CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI

PE UN PICIOR DE PLAI

   Istoria locuitorilor Goieştiului (se pare că denumirea provine din antroponimul Goe sau Goia; în mod oficial se foloseşte varianta Goieşti, dar în documentele vechi, de la 1577 şi 1605, apare în varianta Goeşti; Marele Dicţionar Geografic Lahovari, din anul 1899, foloseşte tot denumirea Goeşti), comună din care face parte satul Cruci, a început de timpuriu, încă din perioada denumită neolitică de istoriografia modernă, dar, într-un mod cât se poate de evident, nu trebuie limitată la prima atestare documentară.

Pe teritoriul comunei Goieşti (în apropierea satelor Ţandăra şi Adâncata, pe partea stângă a Amaradiei) au fost descoperite fragmente de ceramică din epoca denumită de către istorici „neolitică” (epoca nouă a pietrei), precum şi din epoca fierului. Tot pe teritoriul comunei Goieşti a mai fost descoperit un topor de piatră cu şanţ din epoca neolitică şi un ciocan de piatră din epoca eneolitică (care se află în prezent la „Muzeul Olteniei” din Craiova). Aceasta denotă existenţa unor vetre importante de civilizaţie în aceste locuri, ce s-au perpetuat de-a lungul timpului până în ziua de astăzi. Descoperirea, pe teritoriul comunei Goieşti, a fragmentelor de ceramică din neolitic, ce denotă existenţa unor străvechi vetre de civilizaţie, nu poate să nu fie legată de istoria unui perimetru ceva mai larg, ce are în centru actualul municipiu Craiova. Acest perimetru se întinde omnidirecţional în jurul actualului municipiu Craiova, pe un diametru de aproximativ şaizeci de kilometri.

De-a lungul timpului, istoria Goieştiului s-a îngemănat strâns cu cea a Craiovei, astfel că formează un întreg; nu se poate analiza într-un mod corespunzător istoria comunei Goieşti fără a nu se lua în considerare istoria oraşului Craiova şi invers.

Istoria perimetrului ce se întinde omnidirecţional pe un diametru de aproximativ şaizeci de kilometri în jurul actualului municipiu Craiova, indică fără echivoc continuitatea poporului român şi implicit a strămoşilor săi, daco-geţii, pe aceste teritorii, din epoca denumită de către istoriografie „a pietrei” până în ziua de astăzi. Acest perimetru are două puncte importante de reper: râurile Jiu şi Amaradia (care este un afluent al Jiului), ale căror văi (lunci) au oferit condiţii optime de viaţă încă din cea mai îndepărtată antichitate.

În perioada antică, perimetrul de aproape treizeci de kilometri ce are în centru actualul municipiu Craiova se afla într-o depresiune înconjurată de dealuri împădurite şi de albiile Jiului şi Amaradiei, ca o fortăreaţă naturală aproape inexpugnabilă. În partea de vest, Craiova era apărată de dealurile împădurite ale Bucovăţului; spre nord era protejată de vadurile Jiului şi Amaradiei; spre est era ascunsă vederii de dealurile Vulcăneştilor (astăzi Plaiul Vulcăneşti), iar spre sud era protejată de o zonă mlăştinoasă destul de întinsă (astăzi secată), circumscrisă de amplasamentul actual al satelor Făcăi, Balta Verde, Podari şi Popoveni.

Cu foarte puţine excepţii, acest perimetru era împădurit, existând puţine drumuri de acces spre inima lui. De fapt, principalele drumuri de acces în acest perimetru urmau vadurile celor două râuri: Jiul şi Amaradia.

Termenul „împădurit” nu trebuie însă să producă confuzii: nu era vorba despre păduri în forma lor actuală, care sunt formate din copaci relativ tineri, a căror vechime nu depăşeşte două-trei sute de ani, ci de păduri foarte dese, aproape virgine, formate din copaci multiseculari; aceste din urmă păduri, care în perioada respectivă acopereau aproape întregul spaţiu menţionat, erau denumite codri.

