MAREA PIRAMIDĂ

DESCIFRAREA UNUI MISTER:

ITINERARIUL TAINIC AL INIŢIAŢILOR ÎN LUMEA DE DINCOLO

În răstimpul procesului iniţierii din marea piramidă, după ce avea loc separarea de trup, neofitul care dorea să devină iniţiat trebuia să parcurgă, în duh, aceleaşi etape pe care, potrivit “Cărţii despre Amduat” (pictată pe mormântul faraonului Thutmosis al III-lea), le parcurgea zeul Ra în lumea de dincolo. “Cartea despre Amduat” descrie sub formă de imagini pictate călătoria zeului Ra, în barca sa solară, de-a lungul celor douăsprezece “ore” ale nopţii, începând din momentul apusului, până în momentul răsăritului. Fiecărei regiuni îi corespunde o oră din timpul nopţii. De-a lungul fiecăreia dintre cele douăsprezece ore, Ra, în barca sa solară, pătrundea într-o altă regiune a Amduatului (lumea de dincolo).

Amduatul (scris uneori Duat sau Dat), lumea de dincolo, era considerată de vechii egipteni ca fiind o regiune întunecată, străbătută de la un capăt la altul de un mare fluviu. Cartea despre Amduat precizează că, în lumea de dincolo, defuncţii, aflaţi în stare de semiconştienţă, erau nişte umbre amorfe, lipsite de memorie şi de conştiinţă de sine. Pe măsură ce barca lui Ra pătrundea într-o regiune / oră a Amduatului, mediul era luminat de aura sa, iar defuncţii erau treziţi la viaţă, adică la starea conştientă. Când Ra trecea în regiunea / ora următoare, mediul se întuneca la loc, iar defuncţii recădeau în starea de semiconştienţă. Trezirea la viaţă şi conştienţă dura doar în perioada prezenţei lui Ra în regiunea respectivă.

Cartea despre Amduat precizează primele trei “ore” sau regiuni sunt relativ normale. Prima “oră” a călătoriei lui Ra pe timpul nopţii, care corespunde cu prima regiune a Amduatului, este o zonă intermediară, un nobodyland – ţara nimănui. Această regiune face trecerea din lumea de aici în lumea de dincolo. În “ora” a doua, Ra, în barca sa solară, pătrunde într-o regiune denumită “Ţara Ţipirigului”, o regiune bogată şi mănoasă. În cea de-a treia “oră” a nopţii, Ra pătrunde în regiunea “apelor” blânde ale lui Osiris. În această “oră”, Ra stropeşte defuncţii cu “apa vieţii”.

Începând însă cu a treia “oră” sau regiune, lucrurile încep să se complice, căci barca solară a lui Ra începe să coboare vertiginos. În cea de-a patra “oră” sau regiune a Amduatului, barca lui Ra coboară într-o regiune întunecată, la capătul căreia se află intrarea într-o zonă ortoexistenţială pe care vechile scrieri o numesc “ţara” lui Sokaris (sau “peştera” lui Sokaris) – Sokaris fiind zeul morţilor.

În “ora” a cincea, Ra coboară chiar în ţara/peştera lui Sokaris. Pe fundul peşterii lui Sokaris – după cum confirmă şi Cartea morţilor -, se află Lacul de foc. În “ora” a şasea, Ra, în barca solară, se apropie de Nun, Haosul, reprezentat adesea prin apele primordiale. Dincolo de Nun se află regatul marelui agent al răului, Balaurul Apopphis. În această “oră” a nopţii se află şi cadavrul lui Osiris, pe care Ra îl readuce la viaţă prin puterea aurei sale. Vechile scrieri egiptene afirmau că în această regiune are loc unirea sufletului Ba a zeului Soarelui Ra, cu cadavrul lui Osiris. În ora a şaptea are loc confruntarea lui Ra cu Agentul răului, Şarpele Apopphis, pe care-l învinge.

În ultimele ore ale nopţii (a opta, a noua, a zecea şi a unsprezecea), Ra urcă necontenit de-a lungul fluviului ce străbate Amduatul, pentru ca, la sfârşitul celei de-a douăsprezecea “ore”, să renască în lumea de aici, la “orizontul de răsărit”. Călătoria nocturnă a lui Ra, ce a început la “orizontul de apus”, o dată cu ultimile raze ale asfinţitului, se încheie la “orizontul de răsărit”, o dată cu zorile unei noi zile.

