Categorie: 1 – DACIA PRIMORDIALĂ

Din punct de vedere spiritual, etnogeneza poporului român a început cu mult timp înainte de epoca lui Pelasgos, prin formarea unor linii genealogice de oameni ai cerului. Aceste linii genealogice au fost întemeiate de câţiva capi de linii genealogice, denumiţi Începători, Întemeietori sau Patriarhi (sensul originar este de Tată prim). Înţelepciunea populară românească i-a denumit Babe. Începătorii au fost strămoşii tuturor oamenilor cerului ce s-au întrupat vreodată în palierul cuantic material. Locul iniţial de manifestare al Începătorilor a fost arealul carpato-danubiano-pontic. Începătorii nu trebuie însă confundaţi cu zeii, deşi au făcut parte din aceeaşi categorie a oamenilor cerului. Spre deosebire însă de zei, Începătorii au respectat poruncile lui Dumnezeu. Datorită faptului că au fost oameni ai cerului de mare elevare spirituală, Începătorii au devenit, dacă se poate spune astfel, porţi de intrare ale duhurilor omeneşti în palierul material. În zorii istoriei, Începătorii au născut din „coapsa lor”, prin parthenogeneză, fii şi fiice. Progeniturile directe ale Începătorilor-Babe au fost desemnate de înţelepciunea populară românească prin termenul de Moşi. La rândul lor, Moşii au avut fii şi fiice. Împreună cu progeniturile lor, Moşii au întemeiat aşezări sedentare denumite moşii. Ulterior, Începătorii au reunit toate moşiile, întemeind regate. În perimetrul propriilor regate, Întemeietorii Read More …

GLISSANDA Legat de acest subiect poate fi menţionat un procedeu destul de straniu practicat în străvechime mai ales pe culmile munţilor, greu de analizat în ziua de astăzi, denumit glissanda, căruia istoricii nu i-au detectat în nici un fel înţelesul. Procedeul glissanda era practicat de femeile care doreau să facă copii sau să nască fără probleme, motiv pentru care acestea se deplasau în zonele unde se aflau diverse artefactele litice, pentru a se freca de ele (glissanda) cu părţile sexuale, într-un fel de copulaţie stranie. (32) Un astfel de ritual are legătură cu naşterea unor noi seminţii sau linii genealogice de oameni, apărute în urma “metamorfozei” (termenul îi aparţine scriitorului Publius Ovidius Naso) unor pietre în oameni. Procedeul denumit glissanda era uzitat, în special, la Stonehenge, dar şi în alte locuri de pe suprafaţa pământului unde erau amplasate menhire, dolmene, statui gigantice şi obeliscuri din piatră. Unul dintre locurile unde există artefacte litice ce au servit acestor scopuri se află pe culmile Munţilor Carpaţi, mai exact spus în Masivul Piatra Craiului, unde există şi în ziua de astăzi un artefact litic gigantic, nebăgat în seamă până în prezent de cercetătorii domeniului, care are forma aproape exactă a unui phalus (penis) Read More …

DEUCALION ŞI PYRRA Una dintre liniile genealogice menţionate de miturile greceşti a fost într-adevăr cea provenită dintr-un rege antic denumit Pelasgos. Urmaşii regelui Pelasgos au fost denumiţi pelasgi. Misterul acestei linii genealogice nici măcar nu este ascuns, fiind exprimat în nume. Despre urmaşii lui Pelasgos, vechii mitografi greci afirmau că “au fost născuţi din pământul cel negru, pe culmile munţilor cei mai înalţi”, că sunt “asemenea zeilor”, şi că au o istorie îndelungată ce a debutat înainte de diluviul din timpul lui Deucalion. La o analiză chiar şi superficială poate fi remarcat că Pelasgos nu figurează în Vechiul Testament. Faptul că numele Pelasgos nu figurează în tabolul principalilor capi ai liniilor genealogice şi neamurilor enumerate în Vechiul Testament indică faptul că urmaşii săi fie nu au derivat din urmaşii lui Noe, fie au apărut mai târziu. În Vechiul Testament este, într-adevăr, menţionat un urmaş al lui Noe, care are un nume fonetic apropiat de cel al lui Pelasgos. Aceasta a fost fiul lui Ever, pe nume Peleg. Genealogia prezentată de Vechiul Testament este următoarea: Noe – Sem – Ever – Peleg. Peleg menţionat în textul Vechiului Testament a fost deci urmaş al lui Sem, adică a fost semit, deci nu Read More …

