ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

MAGHIARII ŞI ROMÂNII UNGURENI

Maghiarii au fost o populaţie ugrofinică, a căror limbă se înrudeşte cu cea a finlandezilor, a estonilor şi a laponilor. Deşi numele lor real a fost şi este cel de maghiari, germanicii şi bizantinii le-au spus unguri, ceea ce a generat o mare confuzie cu privire la etnia lor. Traducerea cuvântului maghiar este de “om al pământului”, “copil al pământului” sau “fiu al pământului”.

Înfăţişarea lor era, după cum afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, cea “obişnuită a fino-ugrienilor: mici de statură, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ochii puţin oblici, pielea de culoare mai închisă, nu albă, şi părul împletit în cozi care le cădeau pe spate. Erau originari din mijlocul Asiei, din regiunea care se întinde la apus de ultimele ramificaţii ale Munţilor Altai, în apropiere de nordul Persiei. De aici pleacă ei, în secolul I după Hristos, spre apus. O vreme au zăbovit în ţinuturile de stepă care se întind între cursul mijlociu al Volgăi şi Munţii Urali. Mai târziu, pe la 830, îi găsim între Don şi Nipru, în ţinutul cunoscut în izvoarele bizantine sub numele de Lebedia. Atacul pecenegilor îi sileşte să părăsească însă şi acest ţinut. O parte se întorc în Asia, restul se îndreaptă spre apus şi ajung, pe la 889, în Atelkuz, adică în “Ţara dintre râuri”. Este regiunea cuprinsă între cursul inferior al Prutului şi al Niprului, cuprinzând deci şi Bugeacul.”

În “Ţara dintre râuri”, triburile maghiare se unesc sub comanda lui Arpad, devenind o forţă militară redutabilă. După cum afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, “în anul 894 izbuc­nind un război între ţarul Simeon al bulgarilor şi bizantini, aceştia din urmă, potrivit unei vechi tactici de a combate pe barbari ridicând pe unii împotriva altora, se adresează ungurilor, cerându-le ajutor. Şi, într-adevăr, ungurii atacă în 895 pe bulgari şi-i biruie în trei bătălii, ocupând chiar capitala, ceea ce îl face pe Simeon să încheie pace cu bizantinii. O dată asigurat din partea aceasta, el hotărăşte să se răzbune împotriva celor care nu numai că îl învinseseră, dar îi prădaseră şi o parte din ţară. Încheie deci o alianţă cu pecenegii, duşmanii ungurilor, şi împreună cu ei atacă lagărul din Atelkuz. O parte din armata ungară lipsea tocmai, fiind dusă într-o expediţie spre miazănoapte. Simeon împreună cu pecenegii au putut deci să biruie uşor pe cei rămaşi şi să devasteze cumplit lagărul. Când au văzut ungurii dezastrul – pieriseră mulţi dintre ai lor, alţii fuseseră luaţi prizonieri, o mare parte din turme erau pierdute – s-au hotărât să plece din Atelkuz şi să-şi caute o nouă aşezare.” (5)

Aşa s-a făcut că triburile maghiare au traversat Carpaţii Orientali şi s-au aşezat în câmpia Tisei în anul de graţie 896 al erei creştine.

Istoricii români au o poziţie unitară şi foarte tranşantă cu privire la migrarea maghiarilor, iar această poziţie este generată, în mod evident, de poziţia mincinoasă, revanşardă, agresivă şi nesimţită a politicienilor şi istoricilor maghiari (sprijiniţi, în mod interesat, de cei ruşi şi de cei bulgari), care au încercat din răsputeri să răstălmăcească istoria.

