CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

  LA ROVINE, ÎN CÂMPIE

Krăia lui Iova cu sediul la Craiova a continuat să existe, într-o formă sau alta, indiferent sub ce nume, ocupând un teritoriu mai întins ori mai restrâns, până la sfârşitul secolului al paisprezecelea când s-a produs o nouă catastrofă de mari proporţii în zonă – o nouă inundaţie a Jiului.

Prima inundaţie de mari proporţii a Jiului, soldată cu apariţia Bălţii Craioviţa în prima sa formă, s-a produs, aşa cum a fost menţionat, în jurul anului 400. A doua inundaţie de mari proporţii pare să se fi produs în jurul anului 1350, plus sau minus 50 de ani, după cum afirmă geologii care au investigat în ultimii zece ani zona aflată la nordul Bălţii Craioviţa.

Informaţia furnizată de geologi este susţinută indirect de un eveniment de mare importanţă pentru destinul Ţării Româneşti, ce s-a produs la sfârşitul secolului al paisprezecelea: bătălia de la Rovine dintre oştile sultanului Baiazid I şi oştile voievodului Mircea Cel Bătrân.

Majoritatea istoricilor afirmă că bătălia de la Rovine din anul 1395 – prin Rovine înţelegându-se un “loc mlăştinos” sau un loc “cu şanţuri” – s-a desfăşurat undeva pe râul Argeş sau pe râul Ialomiţa. Totuşi, reputatul istoric Constantin C. Giurescu a propus trei ipotetice locuri în care s-a dat bătălia de la Rovine. “După cucerirea Bulgariei – afirmă autorul citat -, care are loc în 1393, Baiazid se hotărăşte să întreprindă o expediţie împotriva domnului muntean (Mircea cel Bătrân n.n.).. Oastea turcească asediază şi cucereşte mai întâi Silistra, apoi trece Dunărea, ocupă Nicopolul Mic sau Turnu şi înaintează spre Argeş. Cu sultanul veneau şi vasalii sârbi Marco Cralievici şi Constantin Dragaşevici. Lupta s-a dat la «Rovine», pe malul unui râu, în ziua de 10 octombrie 1394. Cu privire la locul unde se aflau aceste «Rovine» – cuvântul înseamnă „şanţuri” -, există discuţie: unii cred că ar fi fost lângă Craiova, cam pe unde este mănăstirea Jitianu, alţii le aşază pe apa Ialomiţei. Mai probabilă pare însă o a treia grupă de păreri, care le situează pe unul din râurile atinse în drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş, deci pe Călmăţui, pe Vedea, pe Teleorman sau pe Argeş. Cert este că lupta a avut un caracter foarte violent, ambele oştiri luptând cu înverşunare. O cronică bulgară contemporană povesteşte: «şi lănci nenumărate s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor». Iar râul lângă care s-a dat bătălia «curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute». Victoria a fost a lui Mircea”. (17)

Alţi istorici însă, în special Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Iorga şi Alexandru Xenopol afirmă tranşant că bătălia de la Rovine s-a dat lângă Craiova. Ei afirmă că pătrunderea oştirii lui Baiazid, care număra 40 000 de ostaşi, s-a produs dinspre Drobeta Turnul Severin, pe Valea Cernei, acesta fiind însoţit de câţiva principi sârbi, dintre care cel mai reprezentativ a fost Marko Kraljevic.

Bogdan Petriceicu Haşdeu a descoperit trei documente explicite care prezintă fidel felul în care s-au desfăşurat ostilităţile, astfel că localizarea bătăliei de la Rovine în zona Craiovei nu are de ce să fie pusă la îndoială: “Rovinele în chestiune – cuvântul însemnează pur şi simplu “locuri băltoase” – se află lângă Craiova. Mauro Orbini, traducând cele mai vechi cronici sârbeşti, zice: «Marco numit de unii Crăişorul, mergând cu sultanul Baiazid I contra Domnului Ţărei-Româneşti Mircea şi încăierându-se lângă oraşul românesc Craiova, a fost bătut şi, fugind într-o pădure, a pierit acolo săgetat la gât de către un Român, care-1 luase drept fiară”. Mult mai explicită este o altă cronică sârbă, anterioară secolului al şaptesprezecelea, care afirma următoarele: «Baiazid s-a întors în Europa, a trecut Dunărea lângă oraşul Severin, opera împăratului Sever, şi a dat bătălia regelui Mircea supt oraşul Craiova, unde însă a fost frânt. Marco-Crăişorul, fiul lui Vucaşin Marniavcici, fiindcă el însoţea pe turci, a fost ucis acolo de românul Ratco”. “Aci dară – comentează istoricul citat – se menţionează până şi numele acelui viteaz român, din mâna căruia a căzut mort în luptă cel mai faimos erou al slavilor de peste Dunăre. (…) O a treia cronică sârbă, ajunsă până la noi într-o copie din secolul XVII, dar redactată pe la 1554, vorbind despre aceeaşi bătălie, precizează anul şi numeşte localitatea «Rovine»: “în anul 1395 domnul românesc Mircea a învins pe sultanul Baiazid la Rovine, şi au pierit acolo Marco-Crăişorul şi Constantin şi Dragaş”. Concluzia ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu este clară: “Rovinele în chestiune – cuvântul însemnează pur şi simplu «locuri băltoase» – se află lângă Craiova. (…) Prin urmare, ilustra victorie de la Rovine a cărei strălucire se revarsă asupra Craiovei, avusese loc anume la 17 mai 1395”. (11)

Trebuie precizat că unul dintre eroii bătăliei de la Rovine, menţionat de mai multe ori în documentele sârbeşti, a fost Marko Kraljevic, numit Marco Kraiul în legendele populare ale sârbilor; Marco Kraiul, care era pe jumătate român (după mamă), avea o moşie în zona Craiovei (de unde îşi luase numele Kraljevic) şi, pe deasupra, era văr cu Mircea Cel Bătrân. Mai mult decât atât: prin jurământ solemn, Mircea Cel Bătrân şi Marco Kraiul se legaseră să nu lupte unul împotriva altului. Legendele populare afirmă că Marco a “plâns tot drumul” pentru că era obligat să lupte împotriva vărului său şi să-şi încalce astfel jurământul. Unele legende populare afirmă că Marco Kraiul a fost ucis cu o săgeată de “argint ce i-a intrat în gură”.

Cert este că în perioada incursiunii sultanului Baiazid pe teritoriul Ţării Româneşti s-au dat mai multe bătălii importante între oştirea acestuia şi cea a lui Mircea Cel Bătrân, fără a mai pune la socoteală atacurile de uzură ale oştirii valahe asupra coloanelor otomane aflate în marş; în consecinţă, nu a fost vorba despre o singură bătălie, ci despre cel puţin două bătălii denumite “la Rovine”.

În primul rând, trebuie plecat de la premisa că oastea lui Baiazid a pătruns pe teritoriul Ţării Româneşti pe Valea Cernei, dinspre vest, nu dinspre est sau sud. Prima mare bătălie s-a dat în zona Craiovei, într-un loc băltos, adică în apropierea unei mlaştini întinse denumită prin substantivul comun “rovine”, în care oastea lui Baiazid a fost prinsă în capcană, fiind aproape decimată. Din 40 000 de ostaşi abia au scăpat în jur de 5000 (Mircea nu avea mai mult de 10 000 de oastaşi). Supravieţuitorii armatei lui Baiazid s-au retras în dezordine de-a lungul albiei Jiului până la Dunăre; apoi au urmat firul Dunării până la Turnu Măgurele, unde au reuşită să treacă pe malul celălalt, unde s-au regrupat. După regrupare, trupele lui Baiazid au trecut iarăşi Dunărea şi au urcat spre Curtea de Argeş. Undeva pe drumul dinspre Turnul Măgurele spre Curtea de Argeş s-a dat a doua bătălie, aşa cum a specificat reputatul istoric Constantin C Giurescu: “în drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş, deci pe Ialomiţa, pe Vedea, pe Teleorman sau pe Argeş”. Şi în a doua bătălie sultanul Baiazid a fost înfrânt, într-o zonă denumită de istorici tot Rovine.

Dacă zona denumită Rovine din preajma Craiovei era, aşa cum bine a specificat Bogdan Petriceicu Haşdeu, formată din “locuri băltoase”, Rovinele de pe Ialomiţa, Argeş, Vedea sau Teleorman era formată din “şanţuri”. Prin “şanţuri” trebuie înţeleasă o lucrare genistică de o amploare mai mică sau mai mare, ce fusese realizată pe o rută strategică ce trebuia parcursă de orice oştire inamică pe drumul spre Curtea de Argeş; acesta este motivul pentru care termenul “şanţuri” a fost folosit în mod corect de către reputatul istoric Constantin C. Giurescu, care de fapt se referă în expunerea sa la cea de-a doua bătălie.

