EVOCARE

O ANTOLOGIE A LITERATURII

DE ANTICIPAŢIE ROMÂNEŞTI

1983

ANTOLOGIE ÎNGRIJITĂ DE ALEXANDRU MIRONOV,

ION ILIE IOSIF, RADU HONGA

 GEORGE GĂNESCU – DARNE ŞI CHARIS

Darne îmi surise trist. Interviul nu se desfăşurase aşa cum aş fi dorit; era într-adevăr celebritatea cea mai dificilă pe care o întâlnisem. Părul aproape alb; ochii albaştrii cu sclipiri întunecate; bărbia proeminentă, distonând oarecum cu expresia melancolică. Un taciturn greu de scos din izolarea sa. Un om cu seisme interioare dificil de analizat. Creţurile mărunte şi unghiurile feţei îi dădeau un aer care nu promitea bunăvoinţă. Când zîmbea însă…

Era instructor şef la un Centru de lansări galactice, Planul galactic D, şi auzisem prea multe povestindu-se despre el pentru a nu mă simţi ispitită să-l întâlnesc. Ştiam că evită publicita­tea, dar nu-mi închipuiam să fie atît de inabordabil. Am reuşit să-l prind, totuşi, în pauza unor verificări şi l-am rugat să sal­veze o proaspătă reporteră.

– Să salvez?! Păi, asta-i specialitatea mea!… Şi, pentru că nu dădusem vreun semn că aş pricepe despre ee-i vorba, m-a invitat să iau loc. Am să mă justific, a rostit el c-o ironie de­taşată. Am să relatez un caz de salvare… Poate ar fi cazul să merg mai în trecut, nu? Eşti încă tânără, n-ai de unde să ştii anumite lucruri…

În treacăt fie spus, ştiam destule, dar n-am făcut impru­denţa să-l fac atent. Mi-am compus o fizionomie naivă şi l-am ascultat.

– Plecasem în cea de a treia Expediţie. Cred că eram în­tr-o stare sufletească cât se poate de amestecată : fericit şi în­grijorat. Chairis, prima mea soţie, originară de pe planeta Eryx (după numele muntelui mitologic) suportase tocmai operaţia de adaptare la condiţiile pământene. Asistasem personal la difici­lele operaţii-laser, la modificarea unor caractere ereditare, a funcţiunilor care se pretau la asemenea schimbări. N-aş putea să-ţi explic în detaliu prin ce-am trecut eu, prin ce-a trecut ea – mai ales ea! E suficient să-ţi amintesc că numele Charis i se potrivea cum nu se poate mai bine. Era, într-adevăr, o zeiţă a graţiei şi frumuseţii, o făptură pe care orice pămîntean ar fi adorat-o. Nu mai vorbesc de mine! Mă ameţise atâta fericire. Până a pleca cu a treia Expediţie am fost ca un om drogat cu pilule de beatitudine. Devenisem altul şi, dacă n-ai fost până acum îndrăgostită, nu prea văd cum ţi-ai putea imagina starea mea de atunci. Exista însă o problemă: “Cordonul vital”, cum îl numesc specialiştii. Operaţia se putuse efectua numai cu acest preţ. Forţa bioplasmatică a scoarţei cerebrale, indicii ei psihici erau în strînsă dependenţă de ai mei, trăia oarecum prin mine, dacă vrei o comparaţie mai directă. Pentru o perioadă de timp aceasta urma să fie o condiţie absolut obligatorie şi nu ezitasem să-i ofer din zestrea mea „pranică”. Bineînţeles, fuseseră ne­cesare tot felul de teste, de intervenţii chirurgicale – şi la mine – dar câte nu se fac în ziua de azi! Pe vremea aceea eu fusesem o premieră terestră, nimeni nu se mai încumetase la aşa ceva.

În cazul plecării mele intervenea încă o complicaţie. Cor­donul acesta al vieţii duble, comune, cum era şi normal, avea să se subţieze. Ca atunci când te desparţi de o persoană dragă; imaginea se şterge din ce în ce mai mult, se pierde, chiar dacă legăturile sufleteşti sunt aceleaşi.

Cam asta era situaţia la noi, curentul meu nervos care se scurgea către ea, pe nevăzutele canale de iubire, era supus în cazul plecării mele unei pierderi pe traseul atît de lung al cos­mosului.

Totuşi, trebuia să plec! N-aveam încotro, făceam parte dintr-o echipă care nu putea fi descompletată, nu puteam re­fuza. Mai ales că nu consideram pericolul prea mare. Dar… Doi într-unu înseamnă multă fericire, e adevărat, însă şi prea multă nefericire, uneori. Mi-am dat seama de asta prea târziu.

Şi am plecat. Cu cât mă depărtam, cu atît se subţia cor­donul prin care transmisiunea fluidică întreţinea viaţa acelei făpturi încă plăpînde. Îmi închipuiam ochii ei adumbriţi, mi-o imaginam acolo, în salonul astronomic, cu mâini palide regă­site în aer, cu privirea trecută dincolo de tavanul transparent, înspre hăul încrustat cu milioane de ochi gânditori, statorniciţi parcă de eternitate. O statuie de ceară modelată lângă un foc prea violent, unde se subţiază şi dispare în adierea molcomă a brizei artificiale. Câteodată, în timp ce astronava înghi­ţea distanţele, o vedeam aievea, stând nemişcată sub cerul oare continua să-şi deschidă potecile prin infinite luminiţe pâlpîitoare, acei licurici izolaţi pe fondul de păcură, inaccesibil celor mulţi.

Nemişcată şi concretă. Ca un suflu oprit brusc pe-o supra­faţă de sensibilitate raţională. Şi simţeam cum acel suflu cald mă îmbărbăitează, mă susţine. Aveam într-adevăr nevoie de aşa ceva, nu numai eu, ci toţi, eram cu toţii pionieri. Ştii câte ceva despre Planeta Verde, de asta ai auzit, sunt sigur. Am să mă opresc numai la situaţia disperată în care ne-am aflat la un moment dat, la eforturile colective şi, mai ales, la ceea ce m-a costat pe mine; la consecinţele acestor eforturi.

Saut reuşise în a zecea zi a captivităţii noastre să-mi arunce câteva vorbe care-mi lămuriseră puţin rostul lungilor zile pe­trecute în subteranele Planetei Verzi. ,,Vor să ne oblige la o supunere totală”, şoptise Saut şi mă bizuiam pe perspicacitatea sa în astfel de situaţii. Din păcate, despre ceilalţi supravieţui­tori ai navei „MOUX”, nu aflase nici el nimic. Am căutat atunci să fac o scurtă reconstituire a situaţiei în care ne aflam de la doborîrea noastră de către razele trimise în întâmpinarea navei. Din doisprezece membri, câţi număra echipajul, patru muriseră imediat, doi erau aproape paralizaţi, ceilalţi şase se aflau izolaţi unul de altul, excepţie făcând Saut care, dispunând de-o forţă mentală deosebită, făcea pe translatorul între noi şi războinicii verzini. Doctorul Ionic fusese adus o dată cu mine. Nu ne putuserăm spune mare lucru. Apoi nu-l mai văzusem. Nici pe el, nici pe Rina, nici pe Ursi, nici pe Falcis, şeful Ex­pediţiei şi specialist al zborurilor cosmice din planul D.

Curios în această nenorocire era tratamentul verzinilor care nu ne făceau nici bine, nici rău; pur şi simplu aşteptau – ce anume nu ştiam încă; poate să crăpăm din propria noastră ini­ţiativă. Numai că nu eram prea dispuşi la aceasta. Mă gândeam în primul rînd la Charis. Ştiam ce pericol o aştepta. Putea muri la orice consum exagerat, la orice pierdere de forţă nervoasă depăşind limita admisibilului. Măsurăm cu paşi mărunţi încă­perea goală cu atmosferă verzuie, aşa cum erau de fapt toate lucrurile, toate vietăţile de pe această planetă luxuriantă în ve­getaţie, cu clădirile aidoma fuselor, fără nici un fel de colţuri, cu verzini lipsiţi de orice căldură, veşnic încruntaţi, cu feţele triunghiulare, aproape fără buze, în care -ochii verzi-gălbui ne priveau constant cu aceeaşi căutătură, cu părul ca lişiţa, căzut în plete bogate pe umerii firavi şi aplecaţi în faţă – ceea ce le dădea aspectul unor gheboşi răutăcioşi şi dizgraţioşi.

Prima astfel de faţă mă aruncase într-o uimire amestecată cu silă. Verzinii rostogoleau sunetele prin gura lor largă şi sub­ţire dând impresia unui scârţîit de uşă neunsă. Deşi atmosfera era respirabilă simţeam cum venele de la tîmple îmi zvîcnesc ca nişte explozii ritmice în sânge, în creier. Mă prăvălisem atunci în iarba ascuţită, ţepoasă. O căldură mă pătrunsese deodată, cerul gurii mi se umpluse de flăcări uscate, atunci o vă­zusem în faţa mea pe Charis, chipul ei răvăşit şi chinuit; cu un efort de voinţă m-am rupt din imobilizarea care mi se stre­cura în tot corpul şi acoperea treptat fiecare părticică din mine. Trebuia să mă mişc, trebuia să supravieţuiesc. Aşa gândeam, aşa îmi impuneam mai înainte de a fi imobilizat de verzini cu căngile lor dirijate de la distanţă – nişte căngi care se modelau după mărimea costumelor noastre. Apoi ne-au pus în faţă nişte lanterne cu o lumină groasă, apoasă, uşor de su­portat de ochi, dar nu şi de creier. Faleis căzuse ca o frunză vestejită brusc şi planată câteva clipe încoace şi încolo. Apoi îmi venise şi mie rîndul. După ce ieşisem din cercul de ameţeli, de sub greutatea care-mi învăluise până atunci fruntea şi ceafa, mă gândisem din nou la Charis, nu ştiam dacă rezistase şocului. Când mi-a apărut în gând, mi-am dat seama că a supravieţuit. Asta mi-a dat încredere, m-a ajutat să trăiesc, să vreau să trăiesc.

Aparent, ideea a venit din senin. Probabil însă că a fost mult timp rumegată de subconştientul meu; şi când dormeam şi când eram supuşi măsurătorilor – verzinii făceau fel şi fel de teste cu noi. Înghiţeam mâncarea cu o îndârjire pornită dintr-un adânc parcă mai profund decât instinctul de conservare. Mă mişcăm în limitele îngrădirii trasate de razele albicioase şi dense, căutînd mijlocul, posibilitatea, care a izbucnit brusc, ne­răbdătoare să se materializeze. Au început exerciţiile, focaliza­rea intensă de gânduri din diverse puncte, pe diferite canale. Legătura cu Saut am făcut-o aproape imediat. Recepţiona uşor şi-mi transmitea gândurile lui cu o claritate extraordinară. La început mi-a fost chiar teamă să nu fie vorba de-o amăgire, să nu iau cumva drept gânduri recepţionate, propriile mele spe­ranţe. Dar nu, m-am convins curând că nu era vorba de-o pă­rere. Comunicam între noi aproape ca şi cum ne-am fi aflat faţă în faţă. În loc de sunete, de vorbe, vehiculam gândurile.

„Ştii că vor să ne transforme în verzini?”

„În verzini?”

„De ce nu?”

Când Saut făceea asemenea aprecieri – deplasate după pă­rerea mea – imaginea lui se tulbura, nu-i mai puteam păstra în minte imaginea, gândurile se tulburau şi ele.

„Trebuie să luăm legătura cu ceilalţi” – îl întrerupeam eu.

„Să încercăm cu cei paralizaţi. Voi încerca mai întîi să-i vindec; îmi trebuie însă ajutorul tău. Ne vom uni gândurile şi forţa mentală va fi astfel mai puternică”.

