ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

CUMANI, COMANI SAU DRACOMANI?

Un subiect extrem de controversat îl constituie cucerirea unei întins teritoriu din arealul carpato-danubiano-pontic, la mijlocul Evului Mediu, de către o populaţie de origine asiatică, cumanii.

Odiseea migrării cumanilor asiatici dinspre estul îndepărtat spre arealul carpato-danubiano-pontic a fost surprinsă fragmentar de istoriografie. La începutul secolului al IX-lea cumanii se găseau între Ural şi Volga, pentru ca la finalul aceluiaşi secol să migreze deja in corpore în teritoriul dintre Don şi Nipru, acolo unde au înfiinţat un mare stat denumit Cumania Albă. Ceva mai târziu, în urma unei bătălii celebre dusă împotriva mongolilor, bătălia de la Kalka (1223), cumanii s-au refugiat spre apus, aşezându-se într-un vast teritoriu situat între Nipru, Dunăre şi Munţii Carpaţi, teritoriu denumit în vechile surse Cumania Neagră. Pe teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti centrul principal de putere al cumanilor a fost situat în Ţara Făgăraşului (Terra Fagarasiensis), acolo unde a fost înfiinţată în anul 1229 o Episcopie cumană catolică – Episcopia de la Milcovia. De acolo, cumanii au exercitat o dominaţie de aproximativ trei secole asupra Ţării Româneşti şi Moldovei. În cele din urmă, o parte a cumanilor, sub conducerea unui conducător pe nume Kuten, a migrat în Ungaria, fiind catolicizată in corpore, iar o altă parte a trecut Dunărea în Imperiul Bizantin, sub conducerea unui rege pe nume Jonas.

Este foarte stranie în acest context aşezarea cumanilor în Ţara Făgăraşului, în aşa numita Cumanie Neagră, mai cu seamă că erau o populaţie de origine asiatică. În orice caz, denumirea lor în rusă (polovti), armeana (khartes) şi germana (valwen) s-ar traduce prin “popor galben, palid”. La rândul lor, maghiarii îi numeau „kun” sau „kunor.” Cumanii înşişi îşi spuneau „kîpceac”. Din punct de vedere antropologic singurii urmaşi recunoscuţi ai cumanilor sunt o seminţie numită şi astăzi prin termenul „kîpceac”, seminţie înrudită îndeaproape cu kirghizii, khazarii şi turcii. (13)

Dominaţia cumanilor asupra unei bune părţi a arealului carpato-danubiano-pontic ar fi trebuit să presupună un eventual mixaj cu populaţia autohtonă. Totuși, din punct de vedere arheologic nu există nici o urmă a vreunui mixaj al cumanilor asiatici cu populaţia autohtonă; nici o necropolă nu indică un astfel de fenomen, deşi prezenţa lor este certificată documentar cât se poate de bine. Nici studiile genetice actuale nu indică aşa ceva; oricum, aportul cumano-asiatic la zestrea genetică a poporului român de astăzi este sub 1%, ceea ce reprezintă un semn de întrebare foarte serios pe care trebuie să şi-l pună toţi acei istorici care s-au grăbit să vorbească despre o simbioză etnică româno-cumană în acea perioadă de timp.

Trebuie remarcat şi faptul că fiind o populaţie războinică, cumanii s-au luptat secole de-a rândul cu mongolii, cu maghiarii ori cu bizantinii, dar nu s-au războit vreodată cu românii. De cele mai multe ori, documentele istorice îi prezintă pe cumani şi pe români aliaţi într-un război continuu împotriva tuturor acestor forţe ostile. De multe ori alianţa româno-cumană a zdrobit pur şi simplu forţele menţionate – mai ales pe cele maghiare și bizantine.

În opinia majorităţii istoricilor, singura variantă posibilă a acestei stranii alianţe este că autohtonii au plătit tribut cumanilor. Deşi această ipoteză este, cel puţin până la un punct, corectă, nu explică totul.  Un prim contra-argument ar fi că dacă s-ar fi aliat cu maghiarii ori cu bizantinii, în mod sigur, cumanii ar fi fost mai avantajaţi. Ce tribut puteau primi de la o popoulaţie autohtonă care în afara hranei zilnice nu putea oferi prea mult cumanilor.

