MIHAI VITEAZUL – POHTA CE-AM POHTIT

Devenind domnitor al Ţării Româneşti, Mihai Viteazul a surprins toată Europa atacându-i temerar pe cei de la care a cumpărat domnia: turcii otomani. Prima acţiune de anvergură a lui Mihai s-a produs în anul 1594, când a ucis creditorii adunaţi la Bucureşti. Tot în 1594, Mihai aderă la Liga Sfântă, coaliţia antiotomană condusă de Împăratul Imperiului Habsburgic Rudolf al II-lea. În anul următor, Mihai a atacat poziţiile turceşti de la Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova şi Silistra. Au urmat atacturile de la Măcin, Şiştov, Nicopole, Rahova, Brăila, Cervena, Turtucaia. În aceeaşi perioadă de timp i-a înfrânt pe tătari la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti. În mai 1595 solii săi au încheiat tratatul de la Alba Iulia cu Sigismund Bathory, prin care Ţara Românească a devenit vasală Transilvaniei, în schimbul sprijinului militar pentru a continua ofensiva atiotomană.

În anul 1595, pe data de 13 august, a avut loc bătălia de la Călugăreni în care, datorită unor manevre iscusite demne de orice manual de tactică şi strategie militară, oastea lui Mihai a învins armata otomană condusă de Sinan Paşa. Imediat după bătălie, datorită forţei militare covârşitoare a turcilor, Mihai a fost obligat să se retragă în Transilvania; trupele otomane au ocupat Bucureştiul şi Târgoviştea, pregătindu-se să transforme Ţara Românească în paşalâc. În luna octombrie a aceluiaşi an, cu sprijininul voievodului Sigismund Bathory al Transilvaniei, Mihai a revenit în Ţara Românească, a eliberat oraşele cucerite şi i-a alungat pe turci dincolo de Dunăre; ultima bătălie împotriva acestora s-a produs la Giurgiu, unde trupele otomane au fost zdrobite.

În ultimii ani de domnie, relaţiile lui Mihai Viteazul cu Înalta Poartă de la Constantinopole au fost fluctuante; turcii, prinşi în luptele din Persia, doreau să aibă pace în această parte de lume, astfel că în anul 1597 l-au recunoscut pe Mihai ca voievod, trimiţându-i steag de domnie; o nouă recunoaştere a avut loc în luna august a anului 1599.

În acelaşi an, Mihai şi-a îndreaptat atenţia asupra Transilvaniei pe care a cucerit-o în luna octombrie, după victoria strălucită în bătălia de la Şelimbăr, dusă împotriva noului voievod al Transilvaniei Andrei Bathory, care … şi-a pierdut capul.  La 1 noiembrie 1599 Mihai a intrat triumfal în Alba Iulia, capitala Transilvaniei. La sfârşitul aceluiaşi an, sultanul de la Constantinopole l-a confirmat pe Mihai ca voievod al Transilvaniei şi pe fiul său, Nicolae Pătraşcu, ca voievod al Ţării Româneşti; tot la sfârşitul anului 1599, Mihai Viteazul (după ce cu doi ani înainte înfiinţase Mitropolia Ardealului) l-a numit pe Ioan de la Prislop Mitropolit al românilor din Transilvania (ulterior, Ioan a devenit pustnic retrăgându-se la Prislop).

În anul 1600, Mihai şi-a îndreaptat atenţia asupra Moldovei, pe care a cucerit-o în luna mai, când l-a înfrânt la Bacău pe voievodul Ieremia Movilă, care era sprijinit de poloni. Pe data de 27 mai 1600, Mihai a emis la Iaşi un hrisov în care s-a intitulat “Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei” -, care a reprezentat apogeul acţiunilor sale politice şi militare (“pohta ce am pohtit eu” – după propriile sale afirmaţii).

În septembrie 1600, armata lui Mihai a fost înfrântă la Mirăslău de oştile generalul mercenar Gheorghe Basta aliate cu cele ale nobilimii maghiare, iar în octombrie a fost înfrântă la Bucov, lângă Ploieşti de oştile poloneze. Mihai a pierdut totul, fiind obligat să plece în exil, la Viena, pentru a cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea.

