PERLA VALAHIEI
EUGENIU CARADA
Născut la Craiova în anul 1836, Eugeniu Carada a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici români din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea.
Fiu al Craiovei, Eugeniu Carada a învăţat slovele cu profesorul Gheorghe Chiţu, apoi a studiat la Colegiu Naţional din localitate, după care şi-a continuat studiile la Paris. Se spune că prima experienţă politică notabilă a lui Eugeniu Carada s-a produs în anul 1848, la vârsta de 12 ani când, alături de alţi cetăţeni ai Craiovei, a jurat cu mâna pe Constituţia paşoptistă. Oricum, Eugeniu Carada a intrat în politica “mare” a Bucureştilor în anul 1854, când a devenit şeful de cabinet al ministrului instrucţiunii din acea perioadă. Între 1866-1869 a fost ajutor de primar sau chiar primar al Bucureştilor.
Deşi în 1859 a fost un înfocat sprijinitor al unirii Principatelor şi al alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, fiind la un moment dat arestat pentru recitarea unei poezii revoluţionare la Teatrul Theodorini din Craiova, Eugeniu Carada s-a delimitat ulterior de cel care a realizat “mica unire”, complotând în mod activ pentru aducerea pe tronul Principatelor a unui principe străin, membru al unei familii domnitoare din Europa. Motivaţia lui Carada a fost mersul prea lent al reformelor.
După urcarea lui Carol I pe tronul Principatelor, Eugeniu Carada a complotat şi împotriva acestuia în anul 1870, fiind unul dintre autorii (sau, după unii istorici, principalul autor) mişcării revoluţionare rămase în istorie sub denumirea “republica de la Ploieşti”, în care se dorea înlăturarea lui Carol I şi instaurarea republicii. Tot lui Eugeniu Carada i se datorează stoparea acţiunii revoluţionarilor implicaţi în “republica de la Ploieşti”. Această acţiune a marcat pentru totdeauna relaţiile lui Eugeniu Carada cu Carol I, “Carada refuzând de acum încolo orice funcţie care ar fi necesitat învestirea prin decret regal. Biografii săi menţionează mai multe situaţii în care Carada a preferat să părăsească un loc sau altul în care urma să vină şi regele, cu toate că a sfârşit prin a-i purta un deosebit respect monarhului român.” (48)
Devenit unul dintre pilonii de bază ai Partidului Naţional Liberal din perioada sa de glorie, Eugeniu Carada s-a implicat în mod activ în susţinerea războiului de independenţă. „În timpul războiului pentru cucerirea independenţei de stat, Carada a fost unul dintre pionii cei mai activi atât pe plan extern, cât şi intern, fiind omul de încredere al primului ministru Ion C. Brătianu. Există numeroase mărturii ale implicării sale directe în organizarea armatei române şi în coordonarea acţiunilor de logistică în vederea asigurării materialului de război. De altfel, participarea la războiul de independenţă i-a adus şi singura distincţie pe care a primit-o vreodată, şi anume Crucea Trecerii Dunării.” (49)
Lui Eugeniu Carada i se atribuie de asemenea, înfiinţarea celei mai puternice organizaţii secrete cu caracter naţional, politico-finaciare şi de informaţii, din România, numită generic Oculta. Forţa acestei organizaţii naţionale constituită probabil pe principiile francmasoneriei operative, stătea – afirmă Alex Mihai Stoenescu – „în combinarea armonică şi eficientă a acţiunii politice, cu lovitura financiară şi cu activităţile informative, amintind de specia francmasoneriei oculte, de unde i-a venit şi numele, fără a fi însă o lojă propriu-zisă. Această structură era complet atipică dezvoltării vieţii publice româneşti, fiind constituită cu principii mai degrabă germanice, serioase, discrete, lucrative, intolerante.” (48)