Majoritatea istoricilor leagă prezenţa cumanilor în arealul carpato-danubiano-pontic de existenţa unor localităţi care şi în ziua de astăzi le poartă numele: de exemplu Vadul Comanilor, Comana, Cotmeana, Comarnic etc. Despre aceste localităţi, majoritatea istoricilor afirmă că au fost întemeiate de cumani.

Problema care dă peste cap întreaga teorie a respectivilor istorici este că în locaţiile respective nu a fost descoperită vreo urmă a acestei populaţii de origine asiatică, a cărei etimologie – reflectată în numele cu care a fost desemnată de-a lungul timpului – spune totul: „popor galben, palid”. Pe de altă parte, trebuie specificat şi faptul (neremarcat de vreun istoric până acum) că în denumirile respective nu există cuvântul cuman, ci cuvântul coman. Cu toate că istoriografia a realizat o identificare sine die a celor două cuvinte, s-ar putea să nu fie aşa; este perfect posibil ca cuvântul coman folosit în denumirile populare să fie diferit de cuvântul cuman folosit de istoriografie – să nu se referă la aceeaşi populaţie. Şi, de fapt, nici nu se referă.

Cumanii asiatici s-au numit pe ei înşişi „kîpceac”, astfel că era normal, în condiţiile unei convieţuiri îndelungate cu populaţia autohtonă, ca locaţiile respective să fi fost botezate de autohtoni cu un derivat al acestui nume, dar acestea nu există nicăieri. Explicaţia cea mai pertinentă în acest caz este că numele coman nu provine în limba română dintr-o deformare a termenului cuman, aşa cum consideră istoriografia, ci este un cuvânt autohton.

În realitate, numele coman provine dintr-un regionalism folosit iniţial în Moldova, unde coman înseamnă „drac”. Astfel, Vadul comanilor înseamnă de fapt Vadul Dracilor, Comana înseamnă „(La) Draci” şi aşa mai departe. În concluzie, prin termenul de comani a fost desemnată o populaţie care a manifestat apucături de … draci. Faptul că în numele acestor localităţi nu este vorba despre denumiri pur metaforice ori mitice, ci este vorba despre denumiri acordate de populaţia autohtonă unor oameni care au împrumutat caracteristici ce ţin de „draci” este demonstrat chiar de evenimentul relatat de călugărul cisterician Albericus, cu privire la apariţia celor două sute de călăreţi roşii în proximitatea mănăstirii Cârţa din Ţara Făgăraşului, în jurul anului 1235. O parte dintre istoricii recenţi sunt de părere că cei două sute de călăreţi “roşii” au fost mai degrabă români decât cumani asiatici. Evident, cumanii asiatici au fost, aşa cum le sună numele, un “popor galben, palid “, nu „roşu”, astfel că nu aveau cum să producă spaimă călugărilor care, este de la sine înţeles, erau obişnuiţi cu ei şi-i cunoşteau foarte bine, întrucât doar veniseră să-i creştineze. Prin culoarea roşie acordată acestor călăreţi stranii trebuie înţeleasă în primul rând culoarea pielii – a pigmentului – şi, abia în al doilea rând culoarea veşmintelor sau, eventual, a vopselelor cu care erau pictaţi ori a tatuajelor. Tocmai datorită culorii „roşii” a pielii, aceşti călăreţi – care au intrat în istorie doar pentru că i-au speriat pe călugării catolici de la Cârţa – trebuie identificaţi cu „dracii”.

Este destul de simplu de dedus că cuvântul autohton coman înlocuieşte un nomen otiosus, adică un nume care nu trebuie pronunţat; în mod identic, în mediul popular numele Ielelor, făpturile eterate ce uneori pot fi observate de călători singuratici prin pădurile pustii, nu trebuie pronunţate, pentru a nu fi invocate, astfel că s-a recurs la substitute de genul „Hăle Frumoase” sau „Ele”.