În ceea ce priveşte raporturile lui Mihai cu împăratul Rudolf al II-lea, este grăitoare scrisoarea pe care voievodul valah i-a trimis-o acestuia în anul 1600: “Eu am luat Ardealul – îi scrie Mihai împăratului Rudolf al II-lea – riscându-mi întru aceasta trupul şi viaţa, având cu mine la un loc soţia şi pe singurul meu fiu. Dacă s-ar fi întâmplat o nenorocire, atunci ei, laolaltă cu soţia şi fiul şi cu toţi ai mei am fi rămas acolo. Eu am nădăjduit că Măria sa împăratul roman îmi va da con­firmarea nu numai cu onoruri însemnate, ci cu steaguri împărăteşti, cu scrisori şi peceţi. Însă el vrea să mă gonească din Ardeal, cum se alungă o târfă din ţară. Asta n-o vrea Dumnezeu. Eu nu mă voi lăsa gonit, chiar de mi-aş lăsa capul, căci eu l-am luat cu sabia mea. Eu am slujit împăratul roman nu de teamă, ci din marea dragoste ce o am faţă de creştinătate. Împăratului turcesc, de o bucată de vreme, i-am făcut toate ruşinile şi batjocurile pe care şi le poate închipui cineva; iar el acuma, la sfârşit, îmi trimite un cal frumos înşeuat şi 15 000 ducaţi, un surguci cu pene de cocor, un steag de-al lui cu o sabie, un buzdugan, şi câteva caftane din foi de aur, şi un dar pentru boierii mei, care sânt la Curtea mea, drept cinstire. Lui i-am făcut toate ruşinile şi batjocurile pe care le-am putut închipui, ca şi solului său în ţara Românească. Iar împăratul Roman îmi trimite drept cinstire trei coli de hârtie pline de venin, ruşine şi batjocură, şi vrea să mă gonească afară, aşa cum am fost înştiinţat. Mi s-a spus, într-adevăr, să nu mă încred în nemţi, căci voi fi rău răsplătit pentru slujba mea credincioasă; aşa precum s-a întâmplat. Voi trim­ite pretutindeni această scrisoare a Maiestăţii sale, ca să vadă toată lumea bătaia de joc şi nere­cunoştinţa ce mi s-a făcut pentru slujba mea credincioasă.” (27)

Totuşi, cu sprijinul împăratului, Mihai a revenit în Transilvania la începutul lunii august a anului 1601 şi, alături de oştile generalului Basta, cu care s-a aliat la cererea expresă a aceluiaşi Rudolf al II-lea, a înfrânt la Gurăslău (3 august) oştile conduse de Sigismund Bathory, revenit între timp pe tron. Euforia victoriei nu a durat decât şase zile, întrucât pe 9 august 1601 Mihai Viteazul a fost asasinat mişeleşte pe Câmpia Turzii din ordinul generalului Basta.

Analiza domniei de doar opt ani a lui Mihai Viteazul relevă faptul că acţiunile sale au avut două scopuri strategice de maximă importanţă – două “pohte ce a pohtit”. Primul scop a fost declanşarea unui război antiotoman generalizat prin ridicarea tuturor forţelor militare dintre Balcani şi Carpaţi cu scopul final cucerirea Constantinopolelui, în condiţiile în care armata otomană era angrenată într-un război de uzură în Persia, iar al doilea a fost scop a fost reunificarea vechii Dacii.

Despre primul scop se vorbeşte mult prea puţin în ziua de astăzi; de fapt, istoricii moderni nici nu iau în considerare acest aspect, deşi există indicii solide care demonstrează că proiectul lui Mihai Viteazul de a cuceri Constantinopolul nu este doar o ipoteză ori o fantezie. Acest scop (ţinut secret) a stat în spatele acţiunilor în forţă ale lui Mihai din primii doi ani de domnie, când a atacat violent garnizonelor otomane de la Dunăre (Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova, Silistra, Măcin, Şiştov, Nicopole, Rahova, Brăila, Cervena, Turtucaia etc).

Majoritatea istoricilor leagă atacurile furibunde ale lui Mihai din primii doi ani de domnie asupra garnizoanelor turceşti de asigurarea spatelui în vederea cuceririi Transilvaniei şi Moldovei, ceea ce, evident, este corect din punct de vedere strategic. Totuşi, acţiunile lui Mihai Viteazul au fost prea ample pentru a fi subordonate doar acestui scop. La începutul domniei, Mihai a declanşat un război total, atât pe uscat, cât şi – atenţie ! – pe apă, împotriva Imperiului Otoman.

Înainte de toate, trebuie menţionat faptul că Mihai şi-a constituit o armată operativă după cele mai înalte standarde ale vremii; această armată a acţionat nu numai pe uscat, ci şi pe apă. Se uită prea uşor – şi de fapt nici nu este prea des menţionat de istoriogria românească – faptul că Mihai a reuşită să aibă şi să întreţină o flotilă navală impunătoare, care a creat probleme serioase Imperiului Otoman. Principala activitate a acestei flotile, care acţiona pe Dunăre şi în Marea Neagră, a fost de a bloca aprovizionarea Imperiului Otoman din Ţările Române (care au constituit grânarul Imperiului Otoman secole de-a rândul) şi de a transporta trupele dintr-un loc în altul.