În afara satelor Ţandăra şi Adâncata, cele mai importante localităţi pe suprafaţa cărora au fost descoperite vestigii arheologice ce denotă existenţa încă din neolitic a unor comunităţi bine închegate şi destul de numeroase, sunt următoarele: la nord-vest, localitatea Şimnicul de Sus; la sud, localitatea Făcăi; la sud-vest, localitatea Bucovăţ; la est, localitatea Işalniţa. În toate aceste locaţii s-au descoperit fragmente de ceramică, unelte, arme, vetre ale unor locuinţe. În neolitic, centrul cel mai important pare să fi fost situat în apropierea localităţii Işalniţa, unde a fost descoperit un vast complex funerar, considerat cel mai mare din Balcani. Or, un asemenea complex funerar vast prespunea existenţa unei comunităţi destul de mari. Complexul neolitic din jurul oraşului actual Craiova s-a format începând cu mileniul al şaselea înainte de Iisus Hristos. Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că în epoca neolitică (între 6000 şi 2500 înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos) populaţia ce a locuit perimetrul amintit, a avut drept principale ocupaţii cultivarea plantelor cerealiere, creşterea vitelor, ulterior a cailor, vânătoarea şi pescuitul.

După anul 2500, când a avut loc trecerea de la epoca neolitică la epoca metalelor (bronzului), aceste ocupaţii s-au păstrat, dar au început să se folosească pe scară mai largă obiecte lucrate din aramă. În mod paralel, a crescut numărul aşezărilor locuite mai ales pe partea dreaptă a Jiului, care aveau asigurată, datorită terenului, o apărare naturală mult mai bună.

Între anii 1200 şi 350 înaintea erei creştine, de-a lungul a ceea ce istoriografia denumeşte a fi fost „prima epocă a fierului”, s-au înmulţit numărul aşezărilor deschise, care au început să fie apărate de sanţuri şi palisade – valuri de pământ. Material arheologic relativ bogat ce atestă existenţa unor astfel de aşezări deschise a fost descoperit la Făcăi, Bucovăţ (locaţiile denumite Jidovii şi Malul Lupilor), şi în zona centrală a oraşului Craiova.

Aceste aşezări deschise au continuat să fie funcţionale, chiar să se extindă şi în cea de-a doua epocă a fierului (350 înainte de Iisus Hristos – 100 după Iisus Hristos). De altfel, cele mai multe vestigii arheologice descoperite în acest perimetru pot fi încadrate între anii 400 înainte de Iisus Hristos şi 102 după Iisus Hristos. Vestigiile arheologice certifică şi faptul că, în această perioadă, în perimetrul de aproximativ şaizeci de kilometri ce are în centru oraşul Craiova, locuia tribul daco-get al pelilor.

Pelii, oameni bogaţi întrucât erau crescători şi neguţători de cai într-o epocă în care calul era la mare preţ, s-au aşezat de timpuriu în pădurile bogate din lunca Jiului, înfiinţând mai multe aşezări fortificate. Cea mai importantă aşezare de pe valea Jiului a fost Pelendava.

Etimologia cuvântului Pelendava provine, afirmă unii istorici, de la rădăcina „peled”, care înseamnă umed, cu referire la terenul umed al Luncii Jiului, şi din sufixul „dava”, adică cetate. O altă interpretare leagă denumirea cetăţii Pelendava de numele zeul Apollon (Apolon-dava sau A-pelen-dava).

Între secolul al patrulea şi sfârşitul secolul întâi înainte de Iisus Hristos, rolul Pelendavei a crescut, mai cu seamă că poziţia sa strategico-geografică a permis înjghebarea unui centru comercial, militar şi religios important, situat la confluenţa unor drumuri ce legau teritorii îndepărtate.

Bunăoară, prin Peledndava se făcea legătura dintre Porţile de fier ale Dunării, Valea Oltului şi zona Făgăraşului ori câmpia Munteniei. În afara unor vechi cărări bătătorite ce şerpuiau prin codri seculari, exista un drum devenit la un moment dat foarte important, denumit Drumul Muntenilor, drum care mai târziu a primit numele de Drumul Muierii; acesta trecea, poate deloc întâmplător, prin apropierea localităţii Goieşti şi a locului unde, peste multe secole, va fi construită biserica din satul Cruci.

