AEGYPTIACA

ÎNCORONAREA FARAONILOR – “KHEPERKERA”

Încoronarea începea în templul de la Heliopolis prin aducerea faraonului în faţa lui Ra, pentru a fi investit. Acolo avea loc o slujbă foarte importantă prin care se realiza continuitatea domniei şi primirea influenţei aurei sacre a lui Ra. Faraonul era uns cu alifii, sfinţit cu apă de preoţii care purtau pe chip măştile zeilor principali; tot la Heliopolis, faraonul primea numele de domnie, coroanele şi sceptrul.

În seara încoronării avea loc ceremonia “fixării analelor”. Analele erau prorocirile care ieşeau din gura lui Ra. Ele erau notate pe un sul de papirus de scribul lui Ra, zeul Thoth. Cu alte cuvinte, Ra fixa coordonatele generale ale noii domnii şi dădea poruncile necesare, pe care faraonul era dator să le îndeplinească.

Ceremonia încoronării, care dura mai multe zile, continua la Memphis, în capitala administrativă, unde avea loc ceremonia aşezării stâlpului djed, care statornicea domnia sa pe pământ. Djed-ul a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale vechiului Egipt. La Memphis, zeul Ptah, considerat cosmocreator, purta drept sceptru un djed, iar la Abydos, acolo unde se găsea templul lui Osiris, djedul îl simboliza pe Osiris. Ca hieroglifă, djed însemna stabilitate şi durată (viaţă lungă). Sensurile sale erau multivalente. Datorită similitudinii macro-microcosmos, deci în virtutea principiului hologramei, djedul semnifica, la nivelul macrocosmic, Axis Mundi, axa universului, iar la nivel microcosmic coloana vertebrală a omului. La încoronare, djedul semnifica fixarea domniei în Axul Lumii, locul unde totul este imuabil. Cu alte cuvinte, noua domnie atingea eternitatea. (16)

Pentru istorici, djedul este doar un simplu stâlp ornamental. Totuşi, ritualul aşezării stâlpului djed de către faraon necesita un ritual mult mai complex decât plantarea unui stâlp obişnuit în curtea casei sau a palatului. Ritualul aşezării stâlpului djed, în afara statuării domniei în Axul Lumii, pare să fi reprezentat şi desăvârşirea unor procese complexe, care se produceau la nivelul aurei faraonului. Datorită faptului că, în virtutea similitudinii cosmos-om, djedul se raporta şi la coloana vertebrală a omului, “plantarea” sa reprezenta sfârşitul unui proces iniţiatic, care declanşa în trupul faraonului efecte fiziologice şi spirituale importante.

Câteva detalii, aparent neînsemnate, precum ţinuta, ocupaţiile, ceremoniile şi activităţile zilnice ale faraonului, pot arunca o lumină clarificatoare asupra importanţei instituţiei regalităţii egiptene. Ţinuta faraonului era formată din câteva piese foarte interesante, care scoteau în evidenţă măreţia funcţiei. Piesa principală de vestimentaţie a unui faraon era un şorţ plisat, susţinut de o centură, în mijlocul căreia se găseau însemnele regale. Faraonul avea părut tuns scurt, uneori era ras pe cap şi pe tot trupul. Pe cap purta o perucă; oricum, nu apărea în faţa supuşilor cu capul descoperit. Faraonul purta barbă pastişă atunci când nu avea barba naturală, iar la spate îi atârna o coadă de taur, simbolul forţei şi al vitejiei. La gât purta amulete, talismane, crucea ansată, simbolul stâlpului djed, care arăta gradul de iniţiere, sau nodul lui Osiris. Pe degete purta numeroase inele, la piept pectorali sau coliere din aur ornate cu diferite simboluri, iar la picioare avea brăţări din aur. Deşi umbla uneori desculţ, faraonul purta adesea sandale de aur sau de răchită. Nu purta niciodată sandale de piele, pielea fiind considerată un material impur. De fapt, nici un preot nu purta încălţămine sau îmbrăcăminte din piele. În mână, faraonul ţinea însemnele domniei, biciul şi cârja de păstor.

