AEGYPTIACA

– “MOARTEA ÎL VA DOBORÎ CU ARIPILE EI PE CEL CE VA PROFANA…”

 

Pentru a explica evenimentele tragice ce au urmat deschiderii mormântului faraonului Tutankhamon, majoritatea comentatorilor au folosit termenul de “blestem”.

Este de la sine înţeles că termenul de “blestem”, în sensul folosit în zilele noastre, nu poate fi aplicat, în sens restrâns, evenimentelor petrecute cu ocazia deschiderii mormântului lui Tutankhamon. Termenul de “blestem” implică acţiunea conştientă din partea cuiva. La fel, sintagma “răzbunarea faraonului”, folosită foarte des în media, pare să fie la fel de improprie. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nu toate decesele survenite în perioda imediat următoare deschiderii mormântului pot fi atribuite “blestemului”, la fel cum teoria “coincidenţelor întâmpătoare” nu poate fi exploatată decât până la o anumită limită. Fără nici un fel de îndoială, explicaţiile concepţiei materialiste actuale referitoare la bacterii, viruşi şi microorganisme nocive sunt perfect întemeiate, dar ele nu pot explica întregul mecanism care a provocat moartea brutală a atâtor oameni. Există şi alte cauze care au declanşat suita de decese brutale în rândul celor care au participat la deschiderea mormântului; aceste cauze au o natură diferită de implicaţiile profane ale termenului de “blestem”. Ele provin din perioada în care trupul defunctului faraon a fost supus procesului mumificării şi ritualului înmormântării.

Concepţia materialistă actuală a încearcat să descopere mecanismele prin care, de exemplu, în vechiul Egipt, se realiza mumificarea. Evident, explicaţiile concepţiei materialiste sunt valabile până la un anumit punct; ele sunt necesare, dar nu şi suficiente. Fără nici o îndoială, prin cercetările concepţiei materialiste au fost detectate în mod corect, fără dubii, substanţele chimice care permiteau îmbălsămarea, dar este puţin probabil ca ele să elucideze complet procesele complexe care aveau loc atunci. Substanţele chimice reprezentau doar un adjuvant, desigur important, prin care se realiza mumificarea, dar ele nu pot explica totul. Vechile ritualuri nu pot fi interpretate după logica ştiinţei actuale, ci după logica celor care le-au aplicat. Altfel, rămân opace, şi nu am putea face altceva decât să le declarăm la nesfârşit “mistere insondabile”, “enigme eterne” sau stupidităţi specifice unui nivel intelectual scăzut. De aceea, în elucidarea acestor aspecte trebuie ţinut cont în primul rând de faptul că, în vechiul Egipt, la mumificare şi înmormântare, operaţiunile cele mai importante, precum înfăşurarea mumiei în bandalete, punerea în sarcofag, deschiderea ochilor şi a gurii mumiei, amplasamentul mormântului şi a utilităţilor sepulcrale, nu constituiau simple acte profane, ci magice, care nu pot fi interpretate în mod corect prin perspectiva concepţiei materialiste.

La vechii egipteni, mormântul reprezenta o “lume” închisă, care funcţiona altfel decât afirmă concepţia materialistă. Mormântul era pregătit de către sacerdoţi pentru “milioanele de ani ce vor urma” prin complicate operaţiuni magice şi prin ritualuri, nu prin amenajarea profană ori prin înghesuirea într-un spaţiu restrâns a unor obiecte de mobilier sau a unor utilităţi alese arbitrar. Psalmodierea textelor sacre, inflexiunile vocii, magia cuvintelor şi a sunetelor modulate informaţional, conjurarea sau invocarea unor entităţi decorporate (zei), captarea unor curenţi telurici, eterici sau astrali, erau elementele prin care, într-un răstimp de şaptezeci şi două zile de la deces, se pregătea trupul defunctului şi spaţiul interior al mormântului. Nici un obiect dintr-un mormânt nu era pus acolo în mod formal, gratuit sau de amorul artei. Într-un mod asemănător, în creştinismul actual, nimic din ceea ce înseamnă ritualuri de trecere în lumea cealaltă nu este lăsat la voia întămplării; totul se bazează pe o logică a nevăzutului, care nu are nimic comun cu logica acestei lumi. Chiar dacă, astăzi, s-au uitat semnificaţiile originare ale actelor săvârşite în timpul înmormântării creştine, nu înseamnă că acestea sunt lipsite de orice semnificaţie. Astăzi, aceste procedee sunt îndeplinite numai pentru că “aşa cere tradiţia”, dar cei care le-au instituit în perioada de început a creştinismului, ştiau cu siguranţă care era rostul şi adevărata lor semnificaţie.