Aşadar, ambii istorici au în fond dreptate, căci misterul este astfel rezolvat: au fost nu una, ci două bătălii “de la Rovine”: una la Craiova, iar cealalată pe drumul dintre Turnul Măgurele şi Curtea de Argeş; în ambele bătălii oastea sultanului Baiazid a fost înfrântă fără drept de apel.

A mai existat însă şi o a treia bătălie, undeva în apropierea Curţii de Argeş, în care oastea lui Baiazid a învins oastea lui Mircea, care a fost nevoit să se retragă în Ardeal, unde a cerut sprijinul lui Sigismund, regele Ungariei, cu care a încheiat un tratat de alianţă. Ajuns în cele din urmă la Curtea de Argeş, Baiazid l-a pus domn al Ţării Româneşti pe Vlad (denumit Uzurpatorul) în locul lui Mircea. Cu ajutorul armatei lui Sigismund, Mircea a recucerit Turnu Măgurele, dar nu l-a putut alunga pe Vlad Uzurpatorul decât mult mai târziu. În perioada în care Vlad încă se afla pe scaunul domnesc de la Curtea de Argeş, Mircea Cel Bătrân s-a refugiat tot în Oltenia.

“Deşi biruitor – descrie istoricul Constantin C. Giurescu desfăşurarea evenimentelor – Mircea se retrage spre Argeş, cum va face şi umaşul său Mihai Viteazul. Aici, în preajma scaunului domnesc, a avut loc, după cronicile turceşti, o nouă luptă, defavorabilă muntenilor. Mircea este nevoit să treacă în Ardeal; în locul lui, Baiazid aşază ca domn pe un boier Vlad, despre care se crede că ar fi fost înrudit cu familia Basarabilor. Împrejurările arătau prin urmare cât de justificată fusese politica de apropiere progresivă faţă de Sigismund a lui Mircea. La 7 martie 1395, la Braşov, se încheia, în condiţii de perfectă egalitate, un tratat de alianţă între cei doi monarhi. Se prevedea anume că atunci când regele Ungariei va merge cu armata sa împotriva turcilor, să meargă şi Mircea; invers, când Mircea va fi atacat de turci, regele Ungariei să fie obligat să-i dea ajutor. Trecerea prin ţara lui Mircea – şi se menţionează ca fiind în stăpânirea acestuia şi unele părţi, prob­abil spre nord, din Dobrogea – este liberă pentru rege şi oştirile sale; proviziile însă vor fi plătite cu bani. În oraşele sau cetăţile ce se vor lua de la turci, garnizoanele puse de Sigismund vor fi dublate de acelea ale lui Mircea. (…) La 6 aprilie, armata lui Sigismund şi aceea a lui Mircea reunite erau gata de plecare spre Valahia. Campania a avut loc în cursul lunii mai şi a dus la reluarea cetăţii Turnu din mâna turcilor. (…) Victoria aliaţilor creştini n-a lămurit definitiv situaţia din Valahia. Vlad cel pus de turci n-a putut fi gonit; mai mult chiar, el îndrăzneşte să atace, în munţi, oastea ungară pe când ea se înapoia de la Turnu şi-i pricinuieşte mari pierderi. În urma acestei biruinţe, Vlad păstrează domnia sau cel puţin jumătatea dinspre răsărit a ţării, inclusiv Argeşul. (…) Trebuie deci să admitem că Mircea a rămas câtăva vreme în Oltenia, dacă nu cumva s-a retras din nou în Ardeal”. (17)

