ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI
BOGOMILISMUL
Deşi creştinismul a câştigat rapid teren în arealul carpato-danubiano-pontic, la un moment dat pare să fi intrat într-un con de umbră, producându-se un reviriment al vechii religii zalmoxiene. O asemenea stare de fapt reiese chiar din cuvintele Ieromonahului Ştefan: a fost o vreme în care “nici o Biserică Chreştinească cu sânt jertfelnic nu mai era în pămenturile acestea, adică, în Moldavia, în Valachia şi dincoace de Olt, întru aceste cinci Judeţe ale Băniei Severinului. Şi foarte se împuţinase pământurile acestea de christiani, din pricina mai sus zişilor varvari, înkinători de idoli.” (24)
În acest punct trebuie argumentat că “varvarii, înkinători de idoli” menţionaţi de Ieromonahul Ştefan au fost aceiaşi cu cei care au optat pentru religia zalmoxiană şi, implicit, că religia zalmoxiană nu a dispărut după cucerirea Daciei de către romani – aspecte pe care istoriografia nu le ia în nici un fel în considerare şi le taxează ca fiind anacronisme şi grave erori de interpretare.
Pentru a argumenta în mod optim aceste aspecte trebuie pornit de la faptul, pe deplin documentat, al continuităţii etniei românilor pe aceste teritorii, ceea ce este în afară de orice discuţie. Acest aspect a fost deja trecut în revistă. În mod suplimentar, mai poate fi citat un document de excepţională importanţă ce reflectă situaţia arealului carpato-danubiano-pontic din secolul al şaselea. Acest document îi aparţine unui scriitor pe nume Iordanes, cel care, în mod inacceptabil pentru istoriografie, la fel ca Ieromonahul Ştefan, îi “confunda” pe goţi cu geţii. În lucrarea sa fundamentală intitulată “Getica”, referindu-se la epoca invaziei hunilor, Iordanes afirmă ca locuitorii României sălăşuiau în “Munţii Sacri” şi în “Sate înconjurate de şanţuri”. De asemenea, Iordanes foloseşte formularea “pământul întregii Dacii” atunci când se referă la arealul carpato-danubiano-pontic, având grijă să o distingă de celelalte regiuni recunoscute din vremea sa, precum Scitia Minor, Moesia, Dacia Ripensis etc. Aşadar, dacă, pe de-o parte, etnia românilor s-a perpetuat fără încetare (nu are importanţă faptul că a fost denumită în diferite feluri de documentele vremii), iar de cealaltă parte că s-au perpetuat principalele paradigme ale existenţei acestei etnii în cadrul moşiilor (cutume, instituţia moşului, deţinerea pământului în devălmăşie, civilizaţia lemnului etc), atunci şi concepţiile şi credinţele religioase acestei etnii s-au perpetuat fără modificări majore; singura modificare a fost, aşa cum a fost menţionat, adoptarea religiei creştine şi a principalelor ritualuri creştine ce ţineau de creştinismul primar de către o parte a acestei etnii.
În cele din urmă, după câteva secole de animozităţi şi, foarte probabil, de războaie fratricide, pare să se fi realizat o simbioză între vechea religie zalmoxiană şi creştinism, în urma căreia Zalmoxis a fost înlocuit cu Iisus Hristos. Nu este exclus ca expresia “schismatic” acordată de papalitate unor locuitori ai arealului carpato-danubiano-pontic să nu se fi referit, aşa cum doresc să creadă mulţi analişti şi istorici contemporani, adoptării ritului ortodox răsăritean, ci chiar existenţei acestei sinteze religioase, total necunoscută în ziua de astăzi.
Singura reminiscenţă a acestei sinteze religioase arhaice a fost bogomilismul, care, după cum afirmă istoriografia, a fost “inventat”, în jurul anului 960, de un călugăr considerat “bulgar” de la sudul Dunării, pe nume Bogomil (nume de călugăr Ieremia). Evident, bogomilismul nu a apărut din neant, fără să fi fost bazat pe o doctrină ceva mai veche. Informaţiile cu privire la doctrina bogomilismului sunt destul de puţine, majoritatea dintre ele parvenind în special de la detractori – în special din zona clericilor catolici care au considerat bogomilismul o erezie înspăimântătoare.