Rusofob prin vocaţie, naţionalist prin excelenţă, Eugeniu Carada s-a menţinut toată viaţa într-o subtilă discreţie, la fel ca şi organizaţia Oculta pe care a înfiinţat-o şi a condus-o până la moartea sa în anul 1910. “Ignorat de istoriografia noastră – pentru că nu s-a manifestat public şi a rămas mereu foarte discret -, dar trecut de francezi în Larousse, Carada avea o putere incontestabilă în Partidul Naţional Liberal. Dedicat cu un straniu devotament ideii grandioase de transformare a României în Mare Putere prin cucerirea tuturor teritoriilor locuite de români (inclusiv a Voivodinei), prin dominaţia militară, religioasă şi dinastică a întregii Peninsule Balcanice, Carada este acela care a condus din umbră proiectul unirii româno-bulgare. O delegaţie trimisă de Stambuloff la Bucureşti s-a întîlnit cu Eugeniu Carada şi i-a propus formarea unei uniuni româno-bulgare, în care României i se rezerva dreptul exclusiv să aibă ministerele de Război şi Externe, iar regele Carol I avea să poarte şi coroana Bulgariei. Stambuloff aştepta un singur cuvînt de la Carada, pentru a proclama pe Carol I suveran al Bulgariei. Regele, care se găsea la Sinaia, înclina să admită propunerea. Tot Carada se află la originea planurilor de transformare a Patriarhiei Române în centru spiritual al regiunii, inclusiv cu preluarea unor atribuţii ale Patriarhiei de la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu mutarea Bizanţului în România (Bizanţ după Bizanţ), precum şi a planului de înrudire a familiei domnitoare din ţara noastră cu suveranii balcanici, fenomen menit să controleze politic întreaga regiune. Aceste planuri se vor regăsi în politica lui Ionel I.C. Brătianu, mai mult sau mai puţin transparente. Eugeniu Carada a complotat, a organizat acţiuni diversioniste, a finanţat activităţi naţionaliste, a corupt şi a eliminat adversari politici, făcînd gol în jurul lui Ionel I.C. Brătianu.” (48)
Tot Eugeniu Carada a fost artizanul României moderne din punct de vedere economico-financiar prin implicarea sa în înfiinţarea şi organizarea Băncii Naţionale a României în anul 1880.
Deşi nu a acceptat funcţia de guvernator al Băncii Naţionale, Eugeniu Carada a accept-o pe cea de director, funcţie ce i-a permis să supravegheze nemijlocit tipărirea, la Paris, a primilor bani româneşti; tot ca director al Băncii Naţionale, Carada a supervizat organizarea filialelor în toată ţara. Recunoscut pe plan internaţional ca mare bancher, Eugeniu Carada a condus timp de 30 de ani destinele finanţelor româneşti, sprijinind dezvoltarea economică a ţării şi formarea burgheziei capitaliste. Printre scopurile politice, în afara eliminării complete a influenţelor ruseşti, Eugeniu Carada a militat activ pentru unirea României cu Transilvania. În acest scop, a subvenţionat ziare, reviste şi cărţi care militau pentru “marea unire”, a contribuit la construirea unor şcoli şi biserici în Transilvania, a plătit procesele şi cauţiunea necesară eliberării liderilor revoluţionarilor transilvăneni. Eugeniu Carada i-a susţinut în mod direct din punct de vedere financiar (din banii Băncii Naţionale) pe Iuliu Maniu, Alex Vaida Voievod, Miron Cristea şi alţi lideri din Transilvania. S-a implicat atât de mult în cauza unirii încât, în anul 1906, l-a adus pe Miron Cristea din Transilvania la mormântul lui Ion C. Brătianu unde, împreună cu fiul acestuia, Ionel, au jurat “sub pedeapsa lui Dumnezeu” să continue lupta până la unirea efectivă. (49)
Eugeniu Carada nu a apucat să fie martor al marii uniri, pentru că a contactat o răceală puternică în timpul sărbătorilor de iarnă ale anului 1910, ce i-a cauzat moartea la vârsta de 74 de ani. Convoiul funerar a traversat Bucureştiul pe Calea Victoriei la cererea expresă a Regelui Carol I, adversarul său politic de-a lungul vieţii, care a dorit astfel să-i aducă un ultim omagiu. La trecerea cortegiului funerar Regele Carol I a scos garda Palatului regal şi i-a prezentat personal onorul. „A murit omul – scria la vremea sa Nicolae Iorga – care în România a făcut mai multă politică timp de o jumătate de veac, fără să-i fi aplicat cineva legile, să-i fi citit discursul, fără să-i fi auzit glasul şi să-i fi văzut chipul. A-l privi însă ca pe o personalitate pe acest invizibil şi veşnic ocult al liberalilor ar fi o mare greşeală. Carada era şi mai puţin şi mai mult decât atât.” (49)
Ultima dorinţă a lui Eugeniu Carada fost să fie înmormântat la Craiova, la cimitirul Sineasca, alături de mama sa.