Imnul Creaţiei din Rig Veda
Mihai Eminescu Scrisoarea I
Imnul Creaţiei, cap 10; cântul 129 din Rig Veda:
Atunci nici Nefiinta n-a fost si nici Fiinta
Caci nu era nici spatiu, nici cer si nici stihie.
Avea stapan si margini pe-atunci Universul?
Avea adanci prapastii? Dar mare? Nu se stie.
N-a fost nici Nemurire, caci Moartea nu-ncepuse.
Nu se nascuse noapte, caci nu fusese zi.
Nici vant n-a fost sa bata acele inceputuri,
Insa ceva in lume- Universul- se ivi.
Era-nvelit in noapte adanca Universul:
Ocean de intuneric pierdut in noapte lui.
Dar ca-ntr-o carapace, ascuns in invelisuri,
Ceva- nascu prin forta din chinul focului.
Si iata cum, Intaiul- ivit din inceputuri,
Un sambure: Iubirea- samanta a lumii,
Pe care inteleptii-n inima il gasira,
Trecand din Nefiinta-n a Vietii radacini.
Ei masoara lumea in curmezis cu sfoara,
– Ce-a fost acolo-n hauri? Dar jos ce s-a-ntamplat?
Ca purtatori de gemeni pornira oarbe forte,
Care prin sine insesi de sus s-au scuturat.
Dar care minte oare fu-n stare sa priceapa,
Creatiunea insasi de unde-a inceput?
Poate aceia zeii isi zamislisera neamul,
Dar cine va sa spuna din cine s-au nascut?
Doar El, acela care porni Creatiunea,
El, cel ce-o priveste din ceruri, numai El,
El, cel care-a facut-o, sau poate n-a facut-o.
El singur stie poate. Sau poate ca nici El.
..//..