Scrierea hieroglifică era numită de vechii egipteni prin expresia „scriere a cuvântului zeului” sau „scriere a Casei Vieţii”. Vechii iniţiaţi egipteni îşi desemnau scrierea prin termenul „s s n m d w n t r”.

Pentru unii exegeţi moderni, termenul de „Casă a vieţii” are sensul de „scriptorum”, adică de încăpere în care se scriau şi se copiau textele sacre în vechime. În templele egiptene, în încăperile denumite „Casa Vieţii” se ţineau sulurile de papirus, iar scribii copiau sau scriau textele sacre. Însă pentru vechii iniţiaţi egipteni încăperea din temple denumită Casa Vieţii avea ample corespondenţe cu Casa Vieţii din “ceruri”, locul în care zeii ţin “arhivele sacre”. Iniţial, scrierea hieroglifică era compusă din ideografii figurative sau semifigurative.

Ulterior, au început să fie folosite pictograme simbolice la care erau adăugate anumite fonograme – elemente fonetice bine precizate. Treptat, pentru ca scrierea să fie cursivă, hieroglifica s-a transformat în scrierea numită hieratică şi, mai târziu în scrierea numită demotică – demos: popor. Scrierea demotică era aşadar o scriere „populară”, deci radical diferită de scrierea zeilor. În final, în epoca tardivă şi mai ales în epoca ptolemeică, a apărut scrierea coptă, un amestec între limba greacă şi unele grafeme demotice.

Încă din primele epoci dinastice, statul egiptean a pus un mare accent pe dezvoltarea şcolilor şi pe ceea ce astăzi se numeşte sistem de învăţământ. Înţelepţii egipteni au înţeles foarte devreme faptul că stabilitatea şi durabilitatea statului depind într-o mare măsură de sistemul de învăţământ, capabil să pregătească cadre bine pregătite pentru sistemul administrativ şi pentru personalul templelor.

De aceea, încă de la început, s-au alocat fonduri mari din vistieria faraonului sau a marilor temple pentru a se înfiinţa şcoli de cele mai diferite tipuri şi profiluri. Cu cât templul era mai bogat, cu atât calitatea sistemului de învăţământ era mai bună. În vechiul Egipt existau şcoli laice, şcoli de scribi, şcoli de meseriaşi, şcoli de artizani, şcoli de arhitecţi, şcoli de preoţi.

O şcoală de scribi dura, în medie, în jur de doisprezece ani. Elevii erau obligaţi nu numai să scrie şi să citească, ci şi să cunoască textele sacre, legile, regulamentele sau poruncile faraonului. Ei îşi însuşeau noţiuni de istorie şi de geografie, de matematică şi de geometrie. Accentul se punea pe învăţarea scrisului.

Scrisul egiptean era destul de complicat: hieroglifele trebuiau desenate cu mare precizie, folosindu-se culori diferite, potrivit unui canon strict. Pe măsură ce statul s-a consolidat, ocupaţiile administrative au devenit tot mai diverse şi mai complexe.

Treptat, întreaga povară a conducerii treburilor publice a căzut pe umerii administraţiei laice şi a preoţilor-cărturari. Egiptul a devenit o teocraţie în adevăratul sens al cuvântului, în care faraonul era numai vârful aisbergului, iar scribii şi preoţii partea nevăzută.

FRAGMENT DIN CRISTIAN GĂNESCU – TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

SURSA FOTO: ED. PRIETENII CĂRŢII