După cum afirma istoricul Sergiu Columbeanu, „Mihai Viteazul a intuit perfect însemnătatea acestui trafic de mare anvergură (pe apă n.n) şi urmările ce ar decurge, pe plan strategic, din împiedicarea lui. De asemenea, el a înţeles că oprirea sau cel puţin perturbarea traficului otoman de provizii, de materiale, echipament de lucru şi muniţii, în susul fluviului, spre teatrul de operaţii din Ungaria, ar avea consecinţe deosebit de grave. De aceea, primele sale mari acţiuni au fost îndreptate împotriva porturilor şi cetăţilor turceşti de pe Dunăre, puncte de unde şefii militari otomani controlau şi dirijau buna desfăşurare a circulaţiei pe fluviu”. (26)

Flotila lui Mihai era compusă din şăici (singular: şaică: ambarcaţiune fluvială cu pânze, cu fundul plat) şi din vasselli (ambaracţiuni mici cu vîsle); la un moment dat, ambarcaţiunile lui Mihai puteau transporta aproximativ 2000 de luptători şi provizii de război. “În documente aflate în arhivele britanice şi publicate în anul 1964 de profesorul E.D. Tappe de la Universitatea din Londra, se menţionează în mod frecvent operaţiile navale pe Dunăre în timpul războiului lui Mihai cu turcii. O relatare veneţiană a lui Marco Venier, din aceeaşi vreme, semnalează că traficul la gurile Dunării cu vasselli („nave mici”) venind din Marea Neagră fusese întrerupt din cauza atacurilor lui Mihai şi Aron Vodă, domnul Moldovei. Venier menţionează că Mihai avea „molte saiche nel Danubio” (multe şăici pe Dunăre), cu care traversa fluviul. Se cunoaşte în felul acesta că Mihai avea şi vase mai mari, de tipul şăicilor (ambarcaţiuni fluviale, cu pânze şi fundul plat), care au navigat pe Dunăre până în secolul al XIX-lea. Atacul împotriva Vidinului În 1596, spre sfârşitul verii, regiunea Babadag din nordul Dobrogei a fost teatrul de operaţii al unei mari expediţii iniţiată de domnitorul muntean. Cronicarul turc Mustafa Selaniki scrie că la acea acţiune au participat „peste 200 de şăici ghiaure, care au fost pregătite cu grija afurisitului de Mihai cel răsculat în vilaietul Ţării Româneşti”. În afara celor „puşi la vâsle” şi a „muniţiilor”, şăicile au transportat şi un corp de oaste de „peste 2000 neferi” (soldaţi). Acelaşi cronicar mai relatează că domnul muntean a pus să se construiască şăici pe ţărmul oltean al Dunării şi că a pregătit „foarte multe şi diferite feluri de zaherele (n.r. provizii de război)”. Cu prilejul marelui atac împotriva Vidinului, petrecut în toamna anului 1598, aceste mici nave au fost folosite pentru transportul ostaşilor, cailor, artileriei, muniţiilor şi proviziilor pe celălalt mal al fluviului. Flotila de şăici dunărene, alături de alte ambarcaţii, a luat parte şi la asaltul împotriva cetăţii Nicopole, tot în toamna anului 1598.” (26)

Aşadar, beneficiind de o flotilă proprie, Mihai dorea pe de-o parte, blocarea aprovizionării Imperiului Otoman, iar de cealaltă parte, transportul rapid al trupelor de uscat. Ori pentru a menţine în stare de funcţiune această flotă navală (inclusiv de a plăti personalul navigant, care era format din mercenari plătiţi) era nevoie de bani. Este puţin probabil ca Mihai, din economiile sale (cu toate că era bogat), era capabil să susţină financiar o astfel de flotă navală. Singurii care puteau susţine din punct de vedere financiar o astfel de flotă erau grecii bogaţi din Constantinopole, iar dorinţa cea mai fierbinte a acestora era eliberarea de sub jugul otoman şi reîntemeierea Imperiului Bizantin. Acesta este motivul pentru care, cel puţin ca ipoteză de lucru, poate fi acceptată ideea că primul scop al lui Mihai Viteazul, pus în aplicare imediat după ce a luat domnia, a fost eliberarea Constantinopolelui. Momentul era cât se poate de prielnic: grosul armatelor otomane erau angrenate într-un război dificil în Persia, astfel că aveau nevoie de câteva luni pentru a reveni la Constantinopole. Astfel, nu trebuie să surprindă afirmaţia că Mihai trebuie să fi făcut parte dintr-o conspiraţie cu largi ramificaţii în cercurile grecilor bogaţi care doreau învierea Imperiului Bizantin şi, de ce nu, cu ramificaţii la Patriarhia de la Constantinopole, al cărei scop era alungarea necredincioşilor otomani. Probabil că Mihai a fost cooptat în această conspiraţie în perioada în care  făcea negoţ cu vite şi giuvaericale la Constantinopole.

În cazul unei reuşite, Mihai Pătraşcu avea toate şansele să devină basileu al Imperiului Bizantin. Nu a fost însă să fie aşa, cel mai probabil datorită indeciziei politice şi financiare a grecilor bogaţi care probabil că au renunţat la acest plan, drept pentru care, după ce şi-a văzut visele spulberate, Mihai Viteazul s-a îndreptat atenţia spre cel de-al doilea scop: reunificarea Daciei.   

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI