Prin mileniul al doilea înainte de Iisus Hristos, triburile medice – mezii -, care vorbeau limba iraniană, formate din populaţii elamite, kassite şi hurrite, s-au unit pentru a face faţă unor inamici extrem de puternici, asirienii. Ceva mai târziu, prin secolul al şaselea înainte de Iisus Hristos, mezii au obţinut o îndelung aşteptată independenţă, învingându-i pe asirieni. Ulterior, ei vor fi cuceriţi şi asimilaţi de perşii veniţi din sud-vestul Podişului iranian.

Concepţia medo-perşilor a fost profund influenţată de un mare reformator religios, Zarathustra – grecii îl denumeau Zoroastru -, care a trăit, după cum ne asigură tradiţia istorică, prin secolul al şaselea înainte de Iisus Hristos.

Concepţia lui Zarathustra, sintetizată într-o lucrare care s-a păstrat fragmentar, Gatha, a fost reformulată ulterior în Avesta, o scriere de mare profunzime conceptuală, care narează modul în care marele reformator a primit revelaţiile sale, aflat în stare de extaz, direct de la cel pe care-l considera zeul suprem.

Gatha, la fel ca şi Avesta, reprezintă una dintre primele scrieri istorice care indică în mod explicit faptul că o concepţie a fost primită de către un specialist al sacrului care se afla în stare de extaz. Istoria confirmă faptul că Zarathustra era un zaotan, un preot sacrificator, care făcea parte din elita religioasă a poporului său.

Doctrina propvăduită de Zarathustra a pus accentul pe creaţia fiinţei numite Ahura Mazda, care a creat lumea cu gândul. Ahura Mazda, „care este bun şi sfânt, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul a toate” este creatorul a tot ce există. Pe Ahura Mazda, Zarathustra l-a recunoscut în transele sale extatice ca fiind Domnul cel Bun al acestei lumi. „Cu toate că Tu eşti Cel Dintâi, am înţeles că Tu eşti pururi tânăr la minte, Tu eşti cel Înţelept, atunci te-am perceput pe Tine printr-o viziune. Căci tu eşti Tatăl cugetării celei bune, Creatorul real al adevărului şi Stăpânul existenţei„, spune Zarathustra în unul din imnurile din Gatha. (3)

În Gatha, Zarathustra afirmă că Ahura Mazda a creat ab origine două fiinţe de anvergură cosmică, opuse şi complementare: Spenta Mayniu, Duhul Binefăcător (numit şi Ormuzd) şi Angrya Mayniu, Spiritul distrugător (numit adesea Ahriman, echivalentul lui Lucifer sau lui Shatan). Cele două fiinţe cosmice nu sunt unul bun şi celălalt rău prin naştere, ci prin alegerea fiecăruia. Aceasta înseamnă că răul, ca esenţă ontologică, nu poate aparţine lui Ahura Mazda, ci a fost statuat prin alegerea Spiritului distrugător, Angrya Mayniu – Ahriman.

Terenul pe care se înfruntă cele două fiinţe, Spenta Maiyniu, Duhul Binefăcător şi Angrya Mayniu, Spiritul distrugător este chiar lumea oamenilor – pământul material. În concepţia lui Zarathustra, oamenii se pot alătura prin liberă alegere uneia dintre cele două forţe fundamentale: Spiritul binelului (Ohrmazd) sau Spiritul răului (Ahriman).

S-a spus adesea că doctrina lui Zarathustra este dualistă, ceea ce este inexact. Prin dualism se înţelege înfruntarea lui Dumnezeu cu o fiinţă de aceeaşi statură ontologică, dar în concepţia promovată de către Zarathustra, Ahura Mazda nu este confruntat cu un antizeu de aceeaşi valoare ontologică. Binele şi răul, la fel ca toate fiinţele acestei lumi, derivă din el, care transcende, în imensitatea sa, toate contrariile.