Cele mai importante însemne ale domniei erau însă cele două coroane, cea a Egiptului de Sus şi cea a Egiptului de Jos. Coroana Egiptului de Jos era de culoare roşie şi arăta ca o tocă, cu pană prinsă spre înainte şi cu extremitatea din spate ascuţită. Coroana Egiptului de Sus era de forma unei bonete înalte, ţuguiată. La război, faraonul purta un fel de cască albă sau o pânză albă cu dungi roşii prinse cu două bandalete, deasupra căreia era aşezată coroana dublă – denumită pşaet – sau o tocă roşie care avea în părţile laterale coarnele de berbec, simbolul zeului Ammon, între care strălucea discul roşu de aur şi emblema cu şarpele uraeus.

Emblema şarpelui uraeus, cobra regală, era confecţionată din aur şi se prindea cu un colier în jurul capului. Era pusă pe frunte, în dreptul ajnei chakra, al treilea ochi. Unele texte afirmă că nimeni nu avea voie să stea în faţa faraonului, pe direcţia cobrei regale, de frică să nu fie “lovit” sau electrocutat de puterea magică a acesteia, ceea ce înseamnă că era vorba despre un flux de energie care avea darul de a-i scurcircuita serios pe cei care aveau imprudenţa să se aşeze în faţa sa.

Unii comentatori moderni sunt de părere că vestita cobră regală prinsă în colierul de pe fruntea faraonilor se afla în legătură cu un fel de acumulator-condensator sau cu … o pilă electrică. Acest acumulator ar fi degajat un flux de energie foarte puternică, ce ar fi avut darul de a afecta persoanele care se aflau la o distanţă de maxim 3 metri în faţa faraonului. Într-adevăr, sursele antice au confirmat faptul că, cel puţin în timpul ceremoniilor, când faraonul purta colierul prins pe frunte, nimeni nu se aventura să stea în faţa sa, drept pentru care supuşii stăteau lateral sau la o distanţă apreciabilă. Se ştie, de altfel, că printre vestigiile trecutului s-au descoperit un fel de acumulatori care puteau genera curent electric, iar pe pereţii unor morminte s-au descoperit picturi care înfăţişau becuri. De aici s-a tras concluzia că efectele temutei cobre regale, purtată pe frunte de faraoni, s-ar putea baza pe acelaşi principiu.

Totuşi, această ipoteză, produs specific al sistemului de gândire materialist, pare să fie destul de forţată. Un faraon legat prin fire de un acumulator sau de o pilă electrică, purtată de unul din supuşii săi… Sau cu o pilă electrică la purtător, ascunsă prin faldurile şorţului de domnie, este, să recunoaştem, o imagine destul de puţin credibilă – cam comică sau chiar absurdă. Datele existente, interpretate în spiritul hermeneuticii transcedentale, pot genera o altă explicaţie cu privire la misterului şarpelui uraeus, care era fixat pe fruntea faraonilor. Fireşte, nu trebuie exclusă posibilitatea existenţei unui curent, dar nu a unui curent electric; era vorba despre un curent eteric sau, cum se spune astăzi, bioenergetic, destul de puternic. Acest curent eteric, în cel mai simplu caz, putea provoca mari dureri de cap celor ce ce aventurau să stea în faţa faraonului, iar în condiţii speciale putea provoca tulburări psihice serioase; este la fel de posibil ca, în condiţii extreme, curentul eteric emis prin cobra regală să aibă caracteristica de a ucide un eventual agresor.

Existenţa unei astfel de forţe eterice sau bioenergetice intense trebuie pusă în legătură cu puterea conferită, aşa cum a fost menţionat anterior, de caracterul special al încoronării, când emanaţia aurică a lui Ra, începând de la Menes, a coborât asupra faraonilor. Colierul regal cu şarpele uraeus avea rolul unui condensator şi, în acelaş timp, al unui transformator care capta şi transforma energia eterică sau astrală – forţa aurică a sufletului Ka sau Ba – a zeului în bioenergie, utilizabilă în lumea fizică. Această forţă era preluată şi transformată de ajna chakra, al treilea ochi – locul unde era dispusă – şi transmisă prin intermediul unui diamant sau cristal prins în capul şarpelui uraeus. Aşadar, faptul că faraonul era numit “fiul lui Ra”, nu era o metaforă gratuită şi lipsită de sens. Faraonul era, fără nici o exagerare, fiul lui Ra, adică purtătorul emanaţiei aurice a zeului.