Astăzi este cunoscută cu certitudine doar incredibila difuzare a bogomilismului în Bulgaria (Macedonia Bulgărească), Serbia, Bosnia, Dalmaţia, Slovenia, Herţegovina (unde au fost descoperite nu mai puţin de 60000 de morminte şi lespezi funerare identificate ca fiind bogomilice). Concepţia bogomilică a fost perpetuată în Occidentul Europei de cathari şi albigenzi, care au fost în cele din urmă taxaţi ca eretici de papalitate şi anihilaţi complet. (38)
Bogomilismul credea deopotrivă în Iisus Hristos, cât şi în reîncarnare (doctrină considerată eretică deopotrivă de teologia dogmatică a bisericii ortodoxă, cât şi de cea catolică), afirmând un dualism cosmogonic de tip maniheist (de tipul Dumnezeu-satan) Deşi unii istorici şi folclorişti români mai vechi, de la debutul secolului XX, au căzut de acord că mitologia poporului român a fost influenţată în mod radical de bogomilism (de exemplu, mitul cosmogonic Fărtat-Nefărtat), cercetări recente au respins o asemenea interpretare, convenind asupra faptului că dualismul mitologic românesc este anterior apariţiei curentului bogomilic şi influenţei acestuia în Ţările Române. Reputatul scriitor Romulus Vulcănescu este destul de categoric atunci când relevă faptul că „dualismul mitologic autohton e anterior dualismului bogomilic, pe care îl subliniază unii folclorişti români. În substanţa lui dualismul arhaic autohton s-a dovedit a fi conservator, iar în folclorul mitic românesc, se reflectă ca un sistem străvechi de cugetare mitică.” (3)
La o analiză mai atentă se poate remarca faptul că bogomilismul a preluat o doctrină mistică străveche, a opoziţiei dintre bine şi rău, a luptei forţelor Luminii cu forţele întunericului, pe care a coafat-o în spiritul Evului Mediu, doctrină care – cel puţin până la un punct -, a fost promovată în arealul carpato-danubiano-pontic de preoţii zalmoxieni. Această doctrină mai conţinea informaţii despre reîncarnare (concepţie străină total slavilor şi bulgarilor), şi despre „nemurire” în sensul reliefat de Strabon şi Herodot, care afirmau că „dacii se cred nemuritori”.
De altfel, bogomilismul îndeplineşte toate condiţiile pentru a constitui “veriga lipsă” dintre vechea religie zalmoxiană şi creştinism; evident, prin creştinism trebuie înţeleasă forma incipientă a creştinismului primar, insuficient asimilat din punct de vedere liturgic, dogmatic şi doctrinar de către localnici.
Aşadar, nimic nou sub soare: în arealul carpato-danubiano-pontic a existat o continuitate etnică, o continuitate socială şi o continuitate religioasă. Ceea ce făceau autohonii înainte de era creştină ori pe timpul invaziei romane în Dacia, au continuat să facă şi pe timpul lui Iordanes, în secolul al şaselea; de asemenea, au continuat să facă pe timpul lui Negru Vodă Cel Tânăr, până aproape de anul 1300. Este vorba despre aceleaşi modele paradigmatice.
Trebuie menţionat că zalmoxienii erau într-adevăr închinători la idoli, prin idol înţelegându-se atât o statuie gigantică din piatră, cât şi o fiinţă decorporată de tipul zeilor, precum a fost Zalmoxis.
Statuile se aflau pe crestele munţilor, acesta fiind de altfel motivul pentru care în secolul al şaselea, Iordanes menţiona faptul că locuitorii României de atunci sălăşuiau în “Munţii Sacri” şi în “Sate înconjurate de şanţuri”.