Aşadar, drumul lui Ra prin Amduat poate fi reprezentat printr-o buclă; intrînd în Amduat prin poarta situată la “orizontul de apus”, Ra, în barca sa solară, coboară până ce atinge Haosul şi regatul Balaurului Apopphis (partea descrescătoare a buclei). Momentul culminant are loc în “ora” a şasea şi a şaptea, când Ra atinge Haosul, îl readuce la viaţă pe Osiris şi, respectiv, îl înfrânge pe Balaurul Apopphis. Apoi, Ra începe să urce, pentru ca, la sfârşitul celei de-a douăsprezecea “ore”, să “renască” la orizontul de răsărit, în lumea materială (partea crescătoare a buclei). Pe timpul zilei, Ra parcurge o altă buclă, de data aceasta vizibilă: renaşte la orizontul de răsărit, atinge miezul zilei în punctul cel mai înalt al cerului, iar apoi începe să coboare pentru a se topi în bezna nopţii, la orizontul de apus. În mare, acelaşi proces trebuia urmat şi de neofiţii care se iniţiau în marea piramidă. Identificându-se cu Ra încă de la începutul procesului iniţiatic, neofiţii trebuiau să se comporte precum acesta. De aceea, imediat după ieşirea în afara trupului (out of body experience), neofiţii sau, mai exact spus, duhurile neofiţilor – sufletul Ka sau Ba -, căci trupurile lor se aflau culcate în sarcofagul din piatră din camera regelui (camera iniţierii), trebuiau să pătrundă în Amduat. O dată pătrunşi acolo, urmându-l pe Ra, neofiţii decorporaţi trebuiau să coboare de-a lungul primelor şase ore sau regiuni ale Amduatului (partea descrescătoare a buclei), până ce atingeau Haosul, iar apoi trebuiau să urce de-a lungul a încă şase ore, spre “lumina zilei” pentru a “renaşte” precum Ra în zorii unei noi zile (partea crescătoare a buclei).

Una din particularităţile cele mai importante ale procesului iniţierii era faptul că, pe măsură ce se derula procesul iniţiatic, neofiţilor li se dezvăluiau, în paralel, imagini ale istoriei lumii imprimate în cronica akasha; în cosmosul de tip hologramă acest lucru este posibil datorită corespondenţelor dintre diferitele paliere ale cosmosului. În răstimpul decorporării, prin faţa “simţului intern” – cel denumit manas de vechii indieni, ajna chakra, al treilea ochi sau ochiul lui Horus – al fiecăruia dintre neofiţi, se derulau principalele etape ale cosmogoniei (istoria cosmosului), ale teogoniei (istoria zeilor), precum şi ale istoriei umanităţii pe Terra. Neofiţii retrăiau toate aceste evenimente ca şi cum ar fi fost contemporani cu ele.

Cercetând în acest fel cronica akasha, neofiţii egipteni se întorceau în timp (prin procedeul de investigare a cronicii akasha, desemnat de iniţiaţii indieni prin termenul pratiloman) până la momentul “zero” al istoriei universului sau, mai exact spus, până în ceea ce ei considerau a fi momentul “zero” al istoriei universului. Întorcându-se, pe firul timpului, până în momentul “zero”, neofiţii egipteni observau că la originea cosmosului se află o energie-entitate ce umplea cu prezenţa sa tot ce există. Vechile scrieri egiptene au desemnat această energie-entitate prin hieroglifa NW – Nun. NW sau Nun, afirmau vechile scrieri egiptene, are patru caracteristici principale: Nimic, Nicăieri, Infinit şi Întuneric. Ulterior, vechii filosofi greci, traducând în limba lor hieroglifa NW, au denumit această energie-entitate prin termenul Haos (la poetul grec Hesiod apare şi sub numele de “Noapte-Erebos”). Această energie-entitate era însă impenetrabilă pentru observaţia neofiţilor; dincolo de ea, percepţia clarvăzătoare se bloca, astfel că au definit-o în vechile scrieri ca fiind “primordială”.