PELASGII DE LA NORDUL MĂRII NEGRE Alt subiect tratat de autorul Daciei preistorice a fost cel al strămoşilor poporului român, pe care i-a identificat cu pelasgii. Şi această supoziţie este complet eronată. De altfel, originea strămoşilor poporului român este subiectul cel mai slab tratat în Dacia preistorică. Rămâne şi în acest caz, intuiţia sclipitoare a lui Nicolae Densuşianu că istoria umanităţii a început în Munţii Carpaţi, atribuind un rol preeminent seminţiei autohtone. Însă imediat după aceea, inexplicabil, contrazicându-se, autorul Daciei preistorice menţionează seminţia pelasgilor, despre care afirmă că a migrat de la nordul Mării Negre în arealul carpato-danubiano-pontic. Şi mai uimitor este faptul că nici un epigon modern nu s-a autosesizat, întrebându-se ce caracteristici autohtone mai poate prezenta o populaţie care a migrat pe aceste melaguri din ţinuturile situate la nordul Mării Negre. Pentru a decela cu exactitate subiectul delicat al originii poporului român, trebuie făcut recursul cuvenit la concepţia spirituală, cu specificaţia că şi informaţiile de acest tip sunt opace concepţiei materialiste. Punctul de plecare al concepţiei spirituale este, aşa cum a fost menţionat în repetate rânduri, diferenţa de ordin ontologic dintre oamenii cerului şi oamenii pământului, aspect dificil de cuantificat în termenii concepţiei materialiste. Patria primilor este cerul Read More …

CENTRELE DE PUTERE ALE ZEILOR Istoricii care nu înţeleg că zeii nu erau personificarea forţelor naturii, născocite pentru prostirea populaţiei, ci au existat în realitate, nu au nici o şansă să înţeleagă istoria străveche a lumii. Informaţiile cu privire la zei şi, implicit, cu privire la relaţiile dintre zei se constituie a fi cheia ce poate deschide poarta destul de strâmtă a înţelegerii epocilor trecute. Se constituie a fi, cu atât mai mult, cheia înţelegerii vestigiilor antichităţii: temple, statui, alte artefacte etc. Pe suprafaţa pământului au existat în antichitate mai multe centre de putere ale zeilor. Cele mai importante au fost centrele de putere din arealul carpato-danubiano-pontic (Munţii Bucegi, Muntele Gugu, Muntele Ceahlău, Dobrogea etc), centrele de putere situate pe teritoriul Greciei (Muntele Olimp, Muntele Ida din Creta etc), centrele de putere din Peninsula Italică, centrele de putere de pe teritoriul actual al Turciei (Muntele Ida, zona Troiei etc), centrele de putere din zona Munţilor Caucaz, centrele de putere din Africa de nord, în special cele egiptene. Zeii proveniţi din nordul Africii au fost inamicii declaraţi ai zeilor din Europa. Zeii Europei, cu precădere cei ai Greciei şi ai Daciei au încheiat la un moment dat o alianţă împotriva celor Read More …

ZEII DE PE CULMILE MUNŢILOR Reconsiderarea subiectului din perspectivă spirituală va începe cu zeii – tema principală în contextul abordării istoriei anticei. Despre zei numai de bine: nu numai că au existat şi încă există – că au realitate ontologică -, dar au avut o influenţă covârşitoare asupra unei întregi epoci din istoria umanităţii. Din punct de vedere spiritual, zeii au fost oameni decorporaţi care au refuzat să se întrupeze şi să intre în circuitul palingeneziei. Locurile de reşedinţă ale zeilor erau şi sunt situate în palierul cunatic infraeteric, denumit în vechile scrieri văzduh. Deşi au refuzat să se întrupeze, zeii s-au manifestat în lumea materială prin fenomene denumite pe parapsihologia modernă aport, aptraport sau asport. Uneori, manifestările unor astfel de fiinţe în palierul material au fost denumite teofanii sau hierofanii. Ca opinie personală, cu privire la activitatea zeilor este greşită folosirea termenilor teofanie sau hierofanie, care pot fi aplicaţi doar în cazul lui Dumnezeu. Până în prezent doar două evenimente menţionate în vechile scrieri pot primi aceste calificative: cea din deşertul Madian şi cea de pe Muntele Sinai, în care Dumnezeu s-a manifestat în faţa omului Moise. Zeii nu au fost însă născuţi prin femeie (afirmaţie stranie, dar corectă Read More …

