TEXTUL 1

Anatol Basarab afirma că Crăciunul era sărbătorit înainte de triumful creştinismului. “In păgânism, afirmă autorul citat, cu mii de ani înaintea apariției creștinismului Mos Craciun, ( Kračun – in slava veche) era venerat ca fiind Zeul Caraciun, Carociun, (Dardaila), – un zeu al lumii subterane, dur, nemilos și rece, imposibil de al corupe, îmblânzi, indiferent cât te-ai milogi in fata lui – Zeul Frigului. Acest Zeu se sărbătorea după sărbătoarea Coleada, Коляда, (Colinda). Din latină călendae, in slavă (veche) kolęda. Latinescul călendae a avut în română un reprezentant pierdutcărinde, confer cărindar, din a cărui încrucișare cu colindă a ieșit varianta corindă, în Transilvania. Zeul Caraciun sau Gerila sunt doua nume a unui și aceluiași zeu – Zeul Frigului, Gerului, (Racelui, Racitului). In păgânism Moșul Caraciun avea puterea de a transforma oamenii intr-un bloc de gheața, de ai chirci, înțepeni, încremeni.Conduce cu vijeliile și furtunile de iarna, frigul și zăpezile. In fata acestui Zeu și apele îngheață. Era însoțit de ursi, lupi, bufniță și păsări flueratoare”. (cf Anatol Basarab)

TEXTUL 2

2 – Al doilea text, intitulat “Cum a furat crestinismul Craciunul de la daci”, preluat de pe un website intitulat “Lupul dacic”, afirmă următoarele: Crăciunul și Nașterea Domnului sunt două sărbători DIFERITE, ale două personalități DIFERITE. Moș Crăciun este interpretarea „artistică” a unuia dintre cei mai puternici regi din lume care a domnit pe aceste meleaguri, cu mii de ani înainte de Iisus. Se numea Saturn și era din neamul pelasgilor, strămoșii dacilor, strămoșii românilor. Creștinii să nu se supere că înaintea lor, aici, a existat o națiune fenomenală, pelasgii, care a cucerit Europa, Nordul Africii, India și o parte din China. Creștinii să nu se supere că sunt persoane care pe 25 decembrie vor să-l sărbătorească pe Moș Crăciun, cel care aduce daruri pentru cei cuminți și nu nașterea Domnului, care nu aduce nimic, nici măcar celor cuminți”. Pentru a argumenta opiniile, articolul menţionat citează din “fenomenala carte Dacia Preistorică, scrisă la 1912 de Nicolae Densușianu, unde explică clar ce este Crăciunul și de ce nu are legătură cu creștinismul”.

