EXCALIBUR

TRANSCENDENTUL

Astăzi, datorită unei obişnuinţe încetăţenite şi amplificate la maximum, realismul industrial consideră că tot ce scapă investigaţiei directe a oamenilor prin organele de simţ este fals, iluzoriu – într-un cuvânt, este lipsit de esenţă ontologică. Concepţia realismului industrial este centrat în jurul ideii că omul, cât trăieşte, nu are altceva de făcut decât să cunoască singurul obiect ce poate fi cunoscut: lumea materială.

Totuşi, de-a lungul istoriei umanităţii, de la omul preistoric şi până în ziua de astăzi, s-a propagat o concepţie de un ordin mai special, care s-a bazat mai puţin pe descoperirile ştiinţifice, tehnice sau tehnologice, cât mai ales pe efortul unor persoane – desemnate prin termenul general de „contactori” – capabile, prin activarea unor capacităţi numite astăzi paranormale, să perceapă un spectru al universului diferit de cel accesibil prin percepţia normală.

Această concepţie sau, mai corect spus, atitudine formulată conceptual (weltanschauung) devenită zeitgeist a primit diferite denumiri de-a lungul secolelor, supravieţuind paralel cu zeitgeist-ul folosit într-un moment istoric sau în altul. Unii autori au denumit-o „concepţie  spirituală”, iar alţii „concepţie ezoterică.” În cele ce urmează, va fi preferat termenul de concepţie transcedental-ezoterică.

Concepţia transcedental-ezoterică, propagată din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, are o orientare generală spiritual-transcedentală; ea consideră, înainte de toate, că la originea cosmosului, ca esenţă ontologică, se află Dumnezeu. Ideile fundamentale ale concepţiei transcendental-ezoterice reprezintă chintesenţa unei cunoaşteri de o altă factură decât cea pe care se bazează realismul industrial. Aceast tip de cunoaştere poate fi sintetizat prin expresia: conectarea la aspectele nevăzute ale cosmosului.

Deşi a existat o perioadă întunecată a istoriei, în care conectarea la aspectele nevăzute ale cosmosului a fost marginalizată ori trecută la index, în care se considera că orice individ cu scaun la cap nu se poate apleca asupra unor astfel de subiecte, savanţii din ultimii treizeci-patruzeci de ani au început să investigheze, la început din curiozitate, apoi metodic şi eficient, fenomenele considerate a se produce la limita normalului. Astfel, la mijlocul deceniului al şaselea al secolului XX, pe baza cercetărilor lui Carl Gustav Jung – care a pus bazele concepţiei despre inconştientul colectiv -, psihiatrul ceh Stanislav Grof a introdus termenul de psihologie transpersonală – transpersonal: “ceea ce este dincolo de persoană” – pentru a desemna experinţele acelor persoane care s-au dovedit capabile să depăşească percepţia normală şi să se conecteze, prin diferite mijloace, la ceea ce transcende lumea materială.

Pentru a analiza în mod corect concepţia pe care am denumit-o transcedental-ezoterică (mistică) trebuie definiţi câţiva termeni cheie. Primul termen este cel de transcendent.

Transcendentul este termenul generic care desemnează ceea ce este “dincolo de lumea perceptibilă prin simţuri.” După cum se ştie, acum mai bine de două secole, filosoful german Immanuel Kant afirma că universul are două aspecte distincte; pe de-o parte lumea fenomenelor, iar de cealaltă parte lumea lucrului în sine – a numenului. În acest context filosoful Immanuel Kant afirma că numai realitatea fenomenală poate fi cunoscută şi poate constitui obiect de cercetare, prin cele două forme apriorice ale intuiţiei (spaţiul şi timpul) şi prin cele douăsprezece forme apriorice ale intelectului (denumite de filosoful german “categorii”). Astfel, realitatea fenomenală poate fi cunoscută numai prin binomul simţuri-raţiune. Totuşi, după cum remarca acelaşi filosof german, cunoaşterea realităţii fenomenale numai prin formele apriorice este goală de conţinut, iar cunoaşterea realizată doar prin datele simţurilor este oarbă de înţeles. În schimb, lucrul în sine, numenul, nu poate fi cunoscut prin nici una dintre aceste forme ale cunoaşterii. Despre aspectul numenal al cosmosului, omul nu poate avea decât păreri. Totuşi, pentru a avea o concepţie globală cu privire la Existenţa totală, care cuprinde atât aspectul fenomenal, cât şi cel numenal, omul poate recurge, spunea Immanuel Kant, la idei, de exemplu, la idei despre suflet sau despre Dumnezeu. Tocmai în încercarea de a explicita demersul său filosofic, Immanuel Kant a introdus în ecuaţie termenul de transcendent, care desemnează tot ce se află dincolo de lumea materială, cognoscibilă prin simţuri. Omul, afirmă Immanuel Kant, este dotat cu o componentă psiho-afectivă care îl face să se deschidă spre transcendent, datorită faptului că poartă în sine programul acestei transcendenţe. Cu alte cuvinte, omul poartă, ca program teleologic, cunoaşterea transcendenţei, a lucrului în sine – a numenului cu tot ce implică el. (30)

Pentru a desemna transcendentul – acea parte a Existenţei totale (Holosul), care nu este accesibilă simţurilor – astăzi se foloseşte şi termenul de ortoexistenţă. În acest caz, ortoexistenţa este definită drept existenţa din afara existenţei, din care provine universul material. În acest context, aşa cum a fost menţionat, academicianul român Mihai Drăgănescu afirma că Existenţa totală este formată din univers (existenţă) şi din ortoexistenţă. Lumea materială este doar o interfaţă a ortoexistenţei. La rândul său, fizicianul David Bohm, reprezentant de frunte al noilor curente ale fizicii cuantice, denumea aspectul transcendent prin expresia ordinea înfăşurată, iar aspectul fenomenal prin expresia ordine desfăşurată.