INTUIŢII / ERORI Marele merit al lui Nicolae Densuşianu a fost coagularea unei concepţii unitare prin intermediul căreia a încercat să dezvăluie principalele etape ale istoriei timpurii a locuitorilor din arealul carpato-danubiano-pontic – strămoşii poporului român de astăzi. La temelia Daciei preistorice stau câteva intuiţii excepţionale, pe care autorul le-a dezvoltat şi argumentat progresiv. Intuiţiile sale pot fi comparate cu un sistem osos pe care, ulterior, a adăugat substanţa cărnoasă, formată din informaţii adunate cu migală şi pasiune din domenii diverse: ştiinţă, mitologie, istoria religiilor, etnografie, arheologie, palenotologie etc. Evident, informaţiile folosite de autorul Daciei preistorice pentru a-şi argumenta intuiţiile geniale au fost cele ale epocii în care a scris. Bunăoară, în perioada în care Nicoale Densuşianu a scris Dacia preistorică, mitologia comparată, etnologia şi istoria religiilor erau în perioadă de debut a constituirii ca discipline de sine stătătoare, iar cei mai mulţi cercetători ai acestor domenii considerau că miturile şi legendele sunt fantezii. Dintre intuiţiile excepţionale ale autorului Daciei preistorice se detaşează două. Prima este constatarea că tradiţiile, legendele şi basmele populare româneşti, precum şi miturile popoarelor antice, constituie surse valoroase de informaţii cu privire la istoria timpurie a umanităţii. A doua intuiţie este constatarea că multe dintre stâncile Read More …

TERMINI LIBERI PATRIS Alte artefacte spectaculoase, menţionate de autorul Daciei preistorice, sunt movilele funerare, denumite uneori tumuli sau gorgane (Marija Gimbutas le-a denumit kurgane), sub care, în străvechime au fost înhumaţi eroi şi regi care au săvârşit fapte măreţe: „aproape în fiecare judeţ al României se află una ori mai multe movile funerare, de dimensiuni colosale şi cari poartă numele de „Movilă mare” ori „Măgură mare”. Româniaeste una din ţările cele mai avute de tumule funerare”. Dintre artefactele construite în preistoria pelasgă a Daciei, au mai fost evidenţiate de autorul Daciei preistorice “Brazda lui Novac” şi “Termini Liberi Patris”. Brazda lui Novac este un şanţ de pământ ce străbate partea de sud a României actuale din apropierea Porţilor de fier până în zona Galaţiului. Cu aproximaţie, traseul brazdei este următorul: Hinova, Oraviţa, Dobrun, Craiova, Greci, Târgovişte, Buzău, Tuluceşti, Galaţi. „De-a lungul Munteniei şi peste partea de jos a Moldovei, afirmă Nicolae Densuşianu, se mai cunosc si astăzi urmele unui sant adânc si de o lungime extraordinară, care tăia în două şesul dintre Carpaţi şi Dunăre”. Brazda a fost menţionată şi de prinţul-cărturar Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, care-l denumea “Fossa Traiani imperatores” sau “Troian”, atribuind construcţia sa, evident, împăratului Traian. Read More …

KION OURANOU TE KAI HTHONOS Un alt artefact litic spectaculos este situat chiar pe Vârful Omul din Masivul Bucegi, identificat de Nicolae Densuşianu cu Muntele Atlas din ţara hiperboreilor. Este vorba despre o impresionantă columnă sau coloană a cerului, pe care a fost înlănţuit Prometheu. Nicolae Densuşianu identifică columna de pe vârful Omul cu ceea ce poetul grec Eschil denumea kion ouranou te kai hthonos, în traducere „columna cerului şi a pământului” – adică columna ce susţine bolta înstelată a cerului sau polul nordic al universului. Departe, în Peloponez, mai afirmă autorul citat, pe celebra Poartă a Leilor de la Micene, oraş întemeiat de pelasgi în timpul migraţiei spre sud, se află o emblemă celebră a antichităţii pe care sunt figurate columna şi altarele din Munţii Bucegi; prin această emblemă pelasgii au dorit să perpetueze amintirea artefactelor din Munţii Bucegi. Supliciul final al lui Prometeu a avut loc însă, afirmă autorul Daciei Preistorice, pe muntele cunoscut în ziua de astăzi sub denumirea Parâng. „Prometheu, geniul cel mai puternic al timpurilor pelasge, a fost încatenat în Scythia, în ţera fierului, pe teritoriul cel mai îndepărtat al lumii vechi, într-o regiune muntoasă nestrăbătută, pe nişte stânci ce poartă numele de Caucaz (Carpaţi). Read More …