TEXTUL 3

3 – În lucrarea cartea Dacia Preistorică, Nicolae Densușianu îl identifică pe Bătrânul Crăciun cu zeul Saturn. “In colindele si legendele religioase ale poporului român, Saturn figureaza sub numele de Craciun, batranul Craciun, Mos Craciun si Mos Craciun batranul. Mos Craciun, a fost, dupa cum ne spune o traditiune poporala din regiunile muntoase ale Tarei Romanesti, Dumnezeul poporului, care a locuit inainte de români aici… si a carui sarbatoare o tineau in acelasi timp in care crestinii serbeaza Nasterea Domnului (comuna Galesesti, jud Arges). Dupa alte traditiuni poporale, Mos Craciun a fost un rege pastoriu: un cioban foarte avut, capetenia ciobanilor, stapanul stapanilor. In timpurile domniei lui Saturn a fost, dupa traditiunile vechi, epoca cea fericita a omenimii, etatea de aur pe Pamant, cand puterea de productiune a pamantului se caracteriza prin o fertilitate exuberanta, clima era mai dulce si primaverile mai lungi (ver aeternum, antiquum ver), cand campiile produceu de sine tot felul de fructe, multe si in abundenta, iar oamenii traiau fara griji, fara necazuri, fara mizerii si cu sufletul deplin linistit (Hesiodi op. v. 109 seqq- Ovidii Metam. I. 89 eqq.- Diodori 1. V. 66 (…) Memoria acestor timpuri departate si fericite, numite veacul de aur al lui Saturn, mai rasuna si astazi in colindele traditionale ale poporului roman, ce se canta cu ocaziunea sarbatorilor Craciunului. In aceste imne religioase poporale se celebreaza perfectiunea si sfintenia moravurilor vechi, fericirea casnica si fericirea publica a omenimii din aceste timpuri de properitate legenadar numite „veacul cel bun”. In ce priveste etimologia cuvantului Craciun, unii din autorii moderni au crezut ca acest termen deriva de la adjectivul latin crastinus (dies), ziua de maine, ori de la cuvintele Christi-jejunium, ajunul lui Christ. Simple derivatiuni literare, lipsite de orice fundament istoric. In realitate, insa, noi avem aici o personalitate istorica, ce reprezinta pe unul din cei mai ilustri stramosi ai popoarelor de rasa latina, considerat ca incepatoriul si propagatoriul fericirii omenesti. In traditiunile italice, aceasta figura glorioasa a timpurilor vechi pelasge ne apare sub numele de Saturnus, un cuvant al carui inteles si origine geografica au ramas pana astazi obscure. Varro, unul dintre cei mai distinsi literati romani, era de parere ca numele lui Saturn deriva de la status,„samanatura”. O simpla asemanare de forme, insa nicidecum o derivatiune istorica. O alta etimologie o aflam la Cicero, care reduce numele lui Saturn la verbul saturare. Interpretarea, insa, pe care neo da acest erudit autor e fortata si gresita. Sub influienta ideilor teologice grecesti, Cicero incearca sa aduca numele lui Saturn (derivat de la saturare) intr-o legatura mai apropiata cu grecescul Kronos  (= chronos „timp”): Saturnus… est appellatus, quod saturetur annis, adica s-a numit Saturn, fiindca era satul de ani. In partile de sus ale Moldovei, precum si in regiunile de langa Delta Dunari, personalitatea cea legendara a lui Saturn se mai numeste si astazi Craciunul satulul si Craciun satul, deoarece cum ne spun aceste traditiuni, Mos Craciun vine incarcat cu tot felul de bunatati, el aduce indestulare si bucurie oamenilor. Cicero cunostea asadar, fie din traditiunile vechi ale Italiei, fie din cartile sfinte ale romanilor, epitetul de satur, ce-l atribuise anticitatea preistorica acestui reprezentant al epocei legendare de fericire, un epitet care mai tarziu a devenit, in literatura religioasa a romanilor, un nume propriu, sub forma Saturnus. Rezulta, asadar, ca originea geografica si istorica a numelui Saturn se reduce la patria cea veche a dinastiei divien, la regiunea de la Carpati.(Nicolae Densusianu – Dacia Preistorica)

TEXTUL 4

Cristofi Cerchez (1872-1955) – Contributiuni la cunoasterea neamului Românesc (carte apărută postum).

Cea mai mare sarbatoare, rînduita de daci în cinstea marii Divinitati este Craciunul (“cra” ˆ crai, ,“un” ˆ unul, un singur stapîn), care ocupa primul loc în calendarul dacic.
Cuvîntul Craciun îl au toate popoarele, dar adevarata lui semnificatie nu o cunosc. Germanii spun: Weihnachten; italienii: Natale, referindu-se la nasterea lui Cristos. Francezii, constienti de originea lor galica, îl numesc: Noël; spaniolii: Novidat. Dar la ce se refera acest Noël sau Novidat? La serbarea pomului, pentru ca pomul este adus la nasterea Mîntuitorului. Pomul vietii n-are nici o legatura cu nasterea Lui. Spre deosebire de celelalte popoare, numai noi am pastrat, pe lînga ritualul crestin, si pe cel vechi, al adevaratului Craciun, necunoscut multor oameni de stiinta. Un prim ritual se refera la nasterea lui Cristos: Steaua, Viclaimul, Icoana etc., iar dupa un interval de cîteva zile apare al doilea ritual: Plugusorul, Pomul, Vasilca. Sarbatorile Craciunului tin 9 zile, de la 22 pîna la 31 decembrie, iar a zecea zi, adica 1 ianuarie, devine prima zi a anului, începutul noului an, începutul vietii. Dacii serbeau Craciunul ca omagiu adus Divinitatii, pentru binefacaerile soarelui din cuaternar. În primele zile serbeau focul (ignes), care a intervenit la definitivarea si asezarea pamîntului în sistemul solar. Biserica noastra l-a desfiintat, cinstind în locul sau pe Sf. Ignat. Cred ca nu este nici o legatura între Ignes si Ignat, în afara ca este si anacronic. Biserica a mai înlocuit si pe Bazil împaratul cu Sf. Vasile, desfiintînd în fapt marea sarbatoare daca. Noaptea de 31 decembrie, a 9 -a zi a Craciunului, este sarbatorita pîna în zilele noastre de întreaga omenire. În Occident, lumea cunoscuta si necunoscuta se îmbratiseaza pe strada. În tara noastra, veselia generala a poporului se manifesta prin strigari si urari de bine ale colindadorilor, care umbla din casa cu “Vasilca”. Dar ce este Vasilca? Este o capatîna de porc, frumos împodobita, asezata pe o tava, pe care taranii o poarta umblînd din casa în casa, citînd: “Vine Siva la-mparatul / Sa-l judece Dumnezeu””
Cine este Siva? Este zeul distrugator, care ia locul lui Sundra si se prezinta împaratului (Vasilevs) sa-l judece Divinitatea. Între Siva si Dumnezeu este împaratul, cu dubla calitate, de sef spiritual si material, mentinuta pîna în vremea din urma, cînd regele da mitropolitului cîrja arhiereasca. Dar, de unde vine cuvîntul “vasilevs”? De la “vasilisa”, nu cum spun unii scriitori: de la “vasilicon”, pe care îl cînta tiganii. În zorile zilei de 1 ianuarie, un grup de flacai, îmbracati în minunate costume nationale, colinda cu un brad, frumos împodobit, asezat pe un plug tras patru sau sase boi, cu coarnele aurite. Flacaii troznesc din bice si striga:
“Aho, aho, copii, argati,
Stati putin si nu mînati,
Lînga boii v-alaturati
Si cuvîntul mi-ascultati:
S-a sculat mai an
Si-a încalecat
Badica Troian
Pe-un cal învatat
Cu nume de Graur,
Cu seaua de aur
Mînati mai, hai, hai”.
Este asadar vorba de Troian, care a destelenit pamîntul de zapada si sarbatoarea se refera la divinizarea cerului. Dupa traditie, Troian a tras prima brazda, de la Apus la Rasarit, cu un plug de aur, la care erau înjugati doi boi negri sau pri (pri sînt boii negri cu o varga alba prin mijloc). “Ca sa ramîna de pomeneala””, spun taranii nostri, încredintati ca au învatat de la el plugaria, pe care o socotesc sfînta. La noi, boii împrumuta nume de zei: Miercan, Duman, Sîmbotin, pentru ca boul intra în cosmos, se integreaza în el. Si aceasta semnificatie sacra s-a transmis si în Egipt, prin fluxul dacic. Sub numele de Apis si Nevis, boii au fost sanctificati, iar cu ajutorul lor, Isis si Osiris au tras primele brazde. În plugul de Craciun apare si pomul vietii, frumos împodobit cu panglicute. Pomul vietii este prezent si la nunti, înmormîntari si pe acoperisul caselor, atunci cînd zidirea ajunge la acoperis (zidarii înfig pe acoperis un pom, urînd proprietarilor viata lunga). Pomul vietii îl au si chaldeenii. Din cele aratate tragem concluzia ca sarbatoarea Craciunului nu se refera la nasterea lui Cristos, ci nasterea sa a fost adusa la marea sarbatoare a Craciunului, la sarbatoarea Divinitatii, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Cercetînd ce spun învatatii nostri despre originea cuvîntului Craciun, am gasit afirmatia cum ca vine din limba slavona. Era de asteptat numai ca acestia l-au luat de la sarmatii peste care s-au asezat. În vremea regilor daci, dupa Titani, Tani, scrie Herodot în Cartea VI-a, a cazut din cer un plug, un jug, o secure si o patera de aur.

TEXTUL 5

UN FRAGMENT PRELUAT DINTR-O CARTE SEMNATĂ RUDOLF STEINER (PRIMA PARTE).

„Mulţi dintre cei care în prezent nu mai cunosc decât pomul de Crăciun cu luminile sale au credinţa că el vine din timpuri vechi, ceea ce nu este adevărat. Chiar cel mai vechi pom de Crăciun abia dacă depăşeşte o sută de ani. Totuşi, pe cât de tânăr este pomul de Crăciun pe atât de veche este sărbătoarea Crăciunului.

Crăciunul este cunoscut pretutindeni, în cele mai vechi Misterii ale tuturor religiilor, şi a fost întotdeauna sărbătorit. Nu este numai o sărbătoare exterioară a Soarelui, ci o sărbătoare care conduce omenirea la o concepţie sau cel puţin la o presimţire a izvoarelor destinului. Crăciunul era sărbătorit în fiecare an, când Soarele îşi trimitea cea mai puţină forţă către Pământ, când dăruia cea mai puţină căldură, de către cei mai mari iniţiaţi în Misterii.

Aceste taine ale Misteriilor s-au păstrat în toate timpurile şi au îmbrăcat o haină la toate popoarele, în funcţie de diferitele mărturisiri de credinţă. Erau ceremonii în cadrul cărora cel care iniţia determina reînvierea omului superior în personalităţi suficient pregătite în acest scop; sau, dacă am vrea să folosim un cuvânt actual, în care Christosul viu se năştea în interior.
Numai cei care nu ştiu nimic despre aceasta, despre faptul că pe lângă forţele chimice şi fizice acţionează şi forţe spirituale, care îşi au, ca şi forţele fizico-chimice, timpurile lor cosmice precise de acţiune, numai aceia pot crede că este indiferent când are loc trezirea sinei superioare.

La acest eveniment face aluzie Evanghelia după Ioan: „El trebuie să crească, eu însă trebuie să scad!“. Ioan, înaintemergătorul Christosului ce va veni, al luminii, a cărui zi de vârf se află în mijlocul verii, acest Ioan trebuie să scadă şi o dată cu aceasta creşte totodată forţa luminii viitoare, care devine din ce în ce mai puternică cu cât Ioan scade.

Cu cât omul este mai civilizat cu atât mai mult se atenuează acest ritm. Aşa cum în timpul Crăciunului lumina dispare, tot aşa, aparent, ritmul a dispărut complet din viaţa omului, unde domină haosul. După aceea însă omul trebuie să dea naştere acestui ritm din iniţiativă proprie, din interiorul său. El trebuie să-şi modeleze viaţa prin propria sa voinţă, astfel încât să se desfăşoare în limite ritmice. Evenimentele vieţii sale trebuie să se desfăşoare strict şi sigur, ca şi mersul Soarelui, în regularitate. Şi cum nu este posibil să se modifice mersul Soarelui, nu putem gândi nici că ritmul unei astfel de vieţi ar putea fi întrerupt.

Când în cursul evoluţiei Pământului a luat naştere creştinismul el purta în sine acest ideal în sensul său cel mai înalt. Se simţea la fel cu Christos, spirit nemuritor al Pământului, purtător nu numai al vieţii materiale care germinează, ci purtător al renaşterii spirituale, simţea că trebuie să apară ca ideal al omului, că el a fost născut în perioada Crăciunului, în timpul celui mai mare întuneric, ca semn că din întunericul materiei se poate naşte un om superior în sufletul uman.

Înainte de a se vorbi despre un Christos, în vechile Misterii se vorbea deja despre un „erou solar“; el era legat de acelaşi ideal ca şi de Christos în creştinism. Purtătorul idealului era numit erou solar.

În eroul solar se găsea încorporarea unui astfel de ritm solar. El câştigase, prin forţa omului superior născut în el, posibilitatea de a-şi domina însuşi ritmul cursului vieţii sale. Acest erou solar a fost Iisus Christos, pentru primele două secole. Din această cauză sărbătorirea naşterii sale a fost plasată la momentul din an în care din vremuri străvechi se sărbătorea naşterea eroului solar. Din acelaşi motiv s-a întâmplat şi tot ce a fost legat de istoria vieţii lui Iisus Christos, şi slujba de la miezul nopţii pe care primii creştini o celebrau în peşteri în amintirea sărbătorii Soarelui. La această slujbă, la miezul nopţii, din întuneric apărea o mare de lumină, ca amintire a răsăritului Soarelui spiritual din Misterii. Din acelaşi motiv, Iisus este născut într-un grajd, ca amintire a peşterii de piatră din care se năştea şi viaţa – în spicele care creşteau, în simbolurile vieţii.