Pentru vechii egipteni nu exista conceptul de estetică, aşa cum este înţeles astăzi. Tot ce realizau preoţii îmbălsămători avea un scop religios şi magic. Fiecare obiect, fiecare bandaletă şi faşă cu care era înfăşurată mumia, fiecare talisman şi amuletă, fiecare inel şi bijuterie, avea rolul ei magic bine determinat. De asemenea, nici un element de mobilier nu era aşezat în mormânt doar pentru a face impresie celor care, peste mii de ani, ar fi descoperit amplasarea mormântului. De altfel, vechii egipteni, atunci când pregăteau mormântul, erau convinşi că-l pregătesc “pentru milioanele de ani ce vor veni” şi nici nu le trecea prin cap că, numai peste câteva mii de ani, oameni şcoliţi, arheologii, descoperind ascunzătorile lor, vor încerca să-şi facă o idee privind concepţiile lor numai prin inventarierea mobilierului. În vechiul Egipt, nimeni nu era atăt de naiv încât să-şi imagineze că defunctul faraon se va trezi cândva, îşi va “pescui” organele interne şi creierul din vasele canopee şi se va apuca să se joace cu bărcuţele în miniatură sau să fabrice bere şi pâine cu ajutorul micilor machete existente în mormânt. Rolul acelor obiecte era cu totul altul. Se ştie că, în epoca tardivă, nici nu se mai puneau astfel de obiecte în morminte, ele fiind înlocuite, fără rezerve, cu lungi liste, pe care erau desenate sau pictate toate utilităţile de care defunctul avea nevoie pe lumea cealaltă. Procedeul folosirii listelor era utilizat încă din epocile străvechi, pentru oamenii săraci. Preoţii făceau slujbele prescrise asupra listei şi, din acel moment, obiectele şi utilităţile înscrise căpătau aceeaşi valoare ca şi obiectele reale. Mai mult decât atât, în virtutea acelei concepţii pe care am numit-o anterior “pragmatism metafizic”, majoritatea egiptenilor se gândeau încă din timpul vieţii la cele veşnice, drept pentru care îşi făceau singuri “cadouri” şi pomeni, care constau în obiecte reale sau simple liste cu cele trebuincioase în lumea de dincolo. Acest procedeu este destul de folosit şi în ziua de astăzi, în mediile creştinismului popular. Mulţi enoriaşi creştini îşi dau pomeni încă din timpul vieţii sau îşi lasă averile săracilor, pentru a beneficia de ele după moarte.

Obiectele din morminte nu aveau, aşadar, nici un fel de utilitate terestră. Ele aveau importanţă numai în măsura în care defunctul avea nevoie în lumea de dincolo. Toate obiectele existente în mormânt îşi proiectau magic imaginea în lumea de dincolo. Mormântul era un fel de “ecosistem” magic, în care obiectele, mobilierul, hrana şi băutura, utilităţile existente – bărci în miniatură, instalaţii de fabricat pâinea şi bere – căpătau consistenţă pe lumea cealaltă. Dacă mormântul era profanat, fie de hoţi, fie de arheologi, iar obiectele erau înstrăinate, scoase din contextul magic al mormântului, egiptenii credeau că defuncţii vor suferi de sete sau de foame.

Pentru a proteja “ecosistemul” magic al unui mormânt, preoţii egipteni fabricau “sisteme de alarmă” sau “bariere de protecţie” magică. Barierele de protecţie magică erau dispuse concentric; mormântul, sarcofagul şi mumia aveau, fiecare, propriul său sistem de protecţie. Mumia era protejată magic prin talismane şi amulete. Sarcofagul, la rândul său, era ca un fel de cetate, relativ inexpungabilă, fiind protejat prin semne, formule şi descântece – aşa numitul “inel magic”. La rândul său, mormântul avea propriul său sistem de protecţie. Printre piesele de mobilier descoperite în mormântul lui Tutankhamon se numără diverse statuete care aveau rolul de a-l apăra pe defunct împotriva profanatorilor de morminte.