SIMULACRELE MEGALITICE O altă constatare importantă a autorului Daciei preistorice a fost că “divinităților primitive pelasge” li s-au construit „simulacre” megalitice gigantice, adică artefacte litice monumentale. Printre artefactele de mare însemnătate din istoria pelasgilor se numără altarele ciclopice de pe Muntele Caraiman, Columa cerului de pe Vârful Omu, Columnele lui Hercule din apropierea Cazanelor Dunării, simulacrul preistoric al lui Hercule aflat în albia râului Carna, obeliscul de la Polovraci, columna de aur închinată principalelor zeităţi pelasge Uranos, Saturn, Jupiter şi multe altele. Cele mai importante simulacre megalitice gigantice au fost însă construite, afirmă Nicolae Densuşianu, pe “vârfurile cele mai înalte ale mun­ţilor, dealurilor şi promontoarelor. În munţi, se aflau templele şi alta­rele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase, adunările pentru înţelegerile comune ale diferitelor triburi şi târgurile lor”. (30) Simulacrele megalitice şi artefactele litice de pe vârfurile munţilor au fost cioplite în forme gigantice, afirmă Nicolae Densuşianu, “cu intenţiune, ca prin dimen­siunile cele enorme să se exprime totodată puterea şi maiestatea acestei divinităţi”. Muntele sfânt al dacilor a fost Masivul Bucegi. Fiecare stâncă de pe platoul Bucegilor, afirmă Nicolae Densuşianu, “se pare că a reprezentat odată o anumită figură, fiindcă Read More …

EUHEMERISMUL Adept al concepţiei euhemeriste, Nicolae Densuşianu consideră că zeii au fost oameni muritori, veneraţi după moarte. Euhemerismul este o concepţie antică promovată de un autor grec pe nume Euhemer din Mesena, care a trăit în secolul al treilea înainte de Iisus Hristos, potrivit căreia zeii au fost oameni divinizaţi după moarte pentru faptele lor măreţe din timpul vieţii. Aşadar, din perspectiva acestei concepţii, Nicolae Densuşianu considera că prin cultul pe care l-au promovat în arealul grecesc, pelasgii n-au făcut altceva decât să-şi onoreze regii prin construirea unor artefacte megalitice – pe care, în spiritul vremurilor în care a scris, le-a denumit simulacre. Zeii Greciei mai afirmă autorul Daciei preistorice au fost importaţi in corpore de la pelasgi, aducând în sprijinul afirmaţiei sale tranşante opinia exprimată în vechime de Herodot, care exprimă aceeaşi părere cu contemporanul său Socrate, „că numele divinităţilor, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, grecii le-au primit de la pelasgi”. Una din constatările de excepţie ale autorului Daciei preistorice a fost că în tradiţiile, legendele şi basmele populare româneşti încă pot fi regăsite multe informaţii valoroase cu privire la istoria străveche a umanităţii. “Unele dintre acestea tradiţiuni – afirma Nicolae Densuşianu – sunt cuprinse în Read More …