După aceste evenimente, se pare că Mircea cel Bătrân s-a retras în Oltenia, întrucât în luna august a anului următor (1396) este prezent la Dunăre, în zona Orşovei, pentru a participa la cea mai mare ofensivă a creştinătăţii împotriva sultanului Baiazid. Acolo, Mircea aşteaptă armata lui Sigismund, potrivit tratatului încheiat. “Regele Sigismund hotărăşte – scrie istoricul Constantin C. Giurescu – deci că este momentul să se întreprindă o mare expediţie creştină împotriva acestor necre­dincioşi spre a-i goni de la Dunăre şi, dacă e cu putinţă, chiar din Europa. Tratativele în vederea unei asemenea expediţii se duceau de câţiva ani. Trimişii regelui ungar, care era acum şi vicar general al Imperiului german, expuseseră tuturor puterilor din apus necesitatea unei lupte comune împotriva turcilor, a unei adevărate cruciade împotriva acestor noi fanatici ai lui Mahomed. Atmosfera fusese pregătită: feudalii din Franţa, din Germania, chiar cei din depărtata Anglie îşi anunţau participarea. Apusul întreg se mişca, întocmai ca în vremurile entuziasmului religios care dusese la cucerirea locurilor sfinte. În luna mai a anului 1396 începură să sosească la Buda primii cavaleri francezi şi burgunzi. Veniră apoi cavalerii germani, sub conducerea lui Ioan de Zollern, burggraful de Nurnberg, şi cavalerii englezi sub conducerea ducelui de Lancaster. Veneţia dădea ajutor cu flota ei, Bizanţul intra şi el în coaliţie. În toiul verii, această mândră armată feudală, cu veşminte şi armuri strălucite, se îndreaptă spre ţinuturile noastre. La 13 august, Sigismund era la Orşova. La Dunăre îl aştepta Mircea cu oastea sa. Cu totul, creştinii erau vreo 100 000, dintre care 60 000 cavaleri şi 40 000 pedestraşi. Vidinul fu luat fără greutate; stăpânitorul de aici, Sracimir, se închină şi primi o garnizoană a aliaţilor. Rahova, care era ocupată de trupe turceşti, căzu şi ea. Apoi, armata creştină se îndreptă spre Nicopole, pe care-1 asedie, pe uscat şi pe apă, timp de 16 zile. Baiazid era, în timpul acesta, la Târnovo. Auzind de sosirea aliaţilor, se îndreptă grabnic cu toate puterile sale spre cetatea asediată.” (17)

Rezultatul acestei înfruntări a fost un dezastru pentru oastea cruciaţilor. Înaintea bătăliei de la Nicopole, Mircea a făcut o recunoaştere pe teren avertizându-i pe cruciaţi că puterea turcilor este extrem de mare. Datorită îngâmfării, prinţii occidentali nu l-au ascultat pe Mircea, astfel că au luat decizii tactice greşite, pentru care au plătit cu viaţa. “Lupta de la Nicopole – afirmă istoricul citat – a însemnat o mare catastrofă creştină. Regele Sigismund trebui să fugă pe o corabie care coborî Dunărea, ajunse, prin Marea Neagră, la Constantinopol, şi de aici, înconjurând Grecia, se îndreptă spre Dalmaţia. Imensa majoritate a prizonierilor creştini pieri sub securea călăului; foarte puţini au avut norocul să-şi răscumpere viaţa. O parte din armata ungară, în frunte cu Ştibor, voievodul Ardealului, izbuti însă să treacă Dunărea împreună cu oastea lui Mircea cel Bătrân. Vlad uzurpatorul fu prins acum şi dus la Ştibor în Ungaria, unde probabil a şi pierit, deoarece nu se mai pomeneşte nimic de aici înainte de dânsul“. (17)

Revenind la istoria oraşului Craiova trebuie făcută o notificare importantă: este destul de logic ca Mircea să fi beneficiat în decursul luptelor sale cu turcii de oastea Olteniei, concentrată în jurul Craiovei. Craiova-nedeie era deja un oraş meşteşugăresc şi negustoresc bogat, astfel că îşi permitea să ţină sub arme un important contingent de luptători bine antrenaţi, inclusiv de cavaleri în armuri, deprinşi cu tehnicile de luptă specifice cavaleriei (în perioada respectivă doar oraşele foarte bogate îşi puteau permite să subvenţioneze echiparea şi antrenarea unor cavaleri în armură).

Nu întâmplător, Mircea l-a aşteptat pe Baiazid în apropierea Craiovei, într-o întinsă zonă mlăştinoasă, unde i-a întins o capcană. Era o zonă cartografiată dinainte de ostaşii săi, astfel că aceştia ştiau cu precizie ce au de făcut şi ce cărări să aleagă pentru a nu se afunda, ei înşişi, în mlaştină.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI