Tânărul profesor de istorie de la Universitatea Yale a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere „ultimul refugiu al civilizaţiei Inca”. Hiram Bingham mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea „oraşului pierdut” al incaşilor.

Hiram Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată „Matcho Piccu”, însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.

Hiram Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.

Cu o zi înainte de epocala descoperire, Hiram Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. „Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine”, a relatat exploratorul.

Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că „puţin mai departe” va găsi ruinele unui oraş vechi.

Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Hiram Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la „un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment”.

Hiram Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise „oraşul pierdut al Incaşilor”.„In fata mea se aflau cele mai frumoase ruine incase pe care le-am vazut vreodata. Zidurile se zareau anevoie, pentru ca arborii si muschiul crescut in devalmasie sute de ani acopereau pietrele. Cand m-am apropiat, am vazut ca toate cladirile, facute din blocuri albe de granit, erau admirabil conservate. Am vazut templele, salasurile regale, sarcofagele si stelele funerare, o piata uriasa… Mi se parea ca traiesc un vis.“

În ultima parte a vieţii, Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale.

Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.

În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând „vechiul pisc” în limba Quechua) era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.

Invizibil de dedesubt și complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, afluent al Amazonului, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare.

Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor.

Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.

Suveranul Pachacuti, mare cuceritor, a întemeiat Imperiul incaș pe la 1440. Acesta a atins apogeul spre 1490. S-a întins, la vremea respectivă, din Columbia la Nord, până în centrul statului actual Chile la Sud și cuprindea Ecuador, Peru, Bolivia si Nord-Vestul Argentinei. Capitala era Cuzco, în Sudul Peru-ului.

În 1532, spaniolii, sub conducerea conchistadorului Francisco Pizarro, au pus stăpanire peste acest imperiu care a durat mai puțin de 100 de ani. L-au trimis la moarte pe incașul Atahualpa și și-au însușit fabuloasele lui comori.

În 1536, fratele vitreg al acestuia, Manco Capac, a preluat comanda răscoalei împotriva invadatorilor. După un zadarnic asediu al orașului Cuzco, el s-a retras în munții și pădurile de nepătruns ale regiunii Vilcambamba, capitala ultimului focar de rezistență. ’’Imperiul Vilcambamba’’ și-a găsit sfârșitul prin invazia armatei spaniole, în 1572 și executarea ultimului suveran, Tupac Amaru.

Locuitorii Machu Picchu, care făcea parte din regatul Vilcambamba, au abandonat oraşul în mod misterios. Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi înaintea momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.

Surse: wikipedia; preluare articol semnat Marius Comper pentru descoperă.ro; articol Daniel Nicolescu, Descoperă Travel; articol Claudia Moșoarcă, Descoperă – Travel şi altele

Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1.000 de persoane

Sub conducerea arhitecților și șefilor de șantier în serviciul statului incaș, lucrătorii din cariere, cioplitorii în piatră și zidarii profesioniști construiesc noul oraș. Ei sunt secondați de muncitorii salahori recrutați dintre țăranii supuși corvoadei, munca forțată în serviciul statului.

Pe versantul de est din Machu Picchu (‘’Vechiul Vârf’’), muncitorii fac enorme lucrări pentru a adapta orașul la mediul natural. Ei ridică ziduri de susținere și amenajează multiple terase în cele două sectoare, agricol și urban, pe care le are orașul. Mai multe incinte cu ziduri înalte apără orașul. În zona agricolă, muncitorii instalează în plus canalizări pentru irigație și transportă pe terase cantități enorme de pământ necesare culturilor. În climatul tropical, muntele, transformat în grădină, răspunde nevoilor alimentare ale populației. Deasupra teraselor agricole constructorii incași ridică sectorul urban.

Pentru a construi orașul, supușii împăratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munții de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, așezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele au ajuns apoi pe șantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curățată, cu ajutorul frânghiilor. Pe șantier, cioplitorii în piatră au preluat ștafeta și le-au modelat cu unelte din bronz, dălți și percutoare de piatră dură.

Extrem de riguroși, aceștia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obținut șlefuirea finală frecând blocul cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic.

Pentru a așeza materialele la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălțat în același timp cu zidul în construcție. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puțin regulat și legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă.

Surse: wikipedia; preluare articol semnat Marius Comper pentru descoperă.ro; articol Daniel Nicolescu, Descoperă Travel; articol Claudia Moșoarcă, Descoperă – Travel şi altele