Apoi a urmat salvarea expediţiei, însă consumasem şi forţa necesară Charisei; propria ei energie era insuficientă. Corpul ei în curs de adaptare necesita un consum mare. M-am frământat zile întregi, ştiam că este aproape o crimă ce urmează să fac; apoi am întrebat-o, nu ştiu dacă m-a auzit, dacă mi-a prins ape­lul… Şi i-am luat din viaţa ei pentru a-mi salva semenii, pentru a salva Expediţia. Şi am salvat-o, am anihilat forţele razelor, le-am ecranat printr-un zid masiv de gânduri combinate, razele verzinilor nu erau altceva decât biocurenţi; verzinii îşi canali­zau propria lor voinţă spre noi prin intermediul unor aparate de directivitate – în acelaşi timp şi amplificatoare. Nici un în­veliş, nici un sistem dé protecţie nu poate rezista voinţei gândurilor care pot pătrunde peste tot. Ceea ce vedeam ca lumină groasă şi albicioasă era doar sistemul de orientare, care aducea pe culoar, pe un „cablu” cu pierderi minime, voinţa verzinilor. Dar le-am distrus-o folosind propria lor armă şi pentru că nu ne puteam compara cu cantitatea lor de voinţă, iar nici nu aveam aparatajul necesar de canalizare şi amplificare, am folosit sur­priza, tactica unor vechi luptători, care nu atacau decât prin surprindere forţe dispersate. Apoi am pus mâna pe „lanternele”, pe „reflectoarele” lor şi situaţia s-a schimbat. Din anumite puncte de vedere eram mai evoluaţi decât ei. Dispuneau de multe cunoştinţe, mai ales de distrugere şi anihilare a materiei prin forţa psihică însă erau lipsiţi de imaginaţie, de darul combinaţiilor, se repetau, învăţau bine un lucru şi pe acela îl fă­ceau la nesfârşit, din ce în ce mai bine, mai puternic. O fisură în această organizare perfectă a lor îi punea în faţa unui feno­men pe care nu-l puteau înţelege decât cu greutate, de cele mai multe ori tardiv.

După eliberarea noastră, prima mea grijă a fost să-i trans­mit Charisei cât mai multă energie vitală. Prea tîrziu. Nu, nu murise. Numai că nu putuse suporta dintr-o dată nişte vibraţii, nişte unde aşa puternice, eu nu avusesem posibilitatea să apre­ciez prea bine distanţa aceea enormă, nici să dozez viaţa pe care i-o trimiteam; apoi propriile mele gânduri suferiseră o ciudată schimbare – prea multe influenţe, apoi, aerul în care mă aflasem, poate şi adaptarea mea la mediul de acolo…

Când m-am reîntors, Charis era o faţă verzuie, triunghiu­lară, cu părul lăţos de culoarea şi consistenţa lintiţei; cu ochi gălbui şi pielea de un verde murdar întrerupt ici şi colo de în­ţepături albe. Era de-o hidoşenie pe care nici verzinii nu o pu­teau atinge. Era produsul mai multor influenţe planetare, o hi­bridare nefericită şi respingătoare. Când am văzut-o, deşi fu­sesem prevenit, am crezut că mă fărâmiţez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmăşite în toate un­gherele corpului şi sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumuseţe, iubire, transformat într-o arătare bizară şi res­pingătoare. Când m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i iubisem atîta, deveniţi acum pete gălbui, chinuite, când am vă­zut, zic, luminiţele acelea de dragoste şi dorinţă, care emanau şi se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pămîntul pe care mi-l dorisem atîta! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit la sacrificiul ei, sacrificiu pe oare îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pămînteană.

Mi-am impus buzelor să nu se strîmbe, braţelor să n-o res­pingă, ochilor să nu o străpungă, picioarelor să nu ia la goană. Şi-a apropiat faţa punctată de a mea, pielea de iarbă colorată, gura subţire, întreaga ei făptură care primise noi tipare date de Planeta Verde şi trimise de mine, inconştient, către ea… Da, cred că era mai bine de o mie de ori să moară, sau să mor eu înainte de-a o revedea aşa cum arăta. Şi-ar fi cruţat atîtea umi­linţe, atîtea frămîntări, sforţări, pierderi inutile de timp şi energie. Curând, n-a mai avut nevoie de acel cordon care ne legase, era suficient de puternică pentru a nu mai fi legaţi unul de altul. Când, în cele din urmă, a înţeles clar că o reve­nire nu-i posibilă, că totul trebuie distrus, a plecat, lăsînd în urmă doar amintirea ei tragică întovărăşindu-mă prin toate peregrinările mele astrale…

Darne rămase îngândurat. Părea că urmăreşte o prezenţă reală. Charis fusese reînviată şi readusă lângă el, naşterea ei continua să-l ţină legat cu un cordon care nu putea fi încă dezlegat. Cu un cordon invizibil prin care viaţa, o viaţă ciu­dată, continua să circule în ambele sensuri : Charis şi Darne, Darne şi Charis…