Datorită faptului că a devenit un punct nodal important, zona Pelendavei a devenit din ce în ce mai bogată. Alături de locaţiile amintite anterior, Işalniţa, Goieşi, Ţandăra, Adâncata, Şimnic, zona centrală a oraşului Craiova şi Făcăi, s-au înfiripat multe alte aşezări durabile şi probabil prospere.

Una dintre cele mai importante aşezări din acea perioadă s-a înfiripat la Cîrligei-Bucovăţ, în punctul denumit Cărpiniş, unde s-a descoperit o aşezare întărită al cărei şanţ de apărare şi val de pământ măsoară 865 metri. În apropiere, într-un loc denumit La morminţi, a fost descoperit un tezaur datat 350 înainte de Iisus Hristos, care conţine piese de harnaşament din aur şi argint.

Oricum, în perioada cuprinsă între secolul al patrulea înainte de Iisus Hristos şi sfârşitul secolului întâi al erei creştine, numărul satelor din acest perimetru s-a înmulţit considerabil, semn că numărul populaţiei a crescut simţitor.

Locuitorii din această zonă au continuat să se ocupe cu creşterea cailor, a vitelor, cu cultivarea plantelor cerealiere. Simultan, s-a diversificat practicarea meşteşugurilor; metalurgia fierului, prelucrarea argintului, olăritul au cunoscut un avânt considerabil. Ceramica locală imita diferite tipuri de vase aflate în circulaţie în epoca antică, dar exista şi ceramică adusă din import: din Grecia, Roma, Macedonia.

Probabil că începând cu secolul al treilea sau al doilea înaintea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, comerţul a început să ocupe un rol din ce în ce mai important în viaţa social-economică a zonei, semn că întregul complex de aşezări a trecut treptat de la tipul de aşezare tradiţională denumită moşie, oarecum închisă la influenţele exterioare, specifică zonelor împădurite, la tipul de aşezare deschisă, de şes, cosmopolită, specifică dava-lor. Această stare de fapt a fost adâncită pe timpul regelui Burebista, începând cu anii 70-50 înainte de Iisus Hristos, o dată cu apogeul militar al statului dac. Foarte probabil, Pelendava şi celalte aşezări din perimetrul de aproape şaizeci de kilometri ce are Craiova în centru au fost integrate de către Burebista în sistemul strategic de apărare al statului dac.

Iniţial, după cum indică cercetările arheologice destul de firave ce s-au realizat până în prezent, zona Goieştiului a fost una din zonele de circumferinţă ale complexului de aşezări întărite ce avea Pelendava în mijloc. Dacă în cetăţile şi aşezările din zona centrală a Pelendavei s-a perpetuat în continuare un tip de civilizaţie cosmopolit, specific centrelor în care comerţul ocupa primul plan, în zona Goieştiului s-a menţinut tipul de civilizaţie sătească tradiţională. Deşi este vorba despre o zonă situată la mică altitudine, dealurile Amaradiei nedepăşind 350 de metri, fiind totuşi cele mai înalte din Judeţul Dolj, pădurea deasă din acele vremuri permitea perpetuarea neschimbată a tipului de civilizaţie amintit, fără influenţe notabile din exterior.

Pe teritoriul satului Muiereni, comuna Goieşti, există încă ruinele îngropate ale unei aşezări întărite din perioada antichităţii, poate un castru, poate chiar o mică cetate. O aşezare întărită nu putea apăra decât un obiectiv deosebit de important, iar acest obiectiv nu putea fi decât importantul Drum al Muntenilor ce ducea, pe timpul statului dac, în munţi – poate ducea chiar în marile sanctuare ale dacilor de la Sarmisegetusa, Costeşti, Blidaru şi, de acolo, mai departe, peste munţi, spre inima Transilvaniei.