Agentul răului, Ahriman-Angrya Mayniu, nu s-a născut rău şi nici nu este egalul Fiinţei Supreme. Pe de-o parte, Angrya Maiyniu este doar o creaţie a lui Ahura Mazda, iar pe de altă parte el a devenit rău în urma unei alegeri, nu prin naştere. La fel ca ca fratele său, Angrya Maiyniu s-a născut bun; spre deosebire de el, a ales să devină rău. Sau, după cum remarca, la rândul său, Mircea Eliade, „unitatea dintre Spenta Maiyniu, Duhul Binefăcător şi Ahura Mazda este subînţeleasă, în timp ce Angrya Mayniu, Spiritul distrugător a ales singur calea„.

Scrierea Avesta afirmă că Ahura Mazda a ştiut de la început despre viitoare alegere a lui Angra Mayniu. Ahura Mazda a luat decizia de a acorda tuturor fiinţelor posibilitatea libertăţii, deci şi a alegerii, astfel încât nu l-a împiedicat pe Angra Mayniu să facă ce voieşte şi să-şi aleagă singur drumul.

Omul, la rândul său, este liber să aleagă. Există două căi, afirmă Zarathustra, iar omul se poate însoţi fie cu Spiritul Binefăcător, fie cu Spiritul distrugerii. Fiecare dintre cele două duhuri se luptă între ele pentru tot ce există în lume: cuvinte, fapte, fiinţe. Zartahustra, care se declară pe sine preot al lui Ahura Mazda, îşi îndeamnă semenii să aleagă şi să se comporte în spiritul Duhului binefăcător, Spenta Mayniu. Modalitatea cea mai eficientă de alăturare la opera Spiritului Binefăcător şi, implicit, la opera lui Ahura Mazda, este prefacerea existenţei sau transfigurarea lumii. „Haide să fim noi cei care vom tămădui lumea aceasta„, spune Zarathustra în Gatha.

Câteva sute de ani mai târziu, doctrina promovată de Zarathustra s-a propagat cu mare viteză în tot podişul Iranului, fiind transmisă iniţiatic de o grupare care practica o iniţiere specială, asemănătoare până la un punct cu vechiul şamanism: magii.

Magii lui Zarathustra, adoratori ai focului, au reprezentat clasa sacerdotală oficială în imperiul persan sub dinastia hemenizilor. În afara propovăduirii doctrinei, magii lui Zarathustra făceau sacrificii de animale, profeţeau, interpretau visele şi povesteau auditoriului experienţele extatice la care au fost părtaşi. Adoratorii lui Zarathustra nu aveau temple, preferând cultul focului care necesita doar un altar, sacrificiile de cai şi cultul haomei, o băutură care, potrivit tradiţiei, aducea nemurirea, fiind adesea comparată cu ambrozia grecilor sau cu soma hinduşilor. Haoma, care a fost sădită pentru prima oară pe un pisc înalt chiar de către Ahura Mazda, avea capacităţi miraculoase, printre care provocarea extazului.

Urmaşii lui Zarathustra au încercat să înţeleagă activitatea spiritelor subordonate lui Ahura Mazda. Aceste fiinţe erau numite Amesa Spenta. De asemenea, urmaşii lui Zarathustra au încercat să înţeleagă activitatea unor spirite decorporate „care există în cer”, denumite fravasi, care ajută la realizarea operei binelui în lume. Fără ajutorul acestor fiinţe, lumea oamenilor s-ar fi scufundat de mult în haos şi întuneric. Inamicii tuturor acestor fiinţe sunt daeva, demonii subordonaţi Spiritului răului, Ahriman.

Destinul sufletelor după moarte este amplu înfăţişat de doctrina urmaşilor lui Zarathustra. Imediat după moarte, sufletele defuncţilor rămân lângă trup un răstimp de trei zile, după care apare daena defunctului sub forma unei frumoase fecioare.

