ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE
BELAGINE – LEGILE FRUMOASE
Începătorii poporului român (denumiţi babe) au respectat porunca lui Dumnezeu: “creşteţi şi înmulţiţi-vă”. Procreaţia fiilor şi fiicelor lor s-a produs în condiţiile respectării Legilor cosmosului. În cazul începătorilor poporului român, actul procreaţiei de fii şi fiice s-a făcut cu maximă seriozitate. De altfel, chiar şi stările mentale şi afective ale personajelor implicate în acea vreme în actul procreaţiei erau diferite de cele ce sunt uzitate de oamenii din ziua de astăzi. Seriozitatea interioară era cuvântul de ordine în perioada de început a populării planului cuantic material de către oamenii cerului.
Începătorii poporului român ştiau că au o misiune importantă, de a procrea în condiţii de curăţenie spirituală, şi au dus-o la îndeplinire. În ziua de astăzi nu mai sunt înţelese evenimentele de atunci datorită faptului că lipseşte o stare interioară de seriozitate, indispensabilă poziţionării corecte faţă de actul sexual, astfel că multe evenimente ale trecutului sunt interpretate în mod deformat.
În acest context trebuie inclus un pasaj edificator din istoricul grec Herodot care, în Istoriile sale, menţiona o “ţară a agatârşilor”, situată aproape de locul unde izvora râul Maris (Mureşul), adică în Transilvania. Despre agatârşi, Herodot afirma textual că “sunt cei mai luxoşi oameni şi poartă mult aur; femeile la ei sunt în comun, ca să fie toţi fraţi, şi că, fiind atât de înrudiţi, să nu aibă unii împotriva altora nici ură nici pizmă”. (12) Afirmaţia lui Herodot că “femeile sunt în comun” trebuie însă interpretată într-un alt context decât în cel profan. Informaţiile ajunse la urechile lui Herodot se referă la o anumită structurare a societăţii agatârşilor, care erau oameni ai cerului de genul rohmanilor (sub nicio formă sciţi, chiar dacă în antichitate o bună parte a teritoriului locuit de geţi era cunoscut sub numele Sciţia). Structurarea societăţii de tip gerontocratic avea la bază cea mai veche diviziune a muncii: diviziunea naturală dintre bărbaţi şi femei. Bărbaţii locuiau în anumite colibe, iar femeile, în special cele ce aveau misiunea de creştere a copiilor, cele însărcinate şi cele lăuze, locuiau în colibe separate. Nici un bărbat nu avea voie să se atingă de femeile din categoriile menţionate; asta înseamnă că femeile erau “în comun”. Toţi membrii comunităţii respectau regulile, astfel că expresia cea mai potrivită din partea lui Herodot ar fi trebuit să fie: femeile “locuiau în comun”. Expresia “femeile erau în comun” a dus la concluzii cât se poate de false. De alfel, chiar şi legendele despre rohmani menţionează faptul că aceştia locuiau în cea mai mare parte a timpului separaţi de femeile lor; legendele consemnează şi faptul că doar treizeci de zile pe an rohmanii locuiau cu femeile lor doar în scopul zămislirii de prunci.
În străvechime, la multe popoare, femeile însărcinate sau cele lăuze nici măcar nu erau atinse de bărbaţii lor; uneori nici măcar nu erau privite în ochi de bărbaţi. Bărbaţii îşi plecau ochii când treceau pe lângă ele nu numai în semn de respect pentru calitatea de “născătoare” şi pentru pruncul purtat, ci şi din considerente magice; ei considerau că şi o simplă privire poate răni fătul din pântece. Până astăzi s-a păstrat “superstiţia” că femeile însărcinate nu trebuie să vadă chipuri deformate sau urâte, să nu asculte cuvinte obscene, să nu vadă sânge etc – pe motiv că toate acestea le pot deochea fătul. De aceea, în străvechime, femeile însărcinate erau protejate prin locuirea în comun cu alte femei, în colibe speciale. Chiar şi după naşterea pruncului, în perioada de lăuzie, femeile nu trebuiau atinse de bărbaţii lor. Şi în ziua de astăzi, există interdicţia “populară” şi “superstiţioasă” ca femeile să nu fie atinse până la botezul copilului.
Revenind la perioada străveche, trebuie precizat că aşezările întemeiate şi apoi conduse de către moşi au fost denumite moşii. Termenul de moşie nu are nimic de-a face cu termenul de sat, deşi în ziua de astăzi semnifică acelaşi lucru. Termenul de sat este un termen destul de recent, fiind derivat din termenul latinesc “fossatum”, care înseamnă loc îngrădit. (16)
Din punct de vedere spiritual, între “fossatum” şi “moşie” există diferenţe esenţiale, deşi, în mod aparent, au aceeaşi semnificaţie. Un “fossatum” este un loc îngrădit în care se dezvoltă o civilizaţie de tip sclavagist, în care fiecare membru spune “al meu”: lotul meu de pământ, uneltele mele şi aşa mai departe; într-un “fossatum”, ca în orice formă de civilizaţie sclavagistă, o parte dintre oameni, denumiţi prin titulatura de sclavi sau robi, muncesc pentru o altă categorie, care se autoconsideră stăpâni. În schimb, o moşie nu este un loc îngrădit şi împrejmuit. Într-o moşie, şeful este moşul, iar relaţiile dintre oameni sunt de altă natură; terenul moşiei este deţinut de toţi membri în devălmăşie. Moşia este un teritoriu al oamenilor liberi. Asta era concepţia definitorie a oamenilor cerului, care ştiau că orice formă de egocentrism şi individualism nu poate duce decât la opresiune şi inegalitate – care constituie apanajul fiinţelor întunecate. Acesta a fost motivul pentru care, încă de la început, babele şi, urmaşii lor, moşii au stabilit o serie de legi foarte stricte, denumite la un moment dat “legile frumoase” – belagine.
“Legile frumoase” formau un corpus doctrinar coerent, care nu se reducea doar la etalarea unor norme privitoare la modul de convieţuire în cadrul unei moşii, ci erau axate în mod preponderent pe dezvăluirea unui set de informaţii cu caracter mistico-spiritual, ce făcea referire la existenţa lui Dumnezeu, la actul creaţiei lumii, la existenţa fiinţelor decorporate, indiferent de ce natură ar fi fost acestea – întunecate sau luminoase -, la locul unde mergeau sufletele după momentul morţii, la existenţa centrelor de putere etc.
Aspectele mistico-religioase ale Legilor frumoase, Belagine, mai pot fi descoperite astăzi doar în miturile, legendele şi basmele populare româneşti. Multe dintre aspectele sociale ale Legilor Frumoase s-au perpetuat aproape neschimbate până la începutul evului mediu, în lex valahorum – legea pământului -, ce conţinea cutume extrem de complexe cu privire la aspectele economice şi sociale.