Al doilea element important observat de neofiţii egipteni care se întorceau în timp până în momentul zero al creaţiei a fost o lumină. Această lumină părea să planeze dintru eternitate deasupra întunecimii insondabile a Haosului, Nun. Neofiţii au înţeles că lumina este, de fapt, manifestarea unei entităţi – a unui zeu. Această entitate, despre care vechile scrieri afirmau că a izgonit tenebrele Nopţii primordiale, a fost denumită Ptah (ulterior, după anul 2600, locul lui Ptah a fost luat de către zeul Ra, care îndeplinea aceleaşi funcţiuni, vechile texte egiptene vorbind despre “Ptah care s-a manifestat ca Ra”). Ptah, denumit uneori în vechile scrieri egiptene “Cel bătrân”, a fost primul element ordonator pe care vechii iniţiaţi egipteni l-au remarcat în cronica akasha, motiv pentru care i-au acordat calificativul de cosmocreator.

Al treilea element al istoriei cosmice (alături de Nun şi Ptah) de care vechii iniţiaţi egipteni au devenit conştienţi cercetând cronica akasha, a fost Balaurul Apopphis – entitatea ce întruchipa răul absolut, duşmanul etern al zeilor şi al oamenilor. Reşedinţa transfizică a Balaurului Apopphis, la fel de impenetrabilă pentru observaţia neofiţilor care cercetau cronica akasha, se afla dincolo de Haos (dar nu trebuia identificat cu acesta).

Tot din cronica akasha, neofiţii egipteni aflau că ceea ce ei considerau a fi actul “creaţiei lumii” a fost urmat de o perioadă denumită “prima oară” sau “Tep Zepi”. După cum afirma preotul egiptean Manethon în scrierea sa Aegiptiaca (scriere din care, în ziua de astăzi, s-au păstrat doar câteva fragmente citate de diverşi autori din perioada de sfârşit a antichităţii), perioada denumită Tep Zepi poate fi împărţită, la rândul ei, în trei mari epoci. Fiecare epocă a perioadei Tep Zepi este legată de domnia câte unei “dinastii” de zei. După spusele lui Manethon, prima dinastie de zei, ce poate fi considerată a zeilor “bătrâni”, a fost formată din Nun, Haosul şi soţia sa Naunet; din Huh, infinitul, şi soţia sa Hauhet; din Kuk, Întunericul, şi soţia acestuia Kaiket; conducătorul acestei dinastii de zei a fost, evident, zeul Ptah, considerat cosmocreator. A doua dinastie a fost formată din zei mai “tineri”, precum Shu (zeul atmosferei), Geb (zeul pământului), Nut (zeiţa cerului), Tefnut şi, în primul rând, Ra (geniul sau spiritul Soarelui). În fine, a treia dinastie a fost formată din Osiris, Isis, Seth şi Horus (eroii mitului lui Osiris, narat de Plutarhos). Zeii din această ultimă dinastie par a face parte mai degrabă din categoria semizeilor decât din cea a zeilor propriu-zişi. Ultimul dintre regii dinastiilor zeieşti, afirmă Manethon, a fost Horus. După cum se poate remarca, Apopphis, Balaurul Tenebrelor, nu face parte din nici o clasificare, el fiind diferit de toţi ceilalţi zei.

Această periodizare a istoriei lumii, a istoriei zeilor şi a istoriei oamenilor era cunoscută de neofiţii egipteni nu doar teoretic, ci în mod experimental, în urma procesului iniţiatic desfăşurat în marea piramidă. Neofiţii retrăiau toate evenimentele istoriei lumii la timpul prezent ca şi cum ar fi fost contemporani cu ele, pe măsură ce la vizualizau în cronica akasha. De fapt, pentru ei, istoria lumii era un prezent continuu – aceasta fiind, de altfel, una din caracteristicile principale ale vizualizării evenimentelor trecutului în cronica akasha.

Tot din cronica akasha, neofiţii aveau posibilitatea să afle că schimbarea dinastiilor de zei s-a produs în urma unor războaie “cereşti”. Primul mare război al cerului s-a produs chiar în timpul creaţiei lumii, când zeul Ptah s-a desprins de Nun, Haosul primordial. Învingându-l pe Nun, Ptah a alungat Tenebrele şi a creat cosmosul. Al doilea război al cerului s-a produs mult mai târziu şi a opus primele două grupări sau dinastii de zei: de-o parte, zeii deja “bătrâni”, Nun, Ptah etc, iar de cealaltă parte, zeii “tineri”, în frunte cu Ra. Cei care au câştigat războiul au fost zeii cei tineri; în cele din urmă, zeii cei tineri i-au detronat pe cei bătrâni. Înfrânţi, zeii cei bătrâni n-au dispărut din cosmos, ci au continuat să existe, devenind “deus otiosus” – zei retraşi într-un “cer” (palier spaţio-temporal) inaccesibil. După înfrângerea lui Ptah şi a celorlalţi zei bătrâni de către Ra, a început a doua epocă a perioadei Tep Zepi.