PELASGII, CEI NĂSCUŢI DIN PĂMÂNTUL NEGRU Mitologia grecească menţionează mai multe linii genealogice şi seminţii de oameni care au trăit în străvechime pe teritoriul Europei. Printre acestea trebuie evidenţiată linia genealogică sau mai degrabă seminţia provenită dintr-un rege din vechime pe nume Pelasgos. Membrii acestei linii genealogice au fost desemnaţi atât în antichitate, cât şi în prezent prin numele de pelasgi. Referitor la urmaşii lui Pelasgos există menţiuni în operele mai tuturor mitografilor antichităţii, dintre care trebuie menţionaţi Homer, Hesiod, Herodot, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pelasgii au fost menţionaţi pentru prima oară în poemele homerice, aceştia fiind consideraţi aliaţi ai troienilor în războiul contra grecilor. Homer afirmă că pelasgii locuiau un teritoriu fertil denumit Larisa, bucurându-se de prosperitate. Miturile greceşti afirmă că pelasgii, al căror cap de linie genealogică a fost Pelasgos, “au fost născuţi din pământul cel negru, pe culmile munţilor cei mai înalţi”, că sunt “asemenea zeilor”, şi că au o istorie îndelungată ce se întinde înainte de diluviul din timpul lui Deucalion. Pelasgii au intrat în atenţia publicului românesc datorită scriitorului român Nicolae Densuşianu (1846-1911), care afirma în cartea sa de căpătâi Dacia Preistorică, apărută postum în anul 1913, că pelasgii sunt strămoşii dacilor şi, Read More …

DACO-CARPO-GEŢII După opinia majorităţii istoricilor contemporani, daco-geţii au reprezentat ramura de nord a tracilor, numerosul popor menţionat de autorii antici, inclusiv de Herodot, cel supranumit „părintele istoriei” (care a trăit în secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos), care afirma textual că „geţii sunt cei mai viteji dintre traci”. Se ştie că tracii erau împărţiţi în zeci de triburi care la începutul erei creştine ocupau un spaţiu impresionant – cam toată Europa de sud-est. În acest context, mulţi istorici străini – est şi vest-europeni, în special unguri şi ruşi – preferă denumirea de traci nordici atunci când se referă la daco-geţi. În schimb, unii istorici neagă apartenenţa daco-geţilor la marele trib al tracilor. Daco-geţii or fi fost într-adevăr, rude relativ apropiate ale tracilor, dar limbile sunt diferite, „nu se potrivesc sută la sută”, afirma istoricul român Neagu Djuvara. „Nu avem la daco-geţi aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci (…) Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de astăzi, şi alţii ilirii, mai la vest unde e Albania şi unde a fost Jugoslavia”(9). Civilizaţia materială a daco-geţilor, afirmă la rândul său istoricul român Read More …

PRIMA ŞTIRE SCRISĂ: HAVILAH, ANAGRAMA VLAHIEI   Potrivit concepţiei istoriografice moderne, istoria începe cu prima ştire scrisă. Tot ce a precedat prima ştire scrisă intră pentru istoriografie în domeniul preistoriei, epocă pe care, de obicei, istoricii o tratează laconic. Prima ştire scrisă cu privire la existenţa unor comunităţi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic datează din anul 514 înainte de Iisus Hristos, fiind furnizată de către istoricul grec Herodot, care scria despre expediţia armatelor lui Darius, regele perşilor, în nordul Dunării. Datorită faptului că prima consemnare istorică scrisă datează din anul 514 înainte de Iisus Hristos, printr-o convenţie, istoriografia a stabilit că la acea dată a început istoria strămoşilor românilor; foarte rar şi cu mare precauţie istoriografia prezintă informaţii cu privire la ceea ce s-a petrecut anterior. Şi totuşi, poate în mod paradoxal şi destul de puţin verosimil pentru opinia deja înceăţenită în epoca modernă, se poate afirma încă de la început că ceea ce s-a petrecut anterior primei ştiri scrise are o importanţă decisivă pentru înţelegerea istoriei ulterioare şi chiar actuale a poporului român. Evident, istoria locuitorilor din spaţiul carpato-dunăreano-pontic a început cu mult timp înaintea apariţiei primei ştiri scrise, iar acest aspect este confirmat de majoritatea vestigiilor arheologice descoperite până în Read More …

FLUVIUL SUBTERAN CE CURGE PE SUB MAREA NEAGRĂ Deşi în ziua de astăzi nu există nici un fel de informaţii precise cu privire la configuraţia geografică şi, în special, hidrografică din acea perioadă, o serie de indicii de natură ştiinţifică permit totuşi o analiză de ansamblu a acestui aspect. Mai mult decât atât: dacă informaţiile de natură ştiinţifică sunt corelate cu informaţiile furnizate de sursele antice, în special cu cele furnizate de Vechiul Testament, atunci analiza devine mult mai coerentă. Astfel, atât din punct de vedere al Vechiului Testament, cât şi din punct de vedere ştiinţific, există doar trei posibilităţi cu privire la acest aspect: după potop, cele patru braţe ale râului (care avea probabil dimensiunea unui fluviu) fie au dispărut de pe suprafaţa pământului, fie şi-au modificat configuraţia, fie au fost translatate în subteran de forţa reziduală generată de dezlănţuirea stihiilor naturii la potop. Dintre cele trei posibilităţi, a doua şi a treia au cele mai multe şanse de a fi adevărate atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punctul de vedere al Vechiului Testament, astfel că identificarea, de către autorii antici şi moderni, a celor patru braţe ale fluviului unic ce izvora din Eden cu fluviile Read More …

