EXCALIBUR
PRINCIPIUL HOLOGRAFIC
Cercetările ultimelor decenii ale secolului XX, realizate de savanţi de marcă precum David Bohm, Karl Pribram, Rupert Shaldrake, au fost centrate în jurul unei singure idei fundamentale: demonstrarea faptului că cosmosul este un Întreg compus din substanţă, energie şi informaţie.
Pentru a-şi susţine poziţia, cercetătorii amintiţi au denumit Cosmosul-Întreg prin străvechiul termen grecesc de Holos. Pentru a explica Holosul ca paradigmă generală a realităţii, pionierii celui de-al treilea val au propus, fără rezerve, principiul holografic. Principiul holografic s-a dezvoltat încă din 1929, când matematicianul Alfred Whitehead a lansat ideea că evenimentele din natură sunt într-o continuă conexiune. În 1947, matematicianul Dennis Gabor a dezvoltat ecuaţii care descriau realizarea unei fotografii tridimensionale, pe care a denumit-o hologramă, dar abia în 1969, doi savanţi, Emmette Leith şi Juris Upatiniks, au reuşit să producă prima fotografie holografică cu ajutorul unui sistem de laseri. (20)
Ulterior, elevul lui Albert Einstein, fizicianul britanic David Bohm, creator al teoriei holografice – holomovement – a lansat ideea că lumea este organizată după modelul hologramei. David Bohm a pornit de la distincţia fundamentală între aspectul vizibil al lumii, cunoscut prin intermdiul simţurilor, pe care l-a desemnat prin expresia lumea desfăşurată sau ordinea desfăşurată şi aspectul neperceptibil prin intermediul simţurilor, pe care l-a desemnat prin expresia lumea înfăşurată sau ordinea înfăşurată.
Pentru David Bohm, ordinea desfăşurată este acel aspect al lumii organizat în particule, corpuri şi forme, iar ordinea înfăşurată este acel aspect al lumii descris de fizica cuantică. Ordinea înfăşurată este constituită şi organizată holografic; ea nu este statică, ci dinamică – de unde şi denumirea dată de cercetătorul britanic: holomovement – holomişcarea.
Prin simţuri, afirma David Bohm, omul vede lumea ca într-o fotografie. În fotografie, informaţia este conţinută doar în variaţiile de intensitate, adică de amplitudine a undelor. Realitatea nu cuprinde doar variaţii de intensitate a undelor, ci şi variaţii de fază (de frecvenţă). Aceste variaţii de fază nu pot fi cunoscute prin sistemul specific simţurilor umane. (10)
Pentru a explica universul dintr-un punct de vedere similar, un alt cercetător care s-a remarcat la sfârşitul secolului al XX-lea, Geoffrey Chew, a introdus teoria matricei S, reprezentată metaforic prin imaginea bootstrap-ului, a şiretului, cu semnificaţia de împletitură. Potrivit teoriei savantului menţionat, universul este o îngemănare (împletitură) de conexiuni, iar “natura nu mai poate fi redusă la unităţi fundamentale, la mult căutatele cărămizi ultime ale materiei.” Potrivit teoriei bootstrap-ului, fiecare particulă constă din toate celelalte particule, nu prin reprezentare cauzală, ci în sens absolut, în nici un caz în mod mecanic. (20)
Un alt exponent de marcă al noilor concepţii a fost biochimistul Rupert Sheldrake, conferenţiar la Clare Colege, Cambrige, care a făcut senzaţie în deceniul al şaptelea al secolului XX cu teoria câmpurilor morfogentice. Potrivit acestei teorii, orice structură din cosmos influenţează întregul cosmos prin câmpurile sale formatoare – denumite câmpuri morfogenetice. În concepţia lui Rupert Sheldrake, existenţa unor molecule complexe determină apariţia altor molecule datorită existenţei câmpului morfogenetic al respectivei celule. La fel, dacă un animal dobândeşte o anumită experienţă de viaţă, tuturor celorlalte animale le vine mai uşor să înveţe respectiva experienţă datorită câmpurilor morfogenetice. În concepţia lui R. Shaldrake şi a continuatorilor teoriei sale, câmpurile organizatoare sau morfogenetice din univers sunt responsabile de evoluţia cosmosului. (21)
Printre noile teorii lansate chiar în perioada de debut a realismului tehno, este de reţinut şi cea a profesorului William Tiller, care, spre deosebire de teoriile clasice, porneşte de la ideea că universul s-a format datorită unui câmp subtil universal, care s-a densificat treptat. Acest câmp nu poate fi situat la nivelul material, la nivelul continuumului spaţiotemporal tridimensional, ci la un nivel superior al cosmosului. În expunerile sale, profesorul W. Tiller a plecat de la premisa că universul este format din mai multe paliere distincte. Fiecare palier se supune unor legi complet diferite, care au “caracteristici radiative (de emisie şi de absorbţie) unice şi operează în cadre spaţio-temporale proprii, distincte.” Palierele cosmice – care în opinia autorului citat ar fi în număr de nouă – se interpenetrează şi pot reacţiona între ele, dar, de regulă, interacţiunile nu sunt prea intense. (21)
La rândul său, matematicianul englez Roger Penrose a propus teoria twisterilor – twist: a răsuci – afirmând că universul are opt dimensiuni, dintre care numai patru sunt accesibile organelor noastre de simţ. Alţi savanţi sunt de părere că este vorba doar despre şapte dimensiuni ale cosmosului, din care trei sunt manifestate.
Un alt exponent al celui de-al treilea val, francezul Jean Charron, care a lansat teoria relativităţii complexe, este de părere că la baza universului se află un conţinut spiritual, ca o radiaţie de fond, pe care se modulează cicluri de existenţă ale materiei. (21)
