AEGYPTIACA

PREOŢII

Preoţii care slujeau în temple erau, de regulă, aleşi din rândul elitei sociale. Deşi, de cele mai multe ori, investirea era ereditară, sunt cunoscute multe cazuri în care funcţia era cumpărată. Marii sacerdoţi se mândreau cu o genealogie lungă, de zece, douăsprezece generaţii de preoţi.

Alegerea unui viitor preot se făcea încă din copilărie. Copiii, care erau desemnaţi să devină preoţi, erau trimişi de mici la şcoli speciale, care funcţionau pe lângă marile temple. Şcolile de preoţi erau destul de dificile. Elevii urmau mai întâi şcolile de scribi, în care trebuiau să înveţe scrisul şi cititul, după care, cu acordul marelui preot al templului pe lângă care era arondată şcoala, urmau pregătirea preoţească.

Încă din primele epoci dinastice, statul egiptean a pus un mare accent pe dezvoltarea şcolilor şi pe ceea ce astăzi se numeşte sistem de învăţământ. Înţelepţii egipteni au înţeles foarte devreme faptul că stabilitatea şi durabilitatea statului depind într-o mare măsură de sistemul de învăţământ, capabil să pregătească cadre bine pregătite pentru sistemul administrativ şi pentru personalul templelor. De aceea, încă de la început, s-au alocat fonduri mari din vistieria faraonului sau a marilor temple pentru a se înfiinţa şcoli de cele mai diferite tipuri şi profiluri. Cu cât templul era mai bogat, cu atât calitatea sistemului de învăţământ era mai bună. În vechiul Egipt existau şcoli laice, şcoli de scribi, şcoli de meseriaşi, şcoli de artizani, şcoli de arhitecţi, şcoli de preoţi. O şcoală de scribi dura, în medie, în jur de doisprezece ani. Elevii erau obligaţi nu numai să scrie şi să citească, ci şi să cunoască textele sacre, legile, regulamentele sau poruncile faraonului. Ei îşi însuşeau noţiuni de istorie şi de geografie, de matematică şi de geometrie. Accentul se punea pe învăţarea scrisului. Scrisul egiptean era destul de complicat: hieroglifele trebuiau desenate cu mare precizie, folosindu-se culori diferite, potrivit unui canon strict. Pe măsură ce statul s-a consolidat, ocupaţiile administrative au devenit tot mai diverse şi mai complexe. Treptat, întreaga povară a conducerii treburilor publice a căzut pe umerii administraţiei laice şi a preoţilor-cărturari. Egiptul a devenit o teocraţie în adevăratul sens al cuvântului, în care faraonul era numai vârful aisbergului, iar scribii şi preoţii partea nevăzută.

Ierarhia preoţească era, în mare, formată din trei categorii principale de preoţi: “slujitorii zeilor” sau profeţii, “părinţii” şi “cei puri”. (18) Prima categorie şi cea mai înaltă, era categoria “slujitorilor zeilor” sau a profeţilor. Etimologic, termenul de “profet” provine din cuvântul grecesc prophemi, care înseamnă “a vorbi pentru” – cu sensul de interpret al zeilor. Astfel, cea mai înaltă categorie de preoţi egipteni era formată din cei prin gura cărora se exprimau zeii. Slujitorii zeilor, profeţii, aveau acces în sanctorum, acolo unde se afla statuia zeului. În fruntea tuturor exista o căpetenie a profeţilor. După cum le indică şi numele, preoţii din această categorie aveau capacităţi extrasenzoriale, din moment ce puteau deveni interpreţii zeilor. A doua categorie de preoţi, categoria mijlocie, era formată din preoţii care purtau numele de “părinţi divini”. Printre aceştia se numărau preoţii cititori – anagnostes, în greceşte sau herhebi în egipteană. Ei citeau textele sacre, rugăciunile sau invocaţiile. Preoţii cititori erau specializaţi în magia cuvintelor şi a sunetelor sacre. A treia categorie era formată din preoţii “cei puri” – numiţi web -, care, şi ei, aveau acces în sanctorum. Cei puri erau purificaţi prin tehnici catarctice; cel mai adesea, slujeau în temple.

În afara celor trei categorii principale de preoţi, existau şi alte categorii secundare, care ocupau diferite funcţii în temple; aceştia erau denumiţi în funcţie de activitatea pe care o îndeplineau. Ei erau denumiţi pasthopori, stolişti, plerophori, hierogrammanţi – denumirile au fost date de vechii greci – dar nu se cunoaşte cu prea mare precizie care era rolul lor. Oricum, activitatea în temple era foarte complexă şi bine elaborată; fiecare preot avea rolul şi funcţia sa bine precizate în organigrama serviciului religios. Templele erau conduse de un mare preot care se ocupa atât cu problemele religioase, care priveau cultul propriu-zis, cât şi cu problemele administrative. Ierarhic, sub marele preot al templului, se aflau, pentru a folosi o formulare modernă, marele preot de rangul II şi marele preot de rangul III. Fiecare templu mai avea un colegiu sacerdotal format din preoţi specializaţi pe diferite domenii. În colegiul sacerdotal exista un scrib principal, un vistiernic, o căpetenie a hambarelor. Organigrama unui templu cuprindea multe funcţii asemănătoare, ca profil, cu cele existente în managementul modern. (16)

În afara preoţilor, în temple mai existau diferite categorii de preotese. Preotesele se găseau mai cu seamă în templele închinate unor zeităţi feminine – de exemplu Isis, Hathor sau Nephtis. Ele erau aşa-numitele pallakide, concubinele zeului. Concubinele zeilor erau persoane laice numite, de obicei, dintre soţiile marilor demnitari. (18)

Preotesele participau la procesiuni, unde puteau întrupa rolul diferitelor zeiţe ale panteonului. Exista şi o concubină principală a zeului, care trebuia să se supună unor ritualuri ceva mai complexe. Concubina principală a zeului trebuia să fie castă. În templele egiptene, spre deosebire de templele sumeriene, nu se permiteau relaţii sexuale.

Se ştie că la vechii sumerieni se practica pe scară largă “prostituţia sacră”. Fiecare femeie din regat, indiferent de poziţia socială, era obligată, cel puţin o dată pe an, să se prostitueze într-un templu, în folosul material al templului. Sunt cunoscute cazuri în care femeile mai urâte aveau nenorocul să stea mai multe luni “prizoniere” în templele sumeriene până se găsea cineva care să le bage în seamă. Au existat chiar şi cazuri în care unele femei, fiind sistematic refuzate, au murit de bătrâneţe în timp ce aşteptau “dezlegarea”. Se păre că statutul femeilor sumeriene era dat şi de “viteza” cu care îşi îndeplineau îndatoririle cetăţeneşti faţă de zei. Soţii lor chiar se lăudau cunoscuţilor cu “vrednicia” consoartelor în temple. Acest obicei nu a fost însă împărtăşit şi de vechii egipteni, care rezolvau alte probleme în temple.

Totuşi, se pare că exista la Theba, în Templul lui Ammon, o ceremonie în care concubina zeului se unea trupeşte cu Marele Preot. Această unire – în greceşte sinusie – era descrisă prin termenul “a cunoaşte”. A cunoaşte are două sensuri: un sens spiritual şi un sens sexual. De fapt, chiar şi în Vechiul Testament, prin “a cunoaşte”, se înţelegeau ambele sensuri. De exemplu, Adam “a cunoscut-o” pe Eva.

În afara preoţilor consacraţi şi a preoteselor, în templele egiptene se mai afla şi o categorie numeroasă de preoţi mireni. Această categorie de preoţi era formată din oameni simpli, care îndepliniseră condiţiile de curăţenie şi de purificare impuse. Ei participau la îndeplinirea ritualurilor şi a ceremonialului din temple. De cele mai multe ori îndeplineau activităţi administrative.

Muzica era unul dintre cele mai importante elemente ale slujbelor din temple. În temple se cânta o muzică antifonică, în care corurile formate din preoţi şi preotese cântau sau răspundeau alternativ. Numeroase instrumente acompaniau corurile.