DUNĂREA, ISTRUL SAU FISONUL Pentru a desemna Dunărea (denumire care a început să fie folosită după epoca lui Iulius Caesar), autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic au folosit două denumiri: Donaris pentru segmentul de până la Porţile de fier şi Istros pentru segmentul de la Porţile de fier până la vărsarea în mare. Grecii vechi denumeau zona Dunării de la Cazane prin expresia Coloanele lui Achiles, datorită stâncilor ce ieşeau ameninţătoare din apă; de asemenea, denumeau zona din dreptul Porţior de fier prin formularea Fântâna lui Achiles, iar segementul cuprins între Porţile de fier şi Marea Neagră prin expresia Okeanos Potamos, adică Oceanul fluviu. În ziua de astăzi, se ştie, fiind o evidență științifică, că Dunărea izvorăşte la suprafaţa pământului sub vârful Kendel situat la 1241 metri altitudine, în Munţii Pădurea Neagră din Germania, sub forma a două râuleţe denumite Brigach şi Breg. Totuşi, s-ar putea ca evidenţele să înşele uneori. Cercetări recente au evidențiat faptul că Dunărea nu izvorăște decât în mod aparent din Munţii Pădurea Neagră. Dunărea doar se manifestă la suprafaţa pământului în Munţii Pădurea Neagră, dar adevăratul izvor subteran este situat în altă parte. Mai mulţi cercetători germani şi austrieci bănuiesc, nu fără temei, că Dunărea nu are Read More …

  OECUMENA DACIEI PRIMORDIALE   Istoriografia consemnează că între secolele al cincelea dinainte de Iisus Hristos şi sfârşitul primului secol de dinaintea erei creştine, strămoşii poporului român – daco-carpo-geţii – stăpâneau deja un spaţiu foarte vast; acest spaţiu poate fi definit prin termenul de „oecumenă arhetipală”. Cercetarea istoriografică a reliefat faptul că oecumena primordială – spaţiul vital sau habitatul-matcă – ocupată de strămoşii poporului român era delimitată, în mare, de reperele geografice deja enunţate: Munţii Balcani la sud (unii autori vorbesc despre ţărmurile Mării Egee), Nistrul (unii autori vorbesc despre linia Niprului sau chiar a Donului) şi Pontul Euxin (Marea Neagră) la est şi sud-est, râul Tisa şi versanţii Carpaţilor nordici (din Bucovina, teritoriul Ucrainei de astăzi, şi Polonia) la nord, câmpia Panoniei şi Dunărea mijlocie la vest şi teritoriul actual al Serbiei, Muntenegrului şi Bosniei la sud-vest (unii autori vorbesc despre malurile Mării Adriatice). Acest spaţiu a fluctuat, de-a lungul acestor secole, în funcţie de diferite conjuncturi politice. Oecumena arhetipală ocupată strămoşii poporului român a cunoscut cea mai mare expansiune pe timpul regelui Burebista, care a domnit cu aproximaţie între anii 85 şi 44 înainte de Iisus Hristos. După asasinarea regelui Burebista, datorită expansiunii în creştere a Imperiului roman, Read More …

