ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

VLAICU VODĂ

Succesorul pe linie dinastică al lui Nicoale Alexandru a fost fiul său Vlaicu Vodă – slavizat Vladislav în documentele de cancelarie.

Pe pecetea în limba latină a lui Vlaicu era scris: “Vladislav, cu mila lui Dumnezeu, voievod transalpin, ban de Severin, duce de Făgăraş”. Vlaicu a domnit, dacă este să dăm crezare istoricilor, din noiembrie 1364 până în 1374.

Vlaicu a continuat faţă de regatul maghiar politica lui Nicolae Alexandru, fapt ce l-a determinat pe regele maghiar să-i declare război. În proclamaţia de la 5 ianuarie 1365, regele maghiar afirmă că Vlaicu, «imitând obiceiurile rele ale părintelui său», a luat titlul de domn, fară să ne recunoască de «stăpân natural», adică de suzeran. În consecinţă, toţi nobilii care datorează serviciul militar să se adune la Timişoara cu caii şi armele lor, spre a porni împotriva voievodului rebel şi a recăpăta ţara lui.” (5)

Datorită faptului că Vlaicu Vodă era aliat cu Sracimir care domnea peste Bulgaria apuseană cu capitala la Vidin, regele maghiar l-a atacat mai întîi pe acesta din urmă, pe care l-a înfrânt, luându-l prizonier. În urma acestor victorii, regele Ludovic de Anjou a anexat Bulgaria de apus, pe care a unit-o cu o parte din Banatul de Severin, dar nu a mai continuat războiul cu Vlaicu.

Într-un document datat 1366, Vlaicu era dintr-o dată în relaţii bune cu regele maghiar, situaţie ce s-a prelungut şi în anii următori. În anul 1368, Vlaicu îl sprijină pe regele maghiar în războiul împotriva Ţarului Bulgariei de răsărit care era aliat cu turcii – acesta fiind prima confruntare a oştirii valahe cu turcii otomani, a căror putere era în curs de consolidare în regiune.

Relaţia lui Vlaicu cu regatul maghiar s-a deteriorat iarăşi rapid, când în Bulgaria a izbucnit o răscoală, iar Vlaicu a intervenit, ocupând Vidinul. În cursul luptelor au fost ucişi mai mulţi misionari catolici, motiv suficient de întemeiat pentru ca regele maghiar să dea vina pe Vlaicu şi să-i declare iarăşi război. După cum afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, armata ungară s-a împărţit în două: “un corp sub comanda personală a regelui atacă dinspre miazăzi, după ce restabilise mai întîi stăpânirea ungurească la Vidin. El izbuteşte să treacă Dunărea, cu toată împotrivirea aprigă a arcaşilor munteni, «care slobozeau potop săgeţile», şi să cuprindă Ţara Severinului. Cel de-al doilea corp de oaste însă care atacă, sub comanda lui Nicolae, voievodul Transilvaniei, dinspre miazănoapte, suferă o înfrângere catastrofală, asemănătoare aceleia de la Posada. Cronica ungurească a lui Ioan de Kikillo povesteşte că acest corp de oaste, alcătuit din «nobili», din secui şi din mulţi ostaşi dintre «cei mai de seamă», trecuse munţii spre a prinde pe Vladislav între două focuri. El ajunge la râul Ialomiţa, cucerind întăriturile pe care le făcuseră ai noştri acolo şi are o primă ciocnire, victorioasă, cu armata munteană, comandată de «corniţele Dragomir, castelanul – adică pârcălabul – de Dâmboviţa». «Dar după aceea – continuă cronica ungară povestirea – înaintând fară grijă mai departe prin… păduri, când se înfundase pe nişte poteci foarte înguste», Nicolae, voievodul Transilvaniei, «a fost atacat de mulţimea românilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort … Şi după ce ungurii, părăsind oastea, dădură dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi mlăştinoase, mulţi dintre ei fură ucişi de români; numai câţiva au scăpat cu mare primejdie pentru persoana lor şi cu pagube în avut. Iar trupul voievodului Nicolae, scoţându-1 cu luptă grea din mâinile românilor, l-au adus în Ungaria, să-1 înmormânteze la Strigoniu, în mănăstirea Fecioarei Maria.» Toate acestea s-au petrecut înainte de 7 iunie 1369.” (5)