Concluzia este că prin termenul de comani au fost denumiţi autohtoni, nu asiatici, numele coman fiind de fapt prescurtarea, la singular, a numelui dra-coman; dracul este nomen otiosus, nume care nu trebuie pronunţat pentru a nu intra în rezonanţă cu el. La rândul lor, dra-comanii erau urmaşii da-comanilor, adică ai dacilor, care, se cunoaşte foarte bine, se închinau zeului Marte, a cărui culoare era roşie, motiv pentru care se vopseau cu culoare roşie atunci când plecau la război, astfel că arătau ca nişte draci.

Această deducţie este confirmată de unul dintre reprezentanţii de frunte al şcolii ardelene, Gheorghe Şincai, care afirma că “românii din Ţara Muntenească s-au numit paţinachi, iară cei din Moldova şi din Basarabia comani”. La rândul său, Gheorghe Asachi afirma următoarele: “Acești mocani (ciobani autohtoni n.n.) – scrie Gheorghe Asachi -, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar și răzbelic ce în timpul migrațiunei universale se așezaseră în Moldova sub munții de la Comănești spre Neamțu, precum este știut, de atunce pănă astăzi se ocupă cu păstoria, și numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei și la gura ei. Dânșii au aice corturile lor nomade, cu staule și tării în contra hoților de mare, cu care deseori poartă lupte încruntate.” (13)

Aşadar, alianţa româno-cumană încă ascunde taine adânci, care au scăpat analizelor mult prea grăbite şi excesiv de intelectualizate ale multor contemporani. Concluzia este că cumanii au fost o etnie, iar comanii o altă etnie; primii au fost asiatici, iar ceilalţi au fost autohtoni care s-au aliat cu primii, motiv pentru care au fost denumiţi ca atare de poporul românesc.

Este destul de uşor de remarcat în acest context faptul că denumirea de (dra)comani a fost acordată unor grupări, triburi sau populaţii autohtone, tot de autohtoni (dar de nişte autohtoni mai cuminţi, cu frică de Dumnezeu, adică deja creştinaţi) în primul rând pentru a evidenţia alianţa acestora cu populaţia de origine asiatică kîpceac, denumită astăzi cumană, iar în al doilea rând pentru a arăta faptul că aceştia nu s-au creştinat, motiv pentru care încă erau, pentru a folosi expresia Ieromonahului Ştefan, „închinători la idoli”. De asemenea, denumirea de comani a fost acordată pentru aspectul şi, mai ales, pentru comportamentul acestora, care, în ochii ţăranilor cu frică de Dumnezeu (creştinaţi deja), îl copia pe cel al „dracilor”. Mai trebuie menţionat că în mediul ţărănesc, comparaţia cu dracii nu avea în acea perioadă de timp conotaţia exclusiv dogmatică pe care o are acum, ea semănând mai degrabă cu epitetul “draci” ce este atribuit tuturor celor care au un comportament aflat în afara normelor de bună-cuviinţă; şi în ziua de astăzi, orice bunicuţă îşi “alintă” nepoţeii zburdalnici cu epitetul “dracii ăştia de copii”.

Misterul relaţiei dintre cumani şi comani este astfel rezolvat: comanii – dra-comanii – erau de fapt urmaşii dacilor sau, mult mai probabil, urmaşii acelor fraţi ai acestora denumiţi carpi, despre care se ştie că au avut pielea arămie (roşie) şi că au ocupat cu precădere Munţii Carpaţi şi partea nordică a României de astăzi: Moldova şi Basarabia; Munţii Carpaţi au fost denumiţi în antichitate chiar după numele carpilor, astfel încât doar copiii mai pot fi surprinşi de faptul că în plin Ev Mediu aceştia tot acolo locuiau. De altfel, există o tradiţie foarte veche potrivit căreia odinioară Munţii Carpaţi au primit denumirea alternativă de Munţii Roşii.

Doar o opinie de o naivitate extremă sau de o rea credinţă crasă poate să afirme că un popor odinioară foarte puternic şi numeros precum cel al dacilor şi al fraţilor acestora, carpii, costobocii, geţii etc a dispărut din istorie doar pentru faptul că nu a mai fost prezent în documentele „istorice”; uimitor este că istoriografia în întregul ei chiar afirmă aceasta.

De asemenea, mai trebuie notat că cei denumiţi comani pot fi identificaţi şi cu oamenii „roş”, care au fost „împărăţiţi” de Împăratul Roş, menţionaţi în basmele şi legendele poporului român.