Daena este duhul omului – corpul de lumină în care rămâne defunctul după moarte. Imediat după deces, daena îi revelează defunctului adevărata sa alcătuire „Eram vrednică de iubit, dar tu prin gândurile tale bune, prin cuvintele şi faptele tale bune, m-ai făcut şi mai frumoasă„. (5)

Experienţele principale ale sufletului în lumea de dincolo sunt următoarele: trecerea Podului Cincivat, care face legătura dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, prezentarea în faţa lui Ahura Mazda şi judecata post-mortem. Pe Podul Cincivat are loc departajarea celor buni de cei răi, fiecare categorie luând-o pe drumul propriu. Pentru sufletele celor buni, începe să sufle un vânt parfumat din sud; sufletele traversează în patru salturi cele trei sfere cereşti – Sfera stelelor, adică a lumii mentale, Sfera lunii, adică a cuvintelor frumoase, Sfera soarelui adică a faptelor bune, şi ajunge în Sfera Paradisului – acolo unde locuiesc Luminile fără început. În Sfera Paradisului, sufletele sunt prezentate lui Ahura Mazda şi pricipalelor duhuri ce-l însoţesc pe acesta. La porunca lui Ahura Mazda, sufletelor celor buni li se oferă „vântul primăverii”, adică hrana de după moarte.

În schimb, sufletele păcătoşilor care s-au însoţit cu Ahriman în timpul vieţii fizice întâlnesc vântul de nord, sub forma unei zmeoaice îngrozitoare, care le duce în Lăcaşul Beznelor, unde Spiritul întunericul ordonă să li se dea venin.

În ultima perioadă a mazdeismului, pe structura doctrinei lui Zarathustra, a apărut o nouă doctrină, zurvanismul, care este rezultatul sincretic al activităţii reformatoare a iniţiaţilor perşi.

Zurvanismul a reprezentat o reformă sacerdotală amplă, bazată în principal pe efortul unor preoţii avestici din răsărit, numiţi athravan şi, ulterior, ai preoţilor din apus, magii mezi. În concepţia specialiştilor sacrului din această ultimă categorie, la originea universului se află Zurvan, sau Zurvan Akarena, Timpul infinit, care naşte cele două principii complementare, antagonice: Ohrmazd, Spiritul Luminii, şi Ahriman, Spiritul Întunericului.

După doctrina sintetizată în tratatul „Marele Bundahisn”, Ohrmazd a creat tot ce este bine, în timp ce Ahriman a creat tot ce este rău. Ohrmazd, nesfârşit în Timp, este finit în Spaţiu datorită acţiunii lui Ahriman. În schimb, Ahriman este mărginit în Timp, dar infinit în Spaţiu, căci la un moment dat, va înceta să mai existe.

Magii zurvanişti afirmă, de asemenea, că, prevăzând atacul răului, Ohrmazd a făurit mai întâi lumea superioară, de natură spirituală, nemuritoare, numită menok, iar apoi a făurit lumea pământeană, materială, numită getik. Înainte de a transpune creaţia din starea perfectă în starea materială, Ohrmazd a întrebat pe fravasi, spiritele oamenilor care există din eternitate, dacă vor să se întrupeze în lumea materială. Fravasii au acceptat şi, astfel, au dobândit trupuri materiale.

La început, getik, lumea materială, era perfectă, dar datorită atacului lui Ahriman a devenit impură. „El (Ahriman) maculează lumea cu faptele sale vătămătoare, sfâşie marginile cerului, murdăreşte apele, otrăveşte vegetaţia„. Totuşi, în cele din urmă – mai scriu textele persane -, Ahriman a rămas captiv în lumea materială, căci cerul l-a închis în creaţie ca într-o cuşcă. Ahriman a căzut astfel în propria sa capcană.

Lumea durează mai multe epoci sau ere, fiecare având o durată de 3000 de ani. În primele două ere a avut loc cosmogonia şi antropogonia, precum şi acţiunea lui Ahriman asupra creaţiei celei bune. În a doua eră, a apărut Gayomart, Omul primordial, fiul lui Ohrmazd. Gayomart este prima fiinţă care a primit revelaţia direct de la Ohrmazd.

Din Gayomart, s-au născut primii oameni care au fost amăgiţi de Ahriman, pe care l-au confundat cu Creatorul lumii.

