INTERPRETAREA EZOTERICĂ A BASMULUI HARAP ALB

– 6 –

© EDITURA ALAYA 

Toate drepturile aparţin Editurii Alaya

Nu multă vreme după ce s-a substituit adevăratului fiu al Craiului, Spânul îl trimite pe acesta în prima mare misiune iniţiatică, poruncindu-i să culeagă salăţile din grădina ursului, situată undeva pe ostrovul verde. Şi Harap Alb, ce să facă, porneşte să îndeplinească porunca stăpânului.

“Şi odată zboară calul lui Harap Alb până la nouri, apoi o ia de-a curmezişul pământului… Şi după aceea se lăsă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos pe o podină de gras, moale ca mătasea şi verde ca buratecul”. Acolo, în “ostrovul mândru din mijlocul unei mări” (centru de putere) locuia Sfânta Dumninică. După ce Harap Alb îi povesteşte “de-a fir” cumplita năpastă ce se abătuse asupra sa, Sfânta Duminică îi prepară un amestec de somnoroase, o vadră de lapte dulce şi o vadră de miere care, vărsat în fântână, va adormi Ursul care stăpânea grădina salăţilor. Noaptea, văzând că Ursul adoarme, Sfânta Duminică îl trezeşte pe Harap Alb care culege repede sălăţile, dar, când s-o ia la sănătoasa, are supriza să constate că ursul se trezeşte şi să dă la el. Atunci, Harap Alb îi aruncă blana ursului pe care o avea de la tătâne-su şi o ia la sănătoasa.

Citirea basmului naşte întrebări la care nu se poate găsi un răspuns coerent. Deşi situaţia pare dramatică, lipseşte suspansul. În aparenţă, Harap Alb nu face nimic. Toată “lucrarea” este făcută de Sfânta Duminică: ea pregăteşte licoarea adormitoare, ea o varsă în fântâna ursului, tot ea aşteaptă/veghează să adoarmă ursul, în timp ce Harap Alb doarme dus. Unul doarme, celălalt veghează. Când adoarme ursul, Sfânta Duminică îl trezeşte pe Harap alb. Basmul prezintă aparent în mod naiv un tânăr frumos, Harap Alb, cu ochii cârpiţi de somn, trezit în pripă de Maica Duminică taman în clipa în care adoarme ursul, care dă năvală în grădină, culege salatele, le pune în snop, iar când dă să plece, hopa, ursul pe urmele sale.

Şi nu mică este mirarea oricărui cititor să afle că, în locul unei lupte drepte între stăpânul de drept al grădinii şi cel ce vrea să-i fure salatele, ultimul îi aruncă în cap usului o biată piele – culmea ironiei – a altui urs, şi o ia la sănătoasa. “Harap Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la salăţi într-ales şi leagă o sarcină mare-mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Şi când dă să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezeşte şi după dânsul, Gavrile! Harap Alb dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat. Apoi Harap alb îşi ia sălăţile şi încălecând porneşte spre Împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”.

Există în acest pasaj o complementaritate, dar şi o unire a contrariilor, o coincidentia oppositorum. Ursul adoarme, iar Harap Alb este trezit de Sfânta Duminică… La fel ca şi în episodul în care Spânul coboară în fântână. Unul dintre personaje urcă, celălalt coboară. În timp ce unul din personaje adoarme, celălalt se trezeşte. Eroii par a fi puşi pe talerele unei balanţe. Cu cât unul coboară mai adânc, celălalt urcă mai vârtos.

După ce Harap Alb duce Spânului, stăpânul său temporar, salatele din grădina ursului, aceasta îl supune unei alte munci, la fel de temerară ca şi muncile lui Herakles din mitologia grecească: aducerea nestematei din capul cerbului.

“Şi cerbul acela – povesteşte Împăratul Verde falsului său nepot – este bătut tot cu pietre scumpe… Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare. Dar nu se poate apropia nimeni de cerb, căci este solomonit şi nici o armă nu-l prinde; însă cel pe care l-a zărit nu mai scapă cu viaţă … când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie o fi, pe loc rămâne mort”. Auzind acesta, Spânul îl trimite pe Harap Alb să fure piatra nestemată din fruntea cerbului, cu cap cu tot.

Şi Harap Alb purcede din nou la drum, călare pe calul său năzdrăvan. Sigur, mai întîi merge la Maica Duminica, care, de această dată, îl pune să sape o groapă adâncă lângă izvorul unde vine cerbul să-şi potolească setea. Apoi îi dă lui Harap Alb obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Când cerbul adoarme, după ce s-a adăpat, Harap Alb iese din groapa lui şi-i retează capul cu o singură lovitură de sabie, după care, iute, se refugiază în groapă. În timp ce sângele se scurge abundent în groapa în care Harap Alb îşi găsise refugiul, mai-mai să-l înece, capul cerbului îl striga pe nume pe Harap Alb, cerând-i să i se arate, ca să poată vedea dacă este vrednic de moştenirea ce i-o lasă. Temeinic instruit, lui Harap Alb nici prin minte nu-i trece să-şi arate chipul, fiind avertizat că privirea acestuia este ucigătoare. Târziu, spre asfinţit, cerbul muri, iar Harap Alb se întoarse iarăşi la Împăratul Verde cu trofeul muncii sale, cu nimic mai prejos de muncile lui Herakles.

După cum remarca Vasile Lovinescu, “munca” lui Harap Alb din “pădurea cerbului” este identică cu “munca” lui Perseu din mitologia grecească. La fel ca şi Harap Alb, Perseu are un cal năzdrăvan, Pegas, cu care călătoreşte ca vântul. Perseu o omoară pe Medusa, cea cu un singur ochi, în timpul somnului. Perseu foloseşte o sabie fermecată, care în greceşte – coincidenţă sau nu – se numea Harpe. Mai mult decât atât, la fel ca şi Harap Alb care foloseşte obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, Perseu foloseşte casca lui Hades, care-i asigură invizibilitatea. Dacă Harap Alb este ajutat şi condus de Sfânta Duminică, Perseu este ajutat de Athena şi de Hermes. Şi mai interesant este însă faptul că, după ce o ucide pe Medusa, Perseu zboară tocmai în Etiopia, adică în Ţara Negrilor (Valahia era şi ea Ţara Negrilor), unde o eliberează pe Andromeda, care, nici nu putea fi altfel, era la fel de neagră precum harapii… (op cit)

Dar, până să ajungă Harap Alb la Andromeda lui mai e încă multă cale de mers, “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.” Şi pe unde trecea Harap Alb cu capul cerbului, lumea se înghesuia să vadă minunăţia: “părea că Harap Alb poartă soarele cu el”. Şi, într-adevăr, Harap Alb purta Soarele cu el, căci nestemata din fruntea cerbului strălucea feeric.