BEDUINII GEBALIEH, ORIGINARI DIN ŢARA „LAH” (VLAHIA) O dovadă solidă a faptului că termenul arhaic lah se traduce prin „ţară” a fost descoperită recent în peninsula Sinai, acolo unde împăratul bizantin Iustinian (care a condus Imperiul roman de răsărit între anii 527 şi 565) a trimis în răstimpul domniei sale un grup de ostaşi originari de la nordul Dunării, din Valahia, pentru a apăra drumurile ce duceau de la ţărmurile Golfulului Persic până în Peninsula Sinai. De-a lungul domniei sale, Iustinian a construit nu mai puţin de 90 de biserici, printre care Hagia Sophia din Constantinopole şi Mănăstirea Rugului Aprins de la poalele Muntelui Sinai – denumită ulterior Sfânta Ecaterina. Având origini daco-geto-trace, fiind de altfel născut în localitatea Tauresium din Iliria, lângă actualul oraş Skopje din Macedonia, situat la sudul Dunării, împăratul Iustinian a purtat numeroase războaie în Persia, Africa și Italia, el fiind cel care a eliberat Roma de sub dominaţia ostrogoţilor. Fiind considerat ultimul mare împărart roman, Iustinian s-a bazat în demersurile sale militare, administrative şi politice pe sprijinul ostaşilor din Peninsula Balcanică, în special pe sprijinul etnicilor traci, geţi şi daci, care locuiau între Munţii Balcani şi Munţii Carpaţi, astfel că nu trebuie să fie considerată o Read More …

AVII, CEI MAI DREPŢI DINTRE OAMENI Denumirea avi – folosită implicit de Moise în cadrul cuvântului compus Havilah, cât şi explicit de Homer în Iliada – desemnează atât o populaţie, cât şi un calificativ. Mai corect spus, desemnează un nume acordat unei populaţii prin reliefarea unei însuşiri – un calificativ care a devenit nume şi apoi renume.În textul Iliadei, cel care a făcut propriu-zis referirea la locuitorii denumiţi avi a fost de fapt Zeus, zeul suprem al grecilor, dar nu se poate şti cu exactitate dacă Homer i-a atribuit lui Zeus aceste afirmaţii sau dacă Zeus a grăit prin gura lui Homer. Despre viaţa poetului grec Homer nu se cunosc prea multe amănunte; nici măcar perioada în care a trăit nu se cunoaşte cu exactitate. Unii autori afirmă că existenţa sa s-a desfăşurat între secolul al IX-lea şi al VIII-lea înainte de Iisus Hristos. Herodot însă, destul de bine informat, consideră că Homer a trăit cam cu 400 de ani înaintea epocii sale, adică în jurul anului 850 înainte de Iisus Hristos, ceea ce întăreşte convingerea istoricilor moderni că oraşul său natal a fost Smyrna, întemeiat de ionieni cam în acea perioadă. De altfel, este posibil ca numele Homer, în Read More …

MODELUL GEOLOGIC „CATASTROFIC” Diluviul planetar denumit potop este suficient de bine argumentat din punct de vedere geologic şi arheologic, astfel că trebuie luat în considerare cu cea mai mare seriozitate. Noile cercetări şi analize în domeniul geologiei şi paleontologiei confirmă faptul că potopul s-a produs într-o perioadă relativ recentă a istoriei umanităţii, lăsând urme vizibile în straturile pământului. Una dintre concepţiile apărute în ultimul sfert de veac în domeniul paleontologiei şi arheologiei şi cunoscută sub numele de catastrofism afirmă că globul tererstru s-a modificat foarte rapid, nu în milioane şi milioane de ani precum afirmă concepţia geologică clasică. Printre aceste modificări produse rapid trebuie menţionate deriva continentelor, schimbarea polilor magnetici ai Terrei şi orogeneza. Concepţia catastrofistă a fost promovată la finele secolului XX de un grup de savanţi de la principalelele universităţi americane, reunit într-un grup de studii multi-disciplinare denumit Intelligent design, condus de savantul Henry M. Morris. Ulterior, un număr de aproximativ 700 de savanţi şi profesori universitari din cele mai prestigioase universităţi americane s-au alăturat grupului, ceea ce a dus la fondarea unui prestigios institut denumit “Institute for Creation Research”. Savantul Henry M. Morris, care până la sfârşitul vieţii sale a fost unul dintre promotorii cei mai activi Read More …

POTOP DUPĂ POTOP Chiar şi după ce apa potopului s-a retras în adâncuri, multe zone de pe suprafaţa pământului au rămas inundate. După potop, configuraţia geografică a globului terestru, dispunerea continentelor şi configuraţia oceanului planetar erau relativ asemănătoare cu cele de astăzi. Totuşi, în prima perioadă de după retragerea apelor în adâncuri, configuraţia geografică a Europei era destul de diferită de cea actuală. După cum indică cercetări geologice de dată recentă, în partea centrală şi estică a continentului european existau trei mări interioare destul de întinse