Aşa cum viaţa pământească se naşte din roca moartă, tot aşa se născuse din ceea ce este inferior ceea ce este superior, Iisus Christos. De sărbătoarea naşterii sale a fost legată legenda celor trei preoţi înţelepţi, a celor trei regi de la răsărit. Ei îi aduceau copilului aur, simbolul puterii exterioare plină de înţelepciune, mir, simbolul victoriei vieţii asupra morţii şi, în sfârşit, tâmâie, simbolul eterului cosmic, în care trăieşte Spiritul.

Există o povestire care ne oferă, care dă sensul a ceea ce înseamnă pomul cunoaşterii şi pomul vieţii: Seth stătea în faţa porţii Raiului şi cerea să intre. Heruvinul care păzea poarta l-a lăsat. Aceasta înseamnă că Seth a devenit un iniţiat. După ce a intrat în Paradis el a constatat că pomul vieţii şi pomul cunoaşterii erau strâns încolăciţi unul în jurul celuilalt. Arhanghelul Mihail, cel care stă în faţa lui Dumnezeu, i-a permis să ia trei seminţe din acest pom încolăcit. Acest pom se află aici ca indicaţie profetică pentru viitorul omenirii: când întreaga omenire va fi găsit înţelepciunea şi va fi iniţiată, atunci ea nu va purta în sine numai pomul cunoaşterii, ci şi celălalt pom, cel al vieţii. Atunci nu va mai exista moarte. Deocamdată însă numai iniţiatul poate lua de la acest pom cele trei seminţe, care aici înseamnă cele trei mădulare superioare ale omului.

Când a murit Adam, Seth i-a pus în gură aceste trei seminţe şi din mormântul lui Adam a crescut un arbust scânteietor care avea proprietatea ca din ramurile tăiate din el să dezvolte mereu lăstari şi frunze noi. În interiorul cercului de flăcări ale arbustului este scris „Ehjeh asher ehjeh“, ceea ce înseamnă: „Eu sunt cel care a fost, cel care este, cel care voi fi“. Aceasta înseamnă acel lucru care trece prin toate încarnările: forţa omului care se reînnoieşte şi devine mereu, care coboară din lumină în întuneric şi care urcă din întuneric la lumină.

Toiagul cu care Moise şi-a făcut toate minunile este tăiat din lemnul acestui arbust. Poarta Templului lui Solomon este făcută din lemnul lui. Acest lemn a fost dus în lacul Bethesda şi acesta a primit forţa despre care ni se povesteşte. Din acelaşi lemn este confecţionată crucea lui Iisus Christos, lemnul crucii care semnifică ceea ce moare, viaţa care trece în moarte, dar care are în sine forţa de a produce o viaţă nouă.

Marele simbol cosmic se află în faţa noastră: viaţa care învinge moartea. Lemnul acestei cruci a crescut din cele trei seminţe ale pomului Paradisului.

Marile Misterii constau în faptul că omul trăia acel moment în care îi era permis să vadă forţele active în străluciri colorate, în lumina clară, şi lumea din jurul său plină de calităţi spirituale, de entităţi spirituale, când îi era îngăduit să vadă lumea de spirite din jurul său, când trăia lucrul cel mai înalt pe care îl poate trăi un om. Pentru toţi, absolut toţi, acest moment va veni odată! Toţi îl vor trăi cândva, chiar dacă poate după multe încorporări, dar va veni clipa în care Christos va reînvia în ei, în care o nouă vedere, un nou auz se vor trezi în ei.

Cei care erau pregătiţi ca elevi ai Misteriilor pentru trezire erau mai întâi instruiţi asupra a ce înseamnă această trezire în marele Univers; abia după aceea se trecea la ultimele acţiuni în vederea trezirii. Aceste acţiuni se întreprindeau când întunericul era cel mai mare, când Soarele exterior se afla cel mai jos pe bolta cerească: la vremea Crăciunului, pentru că cei care cunosc faptele spirituale ştiu că în acel moment în spaţiul Cosmic există forţe favorabile unei astfel de treziri. În cursul pregătirii i se spunea elevului că acela care vrea să cunoască cu adevărat nu trebuie să ştie numai ce s-a întâmplat pe Pământ de mii de ani, ci să înveţe să supervizeze întregul mers al omenirii. El trebuie, de asemenea, să ştie şi că marile sărbători din cursul anului sunt ordonate de individualităţile conducătoare şi că ele trebuie să fie dedicate privirii ridicate spre marile adevăruri eterne.