Aşadar, şi de această dată, scenariul de la Posada s-a repetat întocmai, dat fiind faptul că au intervenit trupe româneşti necunoscute coroanei maghiare, în condiţiile în care oastea Voievodului Vlaicu lupta la sudul Dunării. Oricum, relaţiile dintre Vlaicu şi regele maghiar au cunoscut o turnură diferită în anul 1374, când Vlaicu s-a aliat cu turcii. După cum constata istoricul Constantin C. Giurescu, informaţia furnizată de documentele maghiare “este verosimilă şi concordă cu circulara papei prin care se interzicea vânzarea de arme «românilor şi turcilor», poate să aibă următoarea explicaţie: “turcii erau atunci în plină expansiune politică şi militară. Din Asia Mică, unde puterea lor crescuse încetul cu încetul, ei trecuseră în 1356-1357, folosindu-se de luptele interne ale bizantinilor, în Europa, ocupând cetatea Galipoli. Peste câţiva ani, în primăvara lui 1361, ei cucereau, sub Murad I, Adrianopol şi de aici, în scurtă vreme, o bună parte a Peninsulei Balcanice. În 1368 erau aliaţi cu Şişman, ţarul Bulgariei răsăritene, şi atacau împreună, după cum am văzut, Vidinul şi Bulgaria apuseană. Cu acest prilej, i-a cunoscut pentru întîia dată Vladislav. E drept că această primă ciocnire a fost favorabilă domnului muntean; el a putut însă să-şi dea seama de pe atunci de ceea ce reprezentau noii năvălitori. Când – din motive pe care nu le cunoaştem – relaţiile cu ungurii se stricară iarăşi, Vladislav, pentru a preîntâmpina un nou atac, facu deci alianţă cu cei care reprezentau – şi strălucita biruinţă din Câmpia Mariţei în 1370 venea s-o confirme încă o dată – cea dintâi forţă militară din răsăritul Europei.” (5)

Cu privire la ultimii ani de domnie ai lui Vladislav sunt puţine informaţii, dar este destul de probabil că regele Ludovic nu a mai arătat aceeaşi tendinţă expansionistă în raporturile cu Ţara Românească care-i nimicise, la fel ca la Posada, o întreagă armată.

Mai trebuie menţionat că pe timpul lui Vlaicu Vodă şi cu ajutorul finaciar direct al acestuia, Cuviosul Nicodim a construit mănăstirea Vodiţa. «…Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul voievod Vladislav, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ungrovlahia, binevoit-am, după îndemn dumnezeiesc, a înălţa mănăstire la Vodiţa în numele marelui şi purtătorului de Dumnezeu, Antonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim… De la Domnia mea (a fost) chel­tuiala şi dăruirea, iar cu munca lui kir Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit şi am zugrăvit. Şi pe cât au îngăduit timpurile am dăruit acum: un tetraevangheliar, ferecat în argint şi aurit, o cădelniţă de argint, vase sfinte de argint, odăjdii preoţeşti de mătase, o pereche; dvere de camhă, cât trebuie bisericii, un epitrahil şi rucaviţe brodate cu fir de argint. Apoi, satul Jidovştiţa, slobod de toate dările şi muncile domneşti şi de oaste, şi peste tot ohabă (adică scutit), şi toate găleţile (dijma din grâne!) câte vor fi de la satul lui Costea pe Topolniţa şi, la Dunăre, venitul domnesc de la opt vârşii şi tot virul (vâltoarea) din mijloc cu toate, şi Dunărea de la padina Nucului până la puntea cea de sus, care duce la Ruşava şi Vodiţa cea Mare pe amândouă laturile, cu nucii şi cu livezile şi cu Ţerovăţul, cu seliştea Bahnei. … Acestea toate hotărându-le şi dăruindu-le pe fiecare an din casa Domniei Mele, iarăşi am aşezat Domnia Mea, după sfat ca, după moartea lui kir Nicodim, să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul nici arhiereul, nici careva altul; ci cum va zice kir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ. Şi acestea toate rog pe toţi urmaşii să nu le schimbe; iar cine se va încerca să le schimbe sau ceva din ele pe acela să-1 bată Domnul Dumnezeul şi Preacinstita Sa Maică şi sfântul şi marele şi purtătorul de Dumnezeu Antonie, şi aici şi în veacul viitor, amin. Io Vladislav voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn.” (5)

De asemenea, Vlaicu Vodă l-a ajutat fianciar pe Cuviosul Nicodim să construiască prima biserică, cea din lemn de tis (o specie de brad) de la Tismana, el figurând în pomelnicul mănăstirii ca prim ctitor. Peste câţiva ani, în timpul domniei lui Radu I, în locul bisericii de lemn a fost construită cea din zidărie. De asemenea, la fel ca Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă a sprijinit mănăstirile de la Sfântul Munte Athos, el fiind ctitor al mănăstirii Cutulmuz, care a devenit ulterior o lavră românească. Vlaicu Vodă a fost înmormântat la Curtea de Argeş, mormântul său fiind astăzi vizibil în mijlocul naosului din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş; o altă părere este că a fost înmormântat la Tismana.