SUB SEMNUL LUI ENOCH ÎNŢELEPTUL

ADEVĂRUL SUPREM

Această expunere are la bază recunoaşterea, înţelegerea şi conştientizarea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că la originea cosmosului, a oamenilor şi a istoriei se află Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi al pământului. Dumnezeu este creatorul celor văzute şi a celor nevăzute. Dumnezeu este adevăratul şi singurul Stăpân al universului.

De asemenea, această carte are la bază recunoaşterea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că punctul central şi cheia de boltă a istoriei umanităţii este întruparea, moartea pe cruce şi învierea Domnului Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Afirmaţia cu caracter general că Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi al pământului, implică, de asemenea, definirea lipsită de echivoc a Identităţii Sale. Definirea Identităţii lui Dumnezeu a devenit imperios necesară datorită faptului că în ultima perioadă de timp tot mai multe surse de informare au prezentat în media identificări forţate ale lui Dumnezeu cu diferiţi zei.

În mod firesc, dată fiind orientarea creştină liber asumată a concepţiei, definirea Identităţii lui Dumnezeu trebuie să pornească atât de la textul Vechiul Testament, cât şi de la textul Noului Testament. Astfel, în spiritul textului Vechiului Testament, Dumnezeu este Cel despre care Moise (autorul, prin tradiţie, al primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament), afirma că este adevăratul creator al cerului şi al pământului: „Întru început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Iar pământul era nevăzut şi neorânduit, întuneric deasupra genunii şi Duhul lui Dumnezeu se purta peste apă. Şi Dumnezeu a zis: “Să fie lumină”. Şi a fost lumină”. (Geneza, cap. 1). De asemenea, în spiritul Noului Testament, Dumnezeu este Cel pe care Iisus Hristos l-a numit Tată. “Eu şi Tatăl una suntem” şi “Toate câte sunt ale Tatălui sunt ale Mele” – afirma Iisus Hristos (Ev. Ioan; 16, 15).

Atât afirmaţia cu caracter general că Dumnezeu este creatorul cerurilor şi al pământului, cât şi definirea lipsită de echivoc a Identităţii lui Dumnezeu în spiritul Noului şi Vechiului Testament se constituie a fi adevărul suprem. Fără recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică, la adevărata valoare, a adevărului suprem, nu se poate înţelege nici un crâmpei din ceea ce noi numim istoria umanităţii. Din această perspectivă, trebuie înţeles implicit şi faptul că concepţiile care nu se bazează pe mărturisirea şi aplicarea în practică a adevărului suprem nu au cum să aibă acces la recunoaşterea unor adevăruri particulare, de exemplu la recunoaşterea adevărurilor referitoare la istoria poporului român, întrucât fundamentul pe care îşi întemeiază afirmaţiile este eronat.

Concepţiile care eludează adevărul suprem sunt limitări care, prin propriile lor caracteristici, rămân închise, nereuşind să soluţioneze mai nimic; ele se opresc la un punct oarecare, dincolo de care nu există decât „mistere” şi „enigme”. Metaforic vorbind, toate aceste limitări sunt „închideri care-şi plâng de milă”. Limitările care rămân închise, „închiderile care-şi plâng de milă”, pot fi depăşite doar printr-o „deschidere care rămâne deschisă”.

Dumnezeu, deşi este Unic şi Absolut, se manifestă ca Trinitate (Sfânta Treime), prin trei Persoane: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, care este Iisus Hristos şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Cele trei Persoane ale lui Dumnezeu acţionează prin împreună-lucrare. Fiecare dintre cele trei Persoane este Dumnezeu Adevărat, având întreaga Fiinţă şi toate Atributele Dumnezeieşti în plinătatea lor, fără împărţire şi fără despărţire. Activitatea Tatălui nu poate fi separată de activitatea Fiului şi a Sfântului Duh.

De asemenea, concepţia spiritualist-mistică are la bază recunoaşterea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că punctul central şi cheia de boltă a istoriei umanităţii este întruparea, moartea pe cruce şi învierea lui Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Iisus Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină” – aşa cum specifică Crezul creştin. Dumnezeu făcut om, Iisus Hristos s-a întrupat acum aproape 2000 de ani în Palestina, a murit pe cruce şi a înviat a treia zi. După moartea pe cruce şi după înviere, Iisus Hristos a continuat să se manifeste în trupul de slavă în care a apărut în faţa ucenicilor Săi, pentru a împlini cele ce a spus, precum menţionează Evanghelia după Matei: “Toată Puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ… Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. (Matei; 28; 18/20).

Naşterea, crucificarea, moartea, învierea a treia zi şi înălţarea la cer, patruzeci de zile mai târziu, a lui Iisus Hristos reprezintă punctul central al istoriei lumii, astfel încît se poate vorbi despre două epoci distincte: epoca de dinainte de întruparea Sa şi epoca de după învierea Sa. Acest fapt are implicaţii majore asupra înţelegerii istoriei umanităţii şi implicit, a istoriei poporului român.

Recunoaşterea, înţelegerea şi conştientizarea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că la originea cosmosului, a oamenilor şi a istoriei se află Dumnezeu precum şi definirea Identităţii Sale se constituie a fi prima paradigmă a concepţiei spiritualist-mistice de la care poate porni analiza istoriei umanităţii şi, implicit, a istoriei poporului român.