În consecinţă, se poate spune că există două domenii diferite ale realităţii, cărora le corespund două tipuri de cunoaştere. Primul aspect al realităţii – existenţa, ordinea desfăşurată sau lumea fenomenală – este cel material, perceptibil prin intermediul organelor de simţ. Al doilea aspect transcende realitatea materială, fiind imperceptibil prin intermediul organelor de simţ; aceasta este ortoexistenţa, ordinea înfăşurată sau transcendentul. Împreună, cele două aspecte formează Existenţa totală – Holosul, cum îi spuneau vechii greci. Cele două domenii diferite ale realităţii pot fi cercetate în mod independent, prin demersuri cognitive specifice, prin două tipuri de cunoaştere.

În ceea ce îl priveşte pe filosoful Immanuel Kant, acesta afirma, pe bună dreptate, că transcendentul nu poate fi cunoscut prin intermediul celor două forme apriorice ale intuiţiei (spaţiul şi timpul) şi nici prin intermediul celor douăsprezece forme apriorice ale intelectului (categoriile), deşi omul are instinctul teleologic de a-l căuta. Totuşi, în ultimele două secole şi jumătate de cercetare ştiinţifică s-a dovedit că există şi alte forme de cunoaştere, insuficient cercetate în epoca în care a trăit şi a scris filosoful german, prin care se poate penetra voalul gros ce separă cele două aspecte ale Existenţei totale şi se poate arunca o privire dincolo, în domeniul atât de misterios al transcendentului. Procesul cognitiv prin care omul poate accede la aspectul transcedental, ortoexistenţial al Holosului poartă numele de transcendere.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, procesul de transcendere a început să fie cercetat, pe baza unei metodologii clar definite, de o nouă ştiinţă de graniţă denumită psihologie transpersonală sau sinergetică. La mijlocul deceniului al şaselea al secolului XX psihiatrul ceh Stanislav Grof a introdus termenul de psihologie transpersonală – prin transpersonal înţelegându-se “ceea ce este dincolo de persoană” – tocmai pentru a desemna experinţele acelor persoane care s-au dovedit capabile să depăşească percepţia normală şi să se conecteze, prin diferite mijloace, la transcendent. Ulterior, la începutul deceniului al şaptelea, fizicianul Herman Haken a elaborat bazele teoretice unei viitoare psihologii sinergetice. (30)

În mod paralel, parapsihologia, ca ştiinţă “de graniţă” apărută încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar definită ca ştiinţă abia la mijlocul secolului XX, a creat premisele înţelegerii mai complete a fiinţei umane, punând accentul pe ceea ce, secole de-a rândul, realismul industrial, zeitgeist-ul la modă în epocă, a pus la index, considerând a fi “în afara realităţii”: capacităţile latente ale fiinţei umane şi posibilitatea acesteia de a penetra aspectul transcendent al lumii, ortoexistenţa.

În mod paralel, pe baza noilor modele teoretice ale fizicii cuantice, în ultimele decenii ale secolului XX au fost promovate o serie de cercetări experiementale care, prin mijloace ştiinţifice, au încercat să înţeleagă atât substraturile operaţiunii de transcendere, cât şi ale transcendentului ca atare. Studiat din punctul de vedere al acestor cercetări, omul este un circuit oscilant deschis. În cazul transcenderii, toate elementele componente ale omului acţionează împreună spre un anumit scop, situat dincolo de limitările persoanei. Astfel, transcenderea se realizează prin “convergenţa tuturor energiilor inconştiente, subconştiente, conştiente şi transconştiente ale unui om.” (30)

Cercetarea pionierilor acestui tip de cercetări, atât cea teoretică cât şi cea practică, lasă să se întrevadă noi direcţii, care permit înţelegerea experienţelor spirituale ale unor persoane considerate până mai ieri “anormale.” Printre noile concepte de bază, promovate de noile orientări ale psihologiei transpersonale altoită pe fundamentele teoretice ale fizicii cuantice se numără – ca operaţiune de bază a transcenderii – transferul transcendent.

După cum sintetiza cercetătorul român, Dr. Ioan Mânzat, transferul transcendent poate fi definit drept o “operaţie transconştientă care realizează trecerea reversibilă din universul uman în celealalte universuri transumane, ceea ce înseamnă o evadare din uman şi o trecere dincolo, printr-o comunicare între conştiinţa umană şi macrocosmos.” (30)