În categoria “idolilor” pot fi incluse toate artefactele litice (Nicolae Densuşianu, în a sa Dacia Preistorică, le denumea “simulacre”) gigantice de pe înălţimile Munţilor Carpaţi. Cele mai celebre se găsesc pe Vârful Omu şi pe platoul Babelor din Munţii Bucegi, dar acestea nu au fost singurele. Mai pot fi menţionate artefactele litice care au primit denumirea de Sfinx, de Babă sau de Moş de pe Valea Cernei (Topoleţ), de la Bratocea-Ciucaş, de la Stânişoara-Cozia, de la Pietrele lui Solomon şi multe altele.
Unul dintre cele mai importante artefacte litice din Munţii Bucegi este cel denumit Sfinxul, care prezintă trei personaje cu căciuli dacice care privesc în direcţii diferite; unul dintre aceste personaje este chiar Zalmoxis. Acesta priveşte spre nord în direcţia ansamblului litic denumit Babele Mari.
Evident, Sfinxul este o stâncă ce a fost sculptat în străvechime de autohtonii daci, carpi, geţi sau costoboci pentru a indica ceva sau, mai exact spus, pentru a marca un loc. Locul marcat de această statuie ce înfăţişează trei personaje ce privesc în direcţii diferite, dintre care unul a fost chiar Zalmoxis, a fost un templu în care aveau loc iniţieri zalmoxiene. Acest templu, astăzi dispărut, nu era confecţionat din piatră, ci în buna tradiţie autohtonă, din lemn. În interiorul templului, neofiţii ce urmau să devină iniţiaţi probau experimental cel puţin două idei fundamentale ale doctrinei zalmoxiene: prima, că zeul lor era o fiinţă necorporată (de tipul fantomelor) care poate fi contactată pe cale psihotronică, iar a doua că ei înşişi sunt sau pot deveni nemuritori.
Cu alte cuvinte, în templul lui Zalmoxis, strămoşii poporului roman, dacii şi fraţii lor carpii, costobocii, geţii şi ceilalţi, învăţau să-şi contacteze psihotronic zeul, pe Zalmoxis, şi, de asemenea, învăţau să devină conştienţi că sunt nemuritori, ultima învăţătură constituindu-se în ceea ce ulterior a primit numele “arta de a se face nemuritori”. În acest context, “a se face nemuritor” înseamnă a conştientiza nemurirea în mod experimental. Acesta este de altfel sensul frazei “dacii stăpâneau meşteşugul de a se face nemuritori” folosit de istoricul antic Herodot. (7)
Majoritatea comentatorilor moderni ai textului lui Herodot au tradus că “dacii se cred nemuritori”, ceea ce este inexact. Unul din puţinii cercetători care a detectat sensul corect al textului a fost Mircea Eliade, care remarca cu deplină îndreptăţire că verbul athanatizein folosit de Herodot nu înseamnă a se crede, ci a se face. (37)
Aşadar, dacii – mai precis, iniţiaţii dacilor – se făceau nemuritori prin iniţiere; iniţierea este singura cale prin care o fiinţă omenească devine conştientă de faptul că sufletul, duhul sau spiritul său este nemuritor. Iniţierea dacilor presupunea pătrunderea neofiţilor în încăperea centrală a templului (aditon) aflat în vecinătatea Sfinxului unde, întinşi pe “patul misterelor”, sub supravegherea unor preoţi, sufereau un proces de decorporare, adică de separare voluntară a sufletului de trup, ceea ce însemna experimentarea directă a “nemuririi”. De fapt, neofiţii daci experimentau cam aceleaşi trăiri pe care le-au raportat în zilele noastre cei care au trecut prin fenomene aflate la limita morţii sau prin morţi clinice. Procedeul decorporării a primit în epoca modernă denumirea de “voiaj astral” sau “out of body experience: ieşire în afara trupului” (în literatura paranormală anglosaxonă). Ei percepeau cum duhul se separă de trup, trece printr-o poartă şi ajunge în lumea celalaltă, unde-l contactează pe zeul Zalmoxis şi pe ceilalţi strămoşi deja defuncţi. Neofiţii daci aflau astfel că “nemurirea” nu este vorbă în vânt, ci o realitate perceptibilă.