Ei se adunau devreme, în seara de Ajun. Într-o tăcere adâncă trebuiau să-şi clarifice ce însemna acest cel mai important eveniment. Stăteau reuniţi în întuneric. Când sosea miezul nopţii ei stătuseră deja aşezaţi de multe ore în sala întunecată. Interiorul lor era străbătut de gânduri ale veşniciei. Apoi, către miezul nopţii, se ridicau sunete tainice; ele străbăteau spaţiul, amplificându-se şi atenuându-se. Elevii care auzeau aceste sunete ştiau: Aceasta este muzica sferelor. O adâncă, sfântă evlavie le umplea inimile. Apoi apărea o lumină slabă. Lumina se vedea printr-un hublou slab luminat. Cei care vedeau aceasta ştiau că geamul reprezintă Pământul. După aceea geamul se întuneca, până când devenea complet negru. În acelaşi timp, spaţiul din jur devenea mai luminos. Cei care vedeau aceasta ştiau că geamul rotund negru reprezintă Pământul. Soarele, care altfel luminează Pământul, este învăluit; Pământul nu mai poate vedea Soarele. Apoi însă în jurul geamului-Pământ se formează, într-o succesiune care se întinde în afară, cerc după cerc, în culorile curcubeului. Apoi, treptat, spre miezul nopţii, în locul Pământului negru apărea un cerc roşcat-violet. Pe acesta era înscris un cuvânt. Acest cuvânt era diferit în funcţie de poporul căruia îi apariineau elevii ce participau la Misteriu. În vorbirea noastră actuală, cuvântul ar fi Christos.
Cei care vedeau aceasta ştiau: Acesta este Soarele. El le apărea la ora miezului de noapte, când lumea se odihneşte peste tot în jur, în întunericul cel mai adânc. Elevilor li se lămurea că ei au trăit acum în imagini ceea ce în Misterii se numeşte: a vedea Soarele la miezul nopţii.

Cel ce este cu adevărat un iniţiat învaţă să vadă Soarele la miezul nopţii, căci în el ceea ce este material s-a stins. Numai Soarele Spiritului trăieşte în interiorul său şi luminează întregul întuneric al materiei. Cel mai fericit moment este cel al evoluţiei umanităţii, în care omul resimte că, eliberat de întuneric, trăieşte în lumina veşnică. Iar acest moment era prezentat în imagine în Misterii, an după an la ora miezului de noapte, în Noaptea Sfinţirii. Această imagine reprezenta faptul că pe lângă Soarele fizic există un Soare mistic care trebuie născut, ca şi Soarele fizic, din întuneric, din beznă.

Reprezentarea naturii spirituale este pomul care cuprinde cunoaşterea şi pomul vieţii. Cunoaşterea nu poate fi obţinută decât în schimbul vieţii.

(Rudolf Steiner, Conferinţă Berlin 17 Dec.1906)

TEXTUL 6

TEXT ORIGINAL: CRISTIAN GĂNESCU PENTRU EDITURA ALAYA – CUFĂRUL CU ESEURI

Moş Crăciun este un atribut şi o funcţie. Această funcţie a fost ocupată de-a lungul timpului de mai multe persoane. Precum în epoca prezentă funcţia de preşedinte al unei ţări este ocupată de diferiţi oameni, tot astfel se poate afirma despre Moş Crăciun. În Evul de aur funcţia de Moş Crăciun a fost ocupat de diferiţi zei. Aceşti zei erau consideraţi Guvernatori sau Stăpâni ai Soarelului (sau erau asociaţi cu soarele).
Fiecare populaţie sau comunitate a avut Moş Crăciunul său. Aşa cum persoana care ocupă astăzi funcţia de Preşedinte al României nu este aceeaşi cu cea care ocupă funcţia de Preşedinte al Franţei, nici Moş Crăciun din arealul carpato-danubiano-pontic nu era acelaşi cu cel din ţările scandinave sau din Grecia. Cu toate acestea, ambele persoane ce îndeplinesc funcţia de preşedinte au acealeaşi atribuţii funcţionale.