Amintirea războiului dintre “zeii cei bătrâni” şi “zeii cei tineri” s-a perpetuat şi la alte popoare ale antichităţii, nu doar la vechii egipteni, fiind expus atât de scrierea babiloniană Enuma Elis (trad. “Când sus”), care descrie pe larg războiul dintre cuplul de zei “bătrâni” Tiamat-Apsu (echivalentul binomului Nun-Ptah de la egipteni) şi zeii cei tineri conduşi de Marduk (zeul sau geniul Soarelui la babilonieni, echivalentul lui Ra), cât şi în poemele feniciene narate de preotul Sanchuniathon din Berytus (Beirut) sau Philon din Byblos, hitito-hurrite („Teogonia hurrită”) sau indiene (Ramayana). (33)

La rândul lor, miturile greceşti narate de poeţii Homer şi Hesiod menţionau războaiele purtate între mai multe generaţii succesive de zei şi de oameni. Cei doi barzi afirmau, la vremea lor, că fiecare generaţie de zei a domnit de-a lungul unei ere. În prima eră, “era de aur”, pe când trăia pe pământ “generaţia de aur”, a domnit zeul Cronos (la rândul său, Cronos i-a luat locul lui Uranos, care domnise într-o perioadă şi mai îndepărtată de timp; Cronos este echivantul lui Ptah, iar Uranos este echivalentul lui Nun), iar în “a doua eră” a domnit Zeus (echivalentul lui Ra). Vechile mituri greceşti afirmă că Zeus l-a înfrânt pe Cronos în urma unui război ceresc de mari proporţii. A treia eră, “era de bronz”, a fost dominată de semizei, iar a patra eră, “era de fier”, care este cea a oamenilor din ciclul actual, a început după potop. (34)

Peotul Manethon mai afirmă că după domnia zeilor tineri, care l-au avut în frunte pe Ra, a urmat a treia dinastie de zei. A treia dinastie de zei (sau, mai degrabă, de semizei; egiptenii nu făceau însă distincţia, precum grecii, între zei şi semizei) a fost formată din eroii mitului lui Osiris narat de Plutarhos: Osiris, Isis, Horus, Seth. Important de remarcat este faptul că (semi)zeii din această dinastie s-au întrupat în lumea materială. Mitul lui Orisis, narat de Plutarhos, este clar în această privinţă: Nut, zeiţa cerului – spune Plutarhos – a avut legături secrete cu zeul Geb – zeul pământului (Ra, Nut şi Geb fac parte din a doua generaţie de zei). Ra a băgat de seamă şi a rostit un blestem împotriva ei. Dar stăpânul calendarului, zeul Thoth fiind îndrăgostit de Nut, a jucat zaruri cu Luna şi a alcătuit cele cinci zile „epegomene” sau „adiţionale” în care zeiţa Nut a putut să nască fără a fi atinsă de blestemul lui Ra. În prima din cele cinci zile “epegomene” s-a născut Osiris. În a doua zi s-a născut zeul Horus. În a treia zi a venit pe lume Seth, “nu la soroc şi pe cale obişnuită, ci ţâşnind direct din pântecele mamei pe care-l deschisese sfâşiindu-l cu o puternică lovitură”. În a patra zi s-a născut zeiţa Isis, în mijlocul mlaştinilor, iar în a cincea zi s-a născut zeiţa Nephtis, pe care unii, după cum ne informează Plutarhos, o mai numesc Aphrodita. Osiris şi Horus au avut Soarele drept tată, Isis a fost fiica lui Thoth, iar Seth şi Nephtis au fost zămisliţi de Cronos. Seth a luat-o de soţie pe Nephtis. Isis şi Osiris erau îndrăgostiţi unul de altul mai înainte chiar de a se fi născut.