Abia după o astfel de experienţă, neofiţii daci deveneau iniţiaţi cu acte în regulă, fiind recunoscuţi ca atare de semenii lor. Aceasta a fost arta sau, pentru a folosi expresia lui Herodot, “meşteşugul dacilor de a se face (athanatizein) nemuritori”. Această procedură a fost însă asociată la daci cu închinarea la zeul Zalmoxis, cel care din “cer” patrona operaţiunea, iar din acest motiv a fost inclusă de apologeţii creştini de mai târziu în categoria prohibită a închinării la idoli, idolii fiind – aşa cum a fost menţionat – atât statui din piatră, cât şi fiinţe decorporate de tipul fantomelor (care puteau fi observate de neofiţii care se iniţiau sub supravegherea lor). Construirea acestor statui contravenea de fapt poruncii lui Dumnezeu, menţionată de Moise în Decalog: “să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu te închini acestuia”.
Deşi întreaga istoriografie este de părere că dacii (la fel ca şi carpii, geţii şi costobocii) au dispărut din istorie după cucerirea romană, informaţiile furnizate de Ieromonahul Ştefan care menţiona existenţa închinătorilor la idoli pe timpul lui Negru Vodă, indică faptul firesc al continuităţii etnice, sociale şi religioase al acestora în arealul carpato-danubiano-pontic cel puţin până la începutul secolului al paisprezecelea. Mai mult decât atât, autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic – indiferent sub ce nume au fost desemnaţi în documentele vremii – trebuie să fi devenit vestiţi în epocă pentru “meşteşugul lor de a se face nemuritori”, astfel încât nu trebuie să constituie un motiv de mirare că, în plin Ev Mediu, cumanii asiatici s-au grăbit să vină în ajutorul comanilor autohtoni şi i-au sprijinit militar fără să le ceară tribut, doar pe baza încheierii unei înţelegeri parafată cu sânge (frăţia de sânge); evident, a fost vorba despre un interes comun, care nu a fost însă de natură economico-militară (nici nu avea cum să fie), ci de natură mistică. Rezolvarea ecuaţiei este destul de simplă: cumanii asiatici doreau să înveţe de la autohtoni “meşteşugul de a se face nemuritori”, iar pentru aceasta erau obligaţi să apere zona în care acest meşteşug se practica: zona Carpaţilor meridionali şi în special a Munţilor Bucegi, acolo unde se aflau principalele artefacte litice (Sfinxul şi Babele) şi templele aferente folosite în acest scop. De aceea cumanii asiatici şi-au stabilit centrul de putere principal în Ţara Făgăraşului şi, în special, în zona Braşovului.
Acesta este motivul pentru care în paginile anterioare a fost făcută afirmaţia că cumanii au venit la autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic ca la nişte “tătici”; din punct de vedere mistic, cumanii s-au subordonat autohtonilor (sacerdoţilor templelor din Munţii Bucegi), iar din punct de vedere politic s-au subordonat, aşa cum specifica Ieromonahul Ştefan, Domnilor români. “Iară cele 12 Judeţe de dincolo de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se stăpânea tot de Domni Români. Dar varvari înkinători de idoli împreună cu toţi Românii lui, şi pentru că era supuşi ei Schiţilor, adecă Tătarilor, de aceia se numeşce prin istoriile veki Goţia Schiţilor, până în Tătaria”.
Acesta a fost, de asemenea, motivul pentru care cumanii asiatici au protejat teritoriul autohtonilor până în momentul în care au fost creştinaţi şi a fost înfiinţată episcopia catolică de la Milcovia, în anul 1235. După creştinarea cumanilor, fireşte, vechile înţelegeri bazate pe frăţia de sânge dintre cumani şi comanii autohtoni au picat, căci nu au mai avut obiect de activitate: nu-i mai interesau idolii.
De altfel, pe timpul regelui maghiar Ladislau Cumanul, cumanii au părăsit în grabă arealul carpato-danubiano-pontic, pentru a trece Tisa în regatul maghiar şi Dunărea în Imperiul Bizantin. Numărul total al celor ce au migrat din Cumania Neagră nu a fost mai mare de patru sute de mii, dintre care în jur de o sută cincizeci de mii au migrat în regatul maghiar. De atunci nu s-a mai auzit de cumanii asiatici în arealul carpato-danubiano-pontic.