Aşadar Nicolae Densuşianu s-a înşelat cu privire la identificarea lui Crăciun cu zeul Saturn. Bătrânul Crăciun din legendele româneşti a fost primul zeu-moş care s-a manifestat în arealul carpato-danubiano-pontic. Saturn, deasemenea, a fost primul zeu care s-a manifestat pentru populaţiile vechii Elade, aşa cum a specificat poetul antic Hesiod. Fiecare populaţie a avut Moş Crăciunul său, indiferent care a fost numele său de persoană. Are prea puţină importanţă etimologia numelui actual Crăciun; foarte probabil să aibă o etimologie apropiată de cea a zeului Kronos, Stăpânul Timpului. De fapt, Crăciun era Înnoitorul Timpului.

La toate popoarele celebrarea lui Moş Crăciun avea loc în preajma solstiţiului de iarnă. La solstiţiul de iarnă se considera că se produce o nouă „creaţie” a lumii – de fapt, o revitalizare a forţelor vitale ale cosmosului. Până la solstiţiu, zilele deveneau din ce în ce mai scurte, iar nopţile din ce în ce mai lungi. Dacă procesul ar fi continuat, exista pericolul ca întunericul să înghită lumina. Vechii iniţiaţi considerau că acest eveniment nu s-a întâmplat datorită intervenţiei zeului solar denumit Crăciun. Darul zeului solar pentru oameni era continuitatea cosmosului.

La un moment dat (după înviere), locul tuturor Crăciunilor a fost preluat de Iisus Hristos, aspect excepţional surprins de colindele româneşti. Iisus Hristos, Dumnezeu făcut om, nu a venit să strice legea, ci s-o împlinească. Zeii s-au dovedit în cele din urmă incapabili să susţină procesul de vivificare energetică a cosmosului.

Totuşi, Hristos nu este stăpânul soarelui, aşa cum afirma Rudolf Steiner. Stăpânul soarelui, în epoca prezentă este Arhanghelul Mihail. Aşadar, şi în acest caz se poate vorbi despre o funcţie – funcţia de Stăpân al Soarelui. Înainte de Hristos, funcţia de Stăpân al Soarelui a fost ocupată de diferiţi zei (de exemplu, egiptenii îl numeau Ra pe cel ce ocupa această funcţie în vremea lor).

Au existat mai multe războiae ale cerului; au existat de asemenea, mai multe războaie ale soarelui (cunoscătorii filozofiei şi mitologiei indiene ştiu că unul dintre războaie a primit numele de smântânirea Oceanului de lapte). După fiecare război Soarele şi-a schimbat stăpânul. Actualmente, funcţia de stăpân al soarelui este ocupată de Arhanghelul Mihail (Rudolf Steiener ştia acest aspect, dat fiind faptul că l-a prezentat în cartea sa Misiunea Arhanghelui Mihail, dar nu pricep de ce nu l-a prezentat în textul citat anterior).

Hristos are un alt Soare, dacă se poate spune astfel. Este vorba despre misterioasa Stea a magilor. Steaua magilor a marcat locul prin care Duhul lui Hristos a penetrat palierele cuantice ale cosmosului pentru a se întrupa în pântecul Fecioarei Maria. Steaua magilor a fost vizibilă în lumea materială o bună perioadă de timp.

Hristos a luat locul vechilor zei, devenind Stăpânul Timpului şi Păstrătorul Cheilor Puterii (Ev. Matei: “Toată puterea Mi s-a dat, şi iată Eu Sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. Amin) Datorită jertfei pe cruce a lui Iisus Hristos, întunericul nu poate înghiţi Lumina (cf Ev Ioan).

În epoca modernă, Bradul de Crăciun trebuie să fi fost promovat de o persoană conştientă de toate aceste aspecte. Bradul de Crăciun în variantă modernă este un simbol creştin, nu păgân, aşa cum afirmă unii analişti contemporani. Bradul de crăciun simbolizează universul, crengile simbolizează palierele cuantice ale cosmosului, iar globuleţele sibolizează lumile (încăperile). Deasupra tuturor, în vârful bradului, se află Steaua magilor (nu Soarele).

Acest simbol era cunoscut de vechii iniţiaţi ai multor popoare, inclusiv ai românilor care afirmau că la originea lumii se află un brad falnic ce este înconjurat de şapte ori de Apa Sâmbetei (şapte paliere cuantice, Apa Sâmbetei fiind energia divină ce vivifică universul). De asemenea, acest simbol era cunoscut de maeştrii kabbalei care-l prezentau sub forma Arborelui Sephirotal. Deasupra tuturor este însă Ain Soph (aspectul nemanifestat, incognoscibil al lui Dumnezeu).