Una dintre cele mai remarcabile luări de poziţie față de  răstălmăcirea istoriei de pe poziţii revanşarde ale politicienilor şi istoricilor maghiari, poate fi regăsită în opinia istoricului Mircea Dogaru, care preciza următoarele cu privire la acest subiect: “cei care au venit din Asia au fost “maghiarii finici” sau “copiii pământului”, cum ar suna, în traducere, numele lor. Dar între cei care s-au stabilit în Europa Centrală, maghiare erau, după Simon de Keza, “108 neamuri (familii patriarhale – n.n.) nu mai multe. Ceilalţi erau, potrivit cronicarului cu dublă ascendenţă spaniolă, proclamat ieri “hungarus”, astăzi “maghiar” de arhitecţii celei mai mari minciuni din istorie, “străini sau provenind din robi”. Majoritatea valului de migraţie eterogen condus de Almus, apoi de Arpad, era formată din populaţii turcice, kazari (kabari), bulgari, bascurzi (de unde peiorativul “bozgor”), pecenegi alăturaţi la Kiev etc., grupaţi de autorii gestelor ungureşti sub numele generic de “cumani” deoarece, la 2-3 sute de ani după evenimente, “cumanii” erau turcici contemporanii lor şi care, în creuzetul pannonic, au participat masiv, la rândul lor, în veacurile XII-XIII la procesul etnogenetic ungar. Tot după plecarea de la Kiev spre Vest, valului lui Almus i s-au alăturat numeroşi slavi şi, luaţi la remorcă, pe post de robi, “români” (“volohi”, “voloki”, “voloci” pentru slavii nordici, de unde desemnările ungureşti “olah” şi “olahok”). Au urmat, la trecerea munţilor, luptele cu “volohii (românii) şi slovianii” din Carpaţii Păduroşi, după Nestor, lupte care au costat viaţa ducelui Almus, căruia-i succede fiul său, Arpad, şi stabilirea, cu mare efort, sau “muncă” într-o regiune românească, în care au ridicat, numindu-l după cuvântul “muncă” din “limba locului” un castru – Munkaci. În jurul lui, nota Simon de Kéza, dar tot “dincolo de codru” (erdö-elu), adică de marile păduri carpatice, au mai înălţat 6 castre. De la aceste 7 castre ale Ungariei primare a pornit, voit, “confuzia”, dictată de raţiuni politice revizioniste a multor istorici unguri, cu viitoarea Transilvanie, numită aşa, “Septemcastra” (şapte castre), trei secole mai târziu, de viitorii colonişti saşi.”

Aşezându-se în castrul Munkaci (rom. Mucaceu) din Ţara Ungului, triburile maghiare au intrat în conflict cu populaţia autohtonă care stăpânea de secole acel teritoriu. “Ţinând de Ţara Ungului, de pe râul Ung – afirmă istoricul Mircea Dogaru – locuitorii săi se numeau “unguari” (româneşte “Ungureni” de la “Unguar” sau “Ungheni”, de la “Ung”, după “Unghiul” pe care-l face acolo, între înălţimi, prelungirea pustei) ambele nume fiind adjudecate de noii veniţi (“Ungaria” şi “ungur”) Aceasta a devenit pentru asiaticii de sub comanda lui Arpad, în anul 896, noua patrie europeană, “Ungaria” iniţială şi aici începe procesul etnogenetic ungar, punctat de dobândirea (potrivit tuturor autorilor de geste), de către cuceritorii finici, turcici şi slavo-românii supuşi de Arpad (vezi căpetenia “Urs”) a unui nou nume, comun, acela de “unguar” sau “ungur”, după cucerirea cetăţii “Ung-ului” sau “Unguar-ului” şi lichidarea conducătorului acesteia, numit româneşte în textul latin al gestelor – “Duca” (dux). Împământenirea noilor veniţi s-a produs prin luarea în căsătorie de către Arpad a fiicei (româncă şi creştină) defunctului “Duca” din Ţara Ungului. Duce (dux) de “Unguar” (nu “Hunguar”); după ce şi-a consolidat stăpânirea prin numeroase razii în teritoriile nordice, româno-morave, Arpad a coborât cu soldaţii săi, numiţi de acum, generic, “unguari”, abia în anul 903 în teritoriile româneşti dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie ale ducelui “Salanus”, de unde a trecut în Pannonia”.

În documentele epocii s-au strecurat însă multe confuzii (majoritatea voite) între denumirile acordate teritoriilor, iar aceste confuzii s-au perpetuat până în ziua de astăzi. Una dintre cele mai mari confuzii a fost cea între ungur şi maghiar, care în epoca modernă au devenit sinonime. Cu privire la acest aspect istoricul Mircea Dogaru este categoric: “pentru a elucida originea românească a numelor de “ungur” şi “Ungaria” (de la cuvântul “unghi”), ocolindu-se episodul “Ung” s-a încercat explicarea numelui dobândit de maghiari şi aliaţii lor prin “onoguduri” numele unei federaţii de triburi bulgare, deşi nici un izvor de veac IX nu îi menţionează ca “unguri” ci doar ca “maghiari”. Mai inteligenţi decât falsificatorii contemporani, autorii gestelor au scris “Ung” sau “Unguar” – “Hung” şi “Hunguar” pentru a forţa identificarea maghiarilor finici cu “hunii” turcici, identificare ce le-ar fi consolidat dreptul de stăpânire în Pannonia şi nu numai.”

Fireşte, ajunşi în Pannonia, triburile maghiare s-au lovit de rezistenţa populaţiei autohtone româneşti (românii unguari sau ungureni). Două surse documentare de cea mai mare importanţă, Cronica notarului anonim al regelului Bela (cunoscută sub numele Anonymus: Gesta Hungarorum) şi Cronica rusească a lui Nistor afirmă că, după ce au trecut munţii înalţi în Ardeal, au început să se războiască cu “valahii şi cu slavii ce locuiau aceste ţări”. Mai detaliată, Cronica notarului anonim al regelului Bela afirmă că în stânga Tisei, maghiarii au găsit trei ducate pe care le-au înfrânt: între Someş şi Mureş, ducatul lui Menumorut, în Banat ducatul lui Glad, iar în Ardeal ducatul lui Gelou. “Şi le lăuda pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun” – scrie notarul anonim cunoscut sub numele Anonymus. „Căci spuneau că acolo curg cele mai renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte prea vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii românilor. Fiindcă, după moartea regelui Athila, pământul Pannoniei românii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile românilor, fiindcă şi acum românii pasc pe moşiile Ungariei.” (op. cit. Cronica notarului anonim al regelului Bela)

Aşa cum a rezumat istoricul Constantin C. Giurescu povestea notarului anonim, evenimentele s-au produs în felul următor: “Arpad cere lui Menumorut să i se supună. Acesta însă îi răspunde «cu inimă bulgărească» (bulgarico corde) că nu se supune. Atunci un conducător ungur, cu numele de Zoltan, îl atacă şi Menumorut se închide în cetatea sa, a Bihorului. Ungurii ajung până la «Bellerad» – deci Bălgrad. Văzând că va fi învins, Menumorut face pace, dând pe fiica sa ca soţie lui Zoltan, iar «ducatul» său ca zestre. Glad ar fi fost de origine din Vidin; el stăpâneşte ţara de la Mureş până la Dunăre, la «Urscia», care este, se pare, Orşova. Se aminteşte şi un loc pe unde se trece Tisa, la «Kenesna», precum şi râul Begheu (Beguey). În lupta cu ungurii, Glad, în afară de armata sa, are şi sprijinul cumanilor, al bulgarilor, sub condu­cerea a trei cnezi, şi al blacilor, adică al românilor. Este însă învins, se ascunde în Keve, la hotarele bulgarilor, şi, în cele din urmă, se supune. Cât despre Gelou, acesta domnea peste o ţară despre a cărei bunătate se dusese faima («bonitatem terre ultrasilvane»). Supuşii lui însă, vlahii şi slavii, avuseseră multe de suferit din pricina pecenegilor şi cumanilor şi nu erau soldaţi grozavi. N-aveau decât arcuri şi săgeţi. Tuhutum, un căpitan ungur, aude de ţara aceasta şi vine s-o cucerească. Gelou, numit în cronici «dux Blacorum» şi altădată «dux ultrasilvanus», încearcă să se împotrivească, mai întâi la porţile mezeşene, apoi la râul Almaş. Este însă învins în amândouă locurile. Pe când se retrăgea spre cetatea sa de pe Someş, ostaşii lui Tuhutum l-au ajuns din urmă şi l-au ucis, la râul Copuşului. Văzând aceasta, locuitorii ţării au ales ca domn în locul lui pe Tuhutum şi i-au jurat credinţă.”

După înfrângerea celor trei duci autohtoni se constată o tendinţă tot mai accentuată a maghiarilor de a cuceri  ceea ce ei denumeau “Ţinutul de dincolo de păduri” – Erdö-elu – adică Ardealul. Punctul culminant al acestei ofensive s-a produs mai ales după trecerea maghiarilor la religia catolică, în jurul anului 1000, sub regele Ştefan.

După preluarea puterii, ne informează istoricul Constantin C. Giurescu – regele Ştefan “a pornit o serie de expediţii împotriva unor stăpânitori din Ardeal şi Banat care refuzau să-i recunoască autoritatea. Aşa ne spun vechile cronici ungureşti. Pe scaunul ocupat odinioară, în urma morţii lui Gelou, de Tuhutum, stătea acum un urmaş al acestuia, anume Gyula, care-i era unchi lui Ştefan. Prima expediţie a fost chiar împotriva unchiului său. «În anul 1002 – povestesc cronicile – fericitul rege Ştefan a prins pe ducele Gyula şi l-a adus în Ungaria; iar toată ţara lui, foarte întinsă şi bogată, a unit-o cu monarhia ungară. Şi se numeşte acea ţară pe ungureşte Erdoel; ea este udată de mai multe râuri în al căror nisip se culege aur şi aurul acelei ţări este prea bun». După ce învinge pe Gyula, regele porneşte împotriva unui alt stăpânitor, anume Kean, «ducele bulgarilor şi al slavilor», care-şi avea «ducatul» său – noi zicem voievodatul – în părţile sud-estice ale Transilvaniei, «în locuri foarte tari prin aşezarea lor». «Şi cu multă trudă – povestesc cronicile – şi după anevoioase lupte, de-abia l-a învins în sfârşit şi l-a omorât şi a luat nepreţuită mulţime de comori, mai ales în aur şi pietre scumpe şi a pus acolo pe un strămoş al său cu numele Zoltan, care apoi a moştenit acele părţi transil­vănene». Tot Ştefan a supus şi pe stăpânitorul din Banat, Ahtum, a cărui ţară, fostă odinioară a lui Glad, cuprindea acum şi partea dintre Mureş şi Criş. Ahtum şedea în cetatea Morisena, care pe urmă s-a numit Cenad.”

 În cele din urmă Ahtum a fost ucis de un soldat al regelui Ştefan pe nume Chanadinus, de la care şi-a tras numele cetatea Cenad, iar ţara sa a fost alipită coroanei maghiare.

Din punct de vedere arheologic este greu de demonstrat faptul că maghiarii ar fi construit cetăţi pe teritoriul Transilvaniei înainte de a doua jumătate a secolului al zecelea, aşa cum afirmă istoriografia maghiară.

După cum menţiona reputatul istoric Ioan Aurel Pop în a sa Istorie a Transilvaniei medievale, “pentru cetăţile din Transilvania, Biharia, Cluj, Cenad, Alba Iulia etc. descoperirile arheologice ca şi relatările cronicarilor arată că fortificaţiile respective existau la venirea ungurilor. Numărul mare de morminte descoperite în necropolele situate lângă cetăţile respective atestă o populaţie sedentară relativ numeroasă. Astfel, la Biharia au fost descoperite până în prezent peste 600 morminte. La Dăbâca peste 800, la Alba Iulia peste 1000 morminte, la Cluj şi Cenad câteva sute de morminte, dar nici una dintre necropolele respective nu au fost cercetate integral, astfel că numărul mormintelor este fără îndoială mult mai mare. (…) Conform datelor furnizate de izvoarele scrise, combinate cu documentaţia arheologică, numismatică, etc. rezultă clar că ungurii au cucerit Transilvania în etape succesive care se încheie abia spre sfârşitul sec. XI când începe să fie aplicată şi organizarea administrativ-militară în comitate care încep să fie atestate documentar numai începând cu sec XII. De altfel aproape toate cetăţile care au fost reşedinţe de comitat au funcţionat înainte de venirea ungurilor şi de atestarea lor documentară ca reşedinţe de comitat: Biharia la 1111, Crasna şi Dăbâca la 1164, Solnoc la 1166, Cluj şi Alba Iulia la 1177, etc.

După conflictul dintre regele maghiar Ştefan şi Gyula, conducătorul Transilvaniei, a urmat după cum afirma istoricul Constantin C. Giurescu, “lenta luare în stăpânire a ţinutului „de dincolo de pădure”, până ce au fost atinşi Carpaţii. Pentru a-şi consolida stăpânirea asupra Transilvaniei, coroana maghiară a făcut apel la mai multe populaţii colonizatoare, dintre care trebuie menţionate başchirii, secuii şi saşii (germanii).

Reduşi numeric – afirmă la rândul său istoricul Alex Mihai Stoenescu – “ungurii au făcut apel la alte elemente etnice care îi însoţiseră în migraţia lor, pentru a-şi consolida controlul asupra Transilvaniei şi a administra noua achiziţie teritorială. Ilustrativă, din acest punct de vedere, este prezenţa în Transilvania a başchirilor şi contactele lor cu românii. Populaţie turcică din zona Uralului de Sud, başchirii constituie astăzi o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. În secolul al IX-lea, o parte a lor s-a alăturat ungurilor, aflaţi în mişcare spre vest, fenomen obişnuit în cadrul marilor deplasări de popoare de la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu, când un grup etnic îşi impunea autoritatea în cadrul unui conglomerat de populaţii, devenite auxiliare ale conducătorului şi folosite în valorificarea şi apărarea teritoriilor cucerite. Başchirii erau atât de numeroşi în Regatul ungar, încât în unele izvoare arabe el apare ca o ţară başchiră. Însoţind pe unguri în bazinul carpatic, ei au venit în legătură cu românii, mărturie a acestor contacte fiind verbul „a boscorodi”, românii neînţelegând graiul başchirilor, ca şi termenul de „bozgor”, folosit întâi pentru a-i desemna pe başchiri.”

Pentru a-şi consolida controlul asupra Transilvaniei, maghiarii au făcut apel la secui, o populaţie de origine turcică, care au avut rolul de a securiza graniţele în expansiune ale Transilvaniei. În fine, coloniştii germani, saşii au fost chemaţi de coroana maghiară în Transilvania începând cu anul 1141-1162, pe timpul regelui Gheza al II-lea. Iniţial au venit pe teritoriul Transilvaniei aproximativ 500 de familii de saşi, care s-au aşezat în zona Sibiului. Ulterior saşii au înfiinţat mai multe oraşe precum Sibiul (Hermannstadt), Braşovul (Kronstadt), Sighişoara (Schässburg) şi Bistriţa (Bistritz) Privilegiile şi obligaţiile coloniştilor germani au fost consemnate într-o diplomă a regelui Andrei al II-lea, din 1224.

În cele din urmă, potrivit documentelor de cancelarie maghiare, Transilvania a dobândit statut de voievodat în cadrul regatului. Primul voievod a fost un oarecare Leustachius, care deja domnea pe la 1176.