Destul de probabil, chiar şi după consolidarea statului dac, între epoca lui Burebista şi cea a lui Decebal, mai ales în epoca lui Decebal, funcţiile tuturor aşezărilor întărite şi valurilor de pământ din zona Pelendavei au continuat să fie subordonate sistemului strategic general. De aceea, trebuie luat în calcul faptul că toate fortificaţiile vetrei Craiovei şi Goieştiului au continuat să servească apărării drumurilor de acces spre inima imperiului dac: Costeşti, Sarmisegetusa etc.

Acesta a fost probabil motivul pentru care, într-un interval destul de scurt, începând cu anul 50 al ultimului secol de dinaintea erei creştine, în zonă au fost construite noi cetăţi de refugiu sau de apărare, noi fortificaţii, conduse de căpetenii militare, ce aveau în pază drumurile comerciale, cărările sau chiar valea Jiului, de unde, prin pasul Vâlcan, se putea ajunge rapid în inima statului dac. Cu toate acestea, zona Pelendavei a căzut sub stăpânirea romanilor chiar după primul război dintre daci şi romani, din anul 101/102. După cum aprecia istoricul D. Tudor într-o remarcabilă lucrare ce tratează acest subiect, în anul 105, la începutul celui de-al doilea război daco-roman, însuşi Traian a fost prezent în zona Pelendavei, asistând personal la trecerea trupelor sale peste râul Jiu ( op. cit.. D. Tudor: Pelendava – Craiova pe Columna lui Traian şi în epoca Imperiului Roman).

Analizând scenele CVI şi CVII de pe Columna lui Traian, istoricul citat ajunge la concluzia că, după trecerea Jiului în dreptul Pelendavei, legiunile romane s-au despărţit în două coloane principale. Prima coloană, condusă personal de împărat, s-a deplasat spre Balş, a trecut Oltul şi de acolo a ajuns în apropiere de Buridava (astăzi Stolniceni), unde s-a unit cu alte trupe venite din sudul Dunării. Acolo s-a format o mare bază militară, care a primit ulterior numele de Câmpul lui Troian. Această coloană, condusă personal de împăratul Traian, după un marş forţat prin ţara Loviştei, a atacat cetăţile dacice din Munţii Orăştiei venind pe la est.

A doua coloană, în schimb, a înaintat dinspre Pelendava spre cetăţile din Munţii Orăştiei, urmând – afirmă istoricul citat – cursul Jiului, în amonte, spre nord. Ea a trecut prin pasul Vâlcan (controlat deja de trupele romane), având misiunea de a ataca dinspre sud cetăţile dacilor.

Datele existente configurează însă şi o altă ipoteză, scăpată până în prezent din vedere de mai toţi istoricii ce au tratat acest subiect: a doua coloană nu avea nevoie să urmeze direct cursul Jiului pentru a ajunge în pasul Vâlcan, ci trebuia doar să urmeze Drumul Muntenilor, un drum relativ uşor de parcurs, deja folosit de sute de ani până în acel moment, singurul drum de acces spre inima regatul dac, netraversat de vreun râu.

După cucerirea Daciei de către Traian sau, mai exact spus, după cucerirea a aproximativ 17% din Dacia de către legiunile romane (pentru că romanii n-au cucerit mai mult de 17 % din teritoriul Daciei), vechile căi de comunicaţii au fost nu numai păstrate, ci şi îmbunătăţite după model roman. De-a lungul principalelor căi de comunicaţie au fost construite castre de apărare şi supraveghere (probabil pe locul vechilor castre de marş din timpul războaielor).

Drumul Muntenilor pare să fi fost unul dintre aceste drumuri frecventat şi după instalarea administraţiei romane în Dacia ocupată, iar aşezarea întărită din satul Muiereni pare să fi devenit locul de cantonare a unei unităţi de pază ce apăra drumul, adică un castru de dimensiuni nu prea mari.

 Datorită faptului că, fiind situată într-o zonă strategică foarte bine apărată de trupele romane, aşezările din zona Goieştiului şi-au continuat dezvoltarea economică.