EXCALIBUR

UN MILION DE ANI ÎNTR-O SECUNDĂ

Concepţia materialistă, realismul industrial, afirmă că universul are o vechime estimată la aproximativ 10 de miliarde de ani. Dacă s-ar scrie o odisee a formării universului şi a globului terestru, a evoluţiei fiinţei umane şi a istoriei comunităţilor din perspectiva strictă a realismului industrial, zeitgeist-ul materialist, şi ar fi inclusă în douăzeci de volume a cinci sute de pagini fiecare, fiecărui milion de ani i-ar corespunde o pagină. Dacă s-ar turna un film de trei ore după cele douăzeci de volume, fiecărui volum i-ar corespunde în jur de opt minute, iar fiecărui milion de ani i-ar corespunde o singură secundă.

Scenariul unui astfel de film ar trebui împărţit în două părţi. Prima parte, care ar dura o oră şi jumătate, ar trebui să prezinte formarea universului, iar a doua parte, care ar dura tot o oră şi jumătate, ar trebui să prezinte evoluţia globului terestru – inclusiv evoluţia omului şi istoria comunităţilor umane. Un astfel de scenariu – dar care se raporta doar la globul terestru – a fost propus cândva de către savantul american D. Tarling, autorul lucrării Deriva continentelor. (11)

În prima parte a acestui film, care ar corespunde primelor zece volume, în care fiecare secundă ar corespunde unui milion de ani, spectatorii ar vedea, derulat cu viteză foarte mare, cum s-a format universul în urma unei explozii iniţiale: marele “bang.” Apoi, ar vedea cum s-a format nebuloasa primordială, din care a apărut sistemul nostru solar. Tot în prima parte a acestui film, spectatorii ar privi modul în care, din nebuloasa primordială, s-a format protosoarele. Apoi, imediat după aceea, ar privi cum s-au format celelalte planete ale sistemului nostru solar, printre care şi Pământul. Prima parte a filmului s-ar încheia odată cu formarea protopământului.

În partea a doua a acestui film, de-a lungul altei ore şi jumătate, în care fiecare secundă ar corespunde tot unui milion de ani, spectatorii ar fi martorii stadiilor incipiente de evoluţie ale globului terestru: apariţia primei atmosfere, chinurile celei dintâi faceri, formarea oceanului primar, a primei scoarţe şi a continentelor, precum şi apariţia vieţii în supa primară. În ultimile zece minute ale celei de-a doua părţi a filmului, pe care le-ar urmări cu sufletul la gură, atenţi să nu le scape nici un eveniment important, spectatorii ar urmări modul în care s-a schimbat suprafaţa globului terestru, în care s-a produs deriva continentelor, în care s-au diversificat formele de viaţă şi în care au apărut munţii.

La sfârşitul filmului, cu doar două secunde înainte de generic, spectatorii ar fi martorii apariţiei omului, iar în a 200-a parte a ultimei secunde ar fi martorii evoluţiei civilizaţei omeneşti desfăşurată în ultimii şase mii de ani.

Totuşi, chiar dacă, aparent, ar răspunde la majoritatea problemelor cunoaşterii cu privire la cosmos, om şi istorie, un astfel de scenariu de film ce reflectă concepţia realismului industrial ar lăsa în suspensie o serie de aspecte: nu ar putea dezvălui ce este de fapt universul, după cum nu ar putea dezvălui resorturile intime ale evoluţiei cosmice, ale omului şi ale istoriei.

Un astfel de sceneriu nu ar rezolva nici spinoasa problemă pusă odinioară de marele filosof german Immanuel Kant, în celebra “antinomie a ideilor transcedentale” din scrierea sa fundamentală, Critica raţiunii pure, care poate fi considerată piatra unghiulară a oricărei concepţii despre lume. În „Critica raţiunii pure”, Immanuel Kant a prezentat “antinomia ideilor transcedentale” astfel:

“Teză: Lumea are un început în timp şi este de asemenea limitată în spaţiu.

Dovadă: Dacă se admite că lumea are un început în timp, atunci până la fiecare moment dat s-a scurs o eternitate şi, prin urmare, s-a scurs o serie infinită de stări succesive ale lucrurilor în lume. Iar infinitatea unei serii constă tocmai în aceea că ea nu poate fi niciodată terminată printr-o sinteză succesivă. Deci o serie infinită scursă în lume este imposibilă, prin urmare un început al lumii este o condiţie necesară a existenţei ei, ceea ce trebuie dovedit mai întâi. În ce priveşte al doilea punct, dacă se admite contrariul, lumea va fi un întreg infinit, dat de lucruri existente simultan. Dar noi nu putem concepe mărimea unui cuantum, care nu este dat în anumite limite oricărei intuiţii, altfel decât cu ajutorul sintezei părţilor, iar totalitatea unui astfel de cuantum decât prin sinteza completă sau prin adăugarea repetată a unităţii la unitate. Prin urmare, pentru a concepe ca un întreg lumea care umple toate spaţiile, ar trebui ca sinteza succesivă a părţilor unei lumi infinită să fie considerată ca terminată, adică un timp infinit ar trebui considerat ca scurs în enumerarea tuturor lucrurilor coexistente, ceea ce este imposibil.

Antiteză: Lumea nu are nici început, nici limite în spaţiu, ci este infinită atât în timp, cât şi în spaţiu.

Dovadă: Să admitem că ea are un început. Cum începutul este o existenţă precedată de un timp în care lucrul nu este, trebuie să fi precedat un timp în care lumea nu era, adică un timp vid. Dar, într-un timp vid nu este posibilă naşterea vreunui lucru; căci nici o parte a unui astfel de timp nu are în sine faţă de o altă parte vreo condiţie distinctivă a existenţei mai curând decât a nonexistenţei (fie că admitem că lumea se naşte de la sine, fie că admitem că se naşte printr-o altă cauză). Astfel, în lume pot începe într-adevăr multe serii de lucruri, dar lumea însăşi nu poate avea început şi deci este infinită în raport cu timpul trecut. În ceea ce priveşte al doilea punct, dacă se admite mai întâi contrariul, anume că lumea este finită şi limitată în spaţiu, atunci ea se află într-un spaţiu vid, care nu este limitat. Nu ar exista deci numai un raport al lucrurilor în spaţiu, ci şi un raport al lucrurilor faţă de spaţiu. Dar cum lumea este un întreg absolut, în afara căruia nu se întâlneşte un obiect al intuiţiei şi prin urmare un corelat al lumii, cu care ea să stea în raport, raportul lumii faţă de spaţiul vid nu ar fi un raport al ei faţă de un obiect. Dar un astfel de raport, prin urmare şi limitarea lumii de către spaţiul vid, nu e nimic; lumea nu este deci limitată spaţial, adică este infinită în ceea ce priveşte întinderea.” (12)

Chiar dacă nu rezolvă întrebările metafizice expuse în “Critica raţiunii pure” de către marele filosof Immanuel Kant, după cum nu rezolvă multe alte nelămuriri cu privire la întrebările fundamentale ale cunoaşterii, un astfel de film merită totuşi realizat. Iar dacă ar fi realizat un astfel de film – care ar putea fi intitulat în mod metaforic chiar “Un milion de ani într-o secundă” – acesta ar merita să fie vizionat de cât mai mulţi oameni.