În cea de-a treia eră a avut loc o îndelungată Eră de aur, peste care a domnit primul rege al oamenilor pe nume Yima. De aceea, era a treia a fost numită Primăvara lui Yima. Era de aur s-a încheiat printr-un nimicitor potop.

Începutul celei de-a patra ere – afirmă scrierile medo-perse ale continuatorilor lui Zarathustra -, va fi marcată de naşterea Mântuitorului. În versiunea magilor perşi, numele Mântuitorului este Saosyant.

Iniţiaţii zurvanişti afirmă că moartea a apărut pe lume datorită intervenţiei lui Ahriman, dar păcatul originar care a aparţinut primilor oameni nu s-a datorat nesupunerii, ci unei simple erori de judecată: oamenii l-au confudat pe Ahriman cu Creatorul lumii. Ahriman nu a reuşit să cucerească niciodată sufletul sau spiritul oamenilor, ci doar gândirea. De aceea, eroarea de judecată poate fi abolită prin exercitarea liberului arbitru.

Prin libertatea de a alege, oamenii pot urma Calea lui Ohrmazd – Domnul Binelui. Cel care va arăta calea va fi Saosyant, Salvatorul şi Mântuitorul lumii, care va apare în lumea oamenilor pentru a răscumpăra creaţia. Alegând singuri binele prin exercitarea liberului lor arbitru, oamenii vor putea accede la nemurire, sperând ca la Sfârşitul Timpului, când va avea loc Marea Judecată, vor putea reîmbrăca trupul de lumină pe care l-au avut la început, în primordium, dar pe care l-au pierdut datorită agresiunii lui Ahriman.

Sacerdoţii perşi erau de părere că Salvatorul Lumii, Saosyant, se va naşte dintr-o fecioră, care se va scălda într-un lac unde subzistă, latentă, „sămânţa” lui Zarathustra. Sacrificiul lui Saosyant va deschide calea mântuirii tuturor oamenilor, precum şi transfigurarea lumii aşteptată de Zarathustra şi de discpolii săi; totodată, va anula toate păcatele strămoşilor „căzuţi” sub puterea lui Ahriman.

La sfârşitul timpului se vor purta lupte teribile între Oamenii Binelui/Luminii şi Oamenii Răului/Întunericului, ca repetare arhetipală a luptelor de la începutul timpului, pe când lumea nu era încă coruptă de acţiunea lui Ahriman. Fiecare luptător va avea inamicul său dinainte stabilit. Ahriman va fi nimicit, iar lumea va fi renovată prin ordalia de foc. Marea conflagraţie de la sfârşitul timpului va face pământul plat, deci lipsit de văi şi munţi, iar oamenii, reînviaţi în trupurile lor de lumină, vor trăi veşnic, în beatitudine. (După cum se ştie, în concepţia teologiei creştine, Paradisul are forma plată).

Ultimul avatar în timp al concepţiei vechilor iniţiaţi perşi a fost mithraismul. Ulterior, la scurt timp după apariţie, mithraismul a fost important în tot spaţiul mediteraneean, în special în antica Hellada, unde a cunoscut un succes deosebit.

Mithraismul a cunoscut o răspândire fulgerătoare prin promovarea zeului Mithra, al cărui cult a pătruns şi în arealul spiritual mediteraneean. Potrivit scrierii Mitr Yast, zeul Mithra este Puterea Domnului cel Mare – Ahura Mazda. „Când l-am creat pe Mithra – spune Ahura Mazda în Mitr Yast – l-am făcut la fel de demn de veneraţie ca şi pe Mine însumi”.

În epoca de sfârşit a antichităţii, după marele sincretism helenistic, iniţiaţii perşi au valorizat diferit moştenirea lui Zarathustra. Cu aproape un secol înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, s-au instituit Misterele lui Mithra, iar magii au căpătat o putere foarte mare şi o celebritate pe măsură.

CRISTIAN GĂNESCU PENTRU EDITURA ALAYA –
FRAGMETE DIN CARTEA AFLATĂ ÎN LUCRU: EXAMPÆOS
TAINELE INIŢIAŢILOR VECHILOR CIVILIZAŢII