CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

PE TIMPUL LUI PASVANTE CHIORUL

Sfârşitul secolului al optsprezecelea a fost dramatic pentru populaţia Craiovei. În anul 1790 Craiova a fost distrusă parţial de un cutremur foarte puternic. Cinci ani mai târziu, asupra Craiovei s-a abătut o epidemie de ciumă care a făcut o mie de victime. În graba de a arde cadavrele celor morţi de ciumă, craiovenii au reuşit să provoace în luna ianuarie a anului 1796 cel mai devastator incendiu prin care a trecut oraşul. Singurele case ce au scăpat de flăcările incendiului au fost cele din jurul Dealului Sfântul Dumitru, care erau protejate de grădini şi livezi. Chiar la finele celui de-al optsprezecelea secol, în 1799, peste oraş s-a abătut o altă nenorocire: nenorocirea provocată de raidurile de jaf ale Paşei din Vidin, un dement pe nume Pazvant Oglu. Campania de jaf a oştirii lui Pazvant Oglu asupra Craiovei a fost cea mai tragică şi sinistră încercare la care a fost supus oraşul de la înfiinţarea sa.

Născut undeva în Bosnia de astăzi, prin 1758, din părinţi a căror etnie este incertă, dar care au trecut de la creştinism la islam (după unele surse destul de incerte a fost fiul unei familii de români de pe Valea Timocului, care a trecut de la ortodoxie la islam datorită scutirii de taxe într-un teritoriu stăpânit în mod violent de Imperiul Otoman), Pazvant Oglu (Oglu: fiul lui …) a rămas de mic orfan de tată, fiind luat sub aripa ocrotitoare a bunicului său, originar tot din Bosnia, născut probabil dintr-un tată turc şi o mamă croată, de profesie akigiu (gardian), care servea pe lângă armata otomană ce apăra oraşul Sofia. Lângă bunicul său, Pazvante a învăţat meşteşugul armelor, regulile negoţului şi ale cămătăriei. Ultima ocupaţie era prohibită în Coran, motiv pentru care era să fie spânzurat, însă datorită intervenţei bunicului atotprezent, Pazvant reuşeşte să fugă din închisoarea din Sofia şi să treacă Dunărea în Valahia. După multe peripeţii, scandaluri, bătăi şi excrocherii, Pazvant ajunge în cercurile apropiate palatului domnesc de la Bucureşti, devenind în cele din urmă şeful gărzii personale de arnăuţi a domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni. (33)

Pentru a nu-şi dezminte apucăturile, Pazvant complotează la un moment dat împotriva domnitorului Nicolae Mavrogheni, care află în cele din urmă de intrigile sale şi-l condamnă la moarte. Prin mită, Pazvant reuşeşte să scape şi să fugă peste Dunăre, unde organizează o bandă formată din turci şi albanezi.

Evenimentul crucial al vieţii lui Pazvant se desfăşurase însă pe teritoriul Ţării Româneşti, când este refuzat de o jupâniţă pe nume Anica; din acel moment în sufletul lui Pazvant se naşte nu numai un sentiment acut de misoginism (ură împotriva femeilor), ci şi o dorinţă uriaşă de răzbunare pe femei, ce a stat la baza tuturor faptelor sale abominabile de mai târziu, când îşi îndemna hoardele dezlănţuite să violeze orice femeie româncă ce le ieşea în cale.

La sudul Dunării, bazat pe armata sa de mercenari turci şi albanezi, Pazvant are visuri mari de mărire şi cucerire a puterii, pe care le duce la îndeplinire într-un răstimp de doar câţiva ani. Astfel, din jafuri şi tâlhării, Pazvant a reuşit să strângă o sumă importantă de bani pe care i-a depus la picioarele sultanului de la Constantinopole, în schimbul acordării rangului de agă. În cele din urmă, sultanul i-a acordat rangul de agă, dar i-a refuzat rangul de paşă. Furios că sultanul i-a refuzat rangul de paşă, Pazvant s-a răzvrătit împotriva Înaltei Porţi, a cucerit Vidinul şi s-a autoproclamat paşă. Mai mult decât atât, aproape incredibil pentru acea epocă, Pazvant a reuşit să creeze un stat independent la sudul Dunării, ce se întindea la sud până la Munţii Balcani, la est până la Varna, iar la vest până la Belgrad. Culmea, a reuşit totodată să bată monedă proprie cu chipul său şi să stabilească relaţii dimplomatice cu câteva state occidentale. Şi mai uimitor este faptul că, în anul 1798, a reuşit să înfrângă o armată turcească uriaşă ce trecuse Bosforul pentru a-l pedepsi. În anul următor, uimit de ascensiunea sa fulgerătoare, sultanul a decis să-l numească pe Pazvante paşă de Vidin.

Împlinindu-i-se dorinţele de putere şi mărire, Pazvante şi-a dat frâu liber ambiţiilor de răzbunare pe cei pe care-i considera răspunzători pentru umilinţele din trecut: pe românii de la nordul Dunării şi, mai ales, pe femeile lor. Astfel că în anul 1799 Pazvante a declaşat cele mai sinistre raiduri de jaf la care a fost supusă populaţia românească de-a lungul istoriei sale. De fapt, trupele sale nu s-au mulţumit cu jaful şi tâlhăriile, ci au incendiat tot ce au întâlnit în cale, concomitent cu uciderea bărbaţilor şi siluirea în masă a femilor, indiferent de vârstă ori de rangul social.

Craiova a fost jefuită şi incendiată de hoardele lui Pazvant în două rânduri: prima oară în anul 1799, iar a doua oară în anul 1800. Dacă în primul raid craiovenii au fost luaţi pe nepregătite, astfel că centrul oraşului a fost în bună măsură jefuit şi incendiat, în al doilea raid craiovenii s-au apărat cu furie. Deşi pazvantgii n-au putut jefui nimic, finalul celui de-al doilea raid a fost şi mai dramatic: datorită focului ce s-a întins cu repeziciune, depozitul cu pulbere al Craiovei a explodat, provocând un incendiu nimicitor.

În ianuarie 1802, pazvantgii au atacat şi Bucureştiul, fiind sprijiniţi de vagabonzii şi cerşetorii locali. Domnitorul Mihai Şuţu a fugit din Bucureşti, astfel că ordinea publică a fost restabilită după o perioadă de haos de oştile regulate turceşti.

În anul 1802, pentru a face faţă năpastei venită de la sudul Dunării, craiovenii au început să se organizeze militar şi au reuşit să construiască un sistem de avertizare cu focuri, ce se aprindeau în momentul în care erau detectate mişcări ale trupelor lui Pazvant pe teritoriul Olteniei. Vremurile glorioase de odinioară parcă s-au reactivat, când noul Ban al Craiovei, ales în persoana lui Nicolae Brâncoveanu, în fruntea pandurilor şi a haiducilor, sprijiniţi de această dată financiar de boierii olteni, a reuşit să respingă o nouă incursiune a pazvantgiilor. Fiind respinşi şi urmăriţi de panduri şi de haiduci, pazvantgii s-au refugiat în bisericile din Segarcea şi Preajba, pe care le-au pângărit.

În efortul de respingere a pazvantgiilor de pe teritoriul Craiovei din anul 1802, printre mulţi alţii, s-a distins în luptă un tânăr luptător: Tudor Vladimirescu.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI