EDICTUL ÎMPĂRATLUI GALERIU

Împăratul roman care și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac – Galerius Maximianus

Galerius Maximianus (cca. 250 – 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, a fost un împărat roman în perioada 305-311.

Galerius s-a născut în apropiere de Serdica, probabil la Felix Romuliana, într-o familie de țărani, Galerius îmbrățișează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian și Probus. Se pare că tatăl lui era trac, iar mama sa purta numele de Romula și era dacă.
La Felix Romuliana (lângă satul de români timoceni Gamzigrad din Serbia, pe apa Timocului Roșu) în antica Dacia Ripensis, împăratul Galerius și-a glorificat mama de origine dacică și a construit un palat cu numele ei. Ruinele palatului se pot vizita.
După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce a avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.

În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Dioclețian, Caesar, răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. Galerius respinge atacurile sarmaților, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiană, luând de șase ori titlul de Carpicus Maximius și participă, alături de Dioclețian, la războiul victorios împotriva Persiei Sasanide (297-298).

Sprijinitorul cel mai zelos al politicii anticreștine a lui Dioclețian, Galerius a promulgat totuși, cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranță față de noua religie.

EDICTUL LUI GALERIU (311) – versiunea Eusebiu

3. „[Eu], împăratul Cezar Galerius Valerius Maximian, Nebiruitul, Augustul, Pontifex Maximus, Mare Biruitor asupra Germanilor[, Mare Biruitor asupra Egiptenilor, Mare Biruitor asupra Tebanilor, de cinci ori Mare Biruitor asupra Sarmaţilor, de două ori Mare Biruitor asupra Perşilor, de şase ori Mare Biruitor asupra Carpilor, Mare Biruitor asupra Armenilor, Mare Biruitor asupra Mezilor, Mare Biruitor asupra Adiabenilor, [proclamat] Tribun al Poporului a douăzecea oară, împărat a nouăsprezecea oară, consul a opta oară, Părinte al Patriei, Proconsul;

4. [precum şi eu], împăratul Cezar Flavius Valerius Constantin, Binecredinciosul. Fericitul, Nebiruitul, Pontifex Maximus, Tribun al Poporului, împărat a cincea oară, consul, Părinte al Patriei, Proconsul.

6. Între celelalte hotărâri pe care le luăm pentru binele şi folosul Statului, am vrut noi mai înainte să le îndreptăm pe toate potrivit legilor vechi şi potrivit orânduielii publice a romanilor şi să facem purtare de grijă ca şi creştinii, care părăsiseră credinţa părinţilor lor, să se întoarcă la buna socotinţă,

7. de vreme ce, dintr-o anumită pricină, pe numiţii creştini i-a cuprins o îndărătnicie atât de mare, încât să nu mai urmeze ceea ce fusese hotărât de cei din vechime, pe care poate şi părinţii lor le rânduiseră mai înainte, ci, după propria lor socotinţă şi după cum a vrut fiecare, [au început] să-şi facă sieşi legi, să le respecte şi să adune felurite mulţimi [de oameni] în felurite [locuri].

8. Drept urmare, când am pus în aplicare porunca noastră de felul acesta, anume ca ei să se reîntoarcă la cele rânduite de cei din vechime, mulţi fiind puşi sub urmărire judecătorească, şi mulţi fiind supuşi la chinuri, au suferit moartea în felurite chipuri.

9. Şi, fiindcă vedeam – întrucât mulţi stăruiau în nebunia lor – că nici faţă de zeii cereşti nu-şi manifestă religia datorată, nici pe Cel al creştinilor nu-L cinstesc, ţinând seama de mărinimia noastră, precum şi de obiceiul [nostru] neîncetat, prin care obişnuim să arătăm îngăduinţă tuturor oamenilor, am socotit de cuviinţă să ne manifestăm, fără preget, iertarea şi în această situaţie, astfel încât să fie iarăşi creştini şi să-şi zidească [din nou] lăcaşurile în care se adunau, astfel încât să nu săvârşească ceva împotriva orânduielii. Printr-o altă epistolă le vom arăta judecătorilor ce [instrucţiuni] vor trebui să respecte.

10. Drept urmare, în conformitate cu această îngăduinţă a noastră, [creştinii] sunt datori să se roage la Dumnezeul lor pentru mântuirea noastră, a statului şi a lor, pentru ca statul să se arate întru toate teafăr, iar ei să poată trăi fără grijă în căminele lor”