Activităţile zilnice ale unui faraon se asemănau cu activităţile şi ritualurile care se făceau statuilor zeilor în temple. Faraonul se trezea din somn o dată cu apariţia primelor raze ale lui Ra, tatăl său, căruia îi adresa prima rugăciune a zilei, învocând puterea zeiască asupra pământului considerat sfânt al Egiptului şi asupra locuitorilor săi. În momentul trezirii, soţiile şi concubinele regale cântau, acompaniate de harpă şi de liră. Apoi urma îmbăierea. În camera de baie, concubinele sau femeile din harem îl spălau, îl masau, îl ungeau cu alifii sau cu balsamuri parfumate, majoritatea dintre unguente având un caracter magic. Totul avea un caracter magic. După masa de dimineaţă, la care faraonul era obligat să respecte o serie de restricţii alimentare, avea loc o slujbă în faţa statuii zeului principal, într-o capelă mică, aflată cel mai adesea în palatul regal. Acolo, faraonul invoca din nou coborârea puterilor zeilor asupra poporului său, asupra rodniciei pământului, asupra întronării Ordinii spirituale – Maat – în lumea oamenilor.

După aceea, faraonul se dedica problemelor lumeşti, sarcinilor “de serviciu” curente. El pătrundea în “cabinetul de lucru”, aflat cel mai adesea în apropiere de “Scriptorumul regal” sau “Casa Vieţii” – biblioteca palatului, locul unde se aflau, în tocuri de piele, papirusurile regale cu caracter administrativ. Acolo, mai marele scribilor regali, însoţit de o armată de scribi specializaţi în diferite domenii, îi prezentau faraonului diferite rapoarte scrise pe suluri de papirus. Scribii regali stăteau aliniaţi, cu picioarele încrucişate, cu un mic pupitru în faţă, cu călimările de cerneală deschise, cu pensulele şi cu sulurile de papirus, pregătiţi pentru a nota poruncile regale. (18)

La reuniunea “cabinetului” participau, desigur, şi principalii factori de decizie administrativă, în special marele preot al templului tutelar – cel mai adesea al templului lui Ra de la Heliopolis, iar în Imperiul Nou al templului lui Ammon -, vizirul, unii capi ai principalelor nome – regiuni – ale Egiptului, vistiernicul, şeful construcţiilor din regat, conducătorul armatei, şeful hambarelor regale şi alţi conducători de mai mică importanţă. Faraonul asculta sau, uneori, citea rapoartele, destul de numeroase, ale factorilor de decizie, dicta răspunsurile, poruncea măsurile ce trebuiau luate în diferite împrejurări, dicta politica externă, preciza poziţia faţă de vasalii aflaţi dincolo de graniţele ţării. În sfârşit, faraonul dicta edictele şi punea sigiliul pe diferite documente. Apoi trimitea curierii regali în diferite regiuni ale ţării.

În unele zile ale unei decade – decada era echivalentul săptămânii actuale – faraonul primea supuşii în audienţe, în faţa palatului, pe o mică estradă, pe care era aşezat tronul regal. Ca judecător suprem, faraonul stabilea adevărul în diferite procese penale sau civile, el fiind cel mai în măsură să judece şi să stabilească adevărul, întrucât prin “gura” sa vorbea Maat, Adevărul şi Dreptatea. Poruncile sale, edictele şi actele de judecată, aveau valoare de lege. În Imperiul Nou exista şi un fel de cod de legi, scris pe patruzeci de suluri de papirus, care erau ţinute de marele vizir, echivalentul primului ministru de astăzi. (21)

Cum era cel de care depindea rodnicia pământului, faraonul era obligat să participe la toate ceremoniile agricole de peste an. Ceremoniile agricole aveau un pronunţat caracter magic. Înainte de inundaţiile anuale, faraonul poruncea Nilului, în calitate de fiu al lui Ra, să înceapă inundaţiile. În acest sens, în cadrul unei ceremonii speciale, la care participa o mare mulţime de oameni, faraonul arunca în apele fluviului un sul de papirus, cu sigiliul regal, în care poruncea Nilului – în fapt, spiritului protector al Nilului, marelui Hapi – să înceapă inundaţiile. Tot faraonul începea pregătirea ogoarelor, aruncând primele seminţe. La începutul secerişului, faraonul secera cu o seceră de aur primul snop, în prezenţa statuilor tuturor zeilor, într-o mare cermonie publică. (16)

În popor, faraonii se bucurau de un mare respect, cea mai mare fericire a unui supus era de a săruta picioarele faraonului. Faraonul era purtat în afara palatului într-o lectică de forma unei bărci, fiind precedat de crainicii care-i anunţau apropierea şi însoţit de curteni şi de ostaşii din garda personală. La trecerea sa, supuşii făceau mătănii mari, se culcau cu faţa la pământ, “mirosind” pământul sau “luând urma paşilor săi”. Supuşii trebuiau să aducă “jertfa buzelor”, adică să aducă laude “fiului lui Ra”. Ostaşii îl salutau în mod diferit faţă de restul populaţiei: ei ridicau mâinile în sus cu degetele uşor îndoite.

În fine, una dintre cele mai importante îndatoriri ale unui faraon era asigurarea unei funcţionări cât mai bune a templelor. În orice templu, faraonul avea dreptul de a intra în sanctorum unde contempla statuia zeului, apoi participa la slujbă sau chiar ţinea slujba aşezat pe un tron de abanos sau de bronz.

Se poate remarca lesne că un faraon, departe de a fi fost un nabab îmbuibat, a cărui singură ocupaţie era aceea de a procrea cât mai des şi de a mânca bucate alese, avea o existenţă cotidiană destul de complicată şi de ocupată cu lungi ritualuri şi ceremonii. Responsabilitatea sa, atât administrativă şi politică, cât şi religioasă, era foarte mare, iar problemele care trebuiau rezolvate erau foarte multe. Fiinţa interioară a unui faraon trebuia să fie astfel structurată, încât să realizeze un echilibru perfect, atât psihomental, cât şi auric, între forţa magică a strămoşilor străluminată de puterea lui Ra şi cea a propriei sale personalităţi. Actele rituale, ceremoniile, actele publice trebuiau făcute cu maximă responsabilitate, cu o deplină conştiinţă de sine, altfel exista pericolul de a fi abandonat de “puterea” interioară. Acest ultim aspect reprezenta un risc major, deoarece exista credinţa că, dacă faraonul nu este capabil să asigure comunicarea cu zeii, întregul cosmos, nu numai Egiptul, s-ar fi prăbuşit în starea de haos.

Fireşte că nu era prea uşor pentru un faraon, fie copil, fie adult să convieţuiască în propria sa fiinţă cu o putere magică de o asemenea amploare, cum era emanaţia aurică a lui Ra. Orice gest greşit, orice stare de spirit necorespunzătoare, orice încercare de a trişa în folosul unei comodităţi personale sau a unei plăceri de moment putea avea efecte devastatoare, atât la nivelul sănătăţii personale, cât şi la nivelul imaginii publice – cu atât mai mult cu cât, în condiţiile existenţei a numeroşi clarvăzători, orice perturbare a aurei personale era vizibilă. Pentru păstrarea integrităţii aurice a faraonului, existau anumite ceremonii şi sărbători speciale care se făceau în acest scop.

În Imperiul Vechi se repeta anual ceremonia încoronării cu scopul de a reînnoi impulsul originar al domniei şi de a restabili contactul, uzat desigur în cadrul existenţei cotidiene, cu puterile magice provenite din lumea de dincolo, cu spiritele strămoşilor şi cu aura lui Ra. În Imperiul Nou, această ceremonie – numită heb-sed – a început să se ţină la aniversarea a 30 de ani de domnie. La această ceremonie specială se adunau marii preoţi din toate templele nomelor Egiptului, erau aduse toate statuile zeilor, făcându-se aceleaşi invocaţii ca la încoronare. Practic, faraonul primea din nou, o dată cu mantia, cu sceptrele de domnie şi cu celelalte însemne regale, toate atributele magice care i se acordau la încoronare. (16)

La ceremonia heb-sed, aura faraonului îşi recăpăta strălucirea iniţială, iar sufletele strămoşilor, defuncţii faraoni, care slujiseră din vremuri apuse destinul Dublului Regat, participau, din planul lor de existenţă, la marele eveniment al reînnoirii.