Aşadar, Osiris s-a născut în lumea materială ca întrupare specială, ca avatar, fiind format dintr-un element „ceresc”, provenit fie de la zeiţa cerului, Nut, fie de la Ra, şi dintr-un element „teluric”, provenit de la zeul pământului Geb. Elementul teluric este, fireşte, trupul material. Horus, la rândul său, a fost progenitura directă a lui Ra, iar Isis a fost progenitura lui Thoth, zeul Lunii. Cu Seth, ucigaşul lui Osiris, lucrurile sunt mai complicate, în sensul că el a fost progenitura lui Cronos, care nu este altul decât Ptah. Ptah dorea aşadar să reîntoarcă lumea la starea în care el era singurul stăpân, astfel că progenitura sa a dorit, prin asasinarea lui Osiris, să pună capăt domniei celei de-a treia dinastii de zei.

Mitul narat de Plutarhos mai precizează că, îndată ce a luat domnia devenind rege, Osiris i-a smuls pe oameni, fără întârziere, din traiul lor primitiv, i-a făcut să cunoască roadele pământului, le-a dat legi şi i-a învăţat să-i respecte pe zei. Mai târziu, el a străbătut pământul spre a-i civiliza pe oameni. În demersurile sale, Osiris nu avea nevoie să facă uz de forţa armelor: el atrăgea oamenii spre el prin forţa raţiunii şi, mai ales, “fermecându-i cu cântece şi cu toate mijloacele muzicii”.

Asasinarea lui Osiris de către Seth a decurs în felul următor: în al douăzeci şi optulea an din domnia lui Osiris, Seth i-a întins o capcană. Printr-un vicleşug, Seth l-a ucis şi apoi l-a închis pe Osiris într-o ladă, pe care a lăsat-o în voia valurilor Nilului. După multe peripeţii, Isis a recuperat lada cu cadavrul lui Osiris, dar Seth l-a descoperit iarăşi. Seth a ciopârţit cadavrul lui Osiris în 72 de bucăţi, pe care l-a împrăştiat peste tot. Isis a recuperat ulterior toate fragmentele lui Osiris, cu excepţia „mădularului”. Unele versiuni ale mitului afirmă că Isis, mare magiciană, s-a lăsat fecundată de Osiris mort şi l-a născut pe Horus; alte versiuni afirmă că Isis l-a născut anterior pe Horus. În cele din urmă, Horus l-a înfruntat pe Seth, ucigaşul tatălui său şi l-a înfrânt. Apoi Horus a coborât în lumea de dincolo şi l-a înviat pe Osiris, care era doar o umbră lipsită de memorie şi de conştienţă. Învierea lui Osiris a presupus aşadar recăpătarea conştienţei şi memoriei în lumea de dincolo, nu în lumea materială şi nu are nimic de-a face cu lumea materială. Învierea lui Osiris în lumea de dincolo a devenit ulterior modelul paradigmatic al oricărui iniţiat, dar şi al oricărui defunct egiptean.

În ziua de astăzi, unii cercetători care n-au nimic de-a face cu cele mai elementare informaţii referitoare la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului au încercat să stabilească o asemănare forţată între Osiris şi Iisus Hristos. Această presupusă asemănare are la bază factorul învierii. Trebuie specificat în mod clar şi fără echivoc faptul că stabilirea unei similitudini între Iisus Hristos şi Osiris datorită factorului “învierii” nu are nici un temei. Nu există nicio asemănare sau corespondenţă. Osiris, care a fost un zeu sau semizeu printre mulţi alţii, a “înviat” doar în lumea de dincolo, în condiţiile în care toate fiinţele omeneşti erau după moarte umbre lipsite de conştiinţă şi de memorie; în urma acţiunilor lui Horus, dintr-o umbră rătăcitoare lipsită de memorie şi conştiinţă, Osiris a devenit o persoană conştientă. În schimb, Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al oamenilor, a înviat în trup, ceea ce este cu totul altceva.

Sfârşitul perioadei Tep Zepi a coincis cu sfârşitul domniei lui Horus. De atunci, afirmă vechile scrieri egiptene (confirmate ulterior de Manethon, Herodot şi Diodor), zeii nu s-au mai manifestat în lumea fizică, astfel că au rămas pe palierele ortoexistenţiale ale cosmosului. Oamenii au construit diverse sanctuare, temple şi piramide tocmai pentru a păstra viu contactul cu ei. Marea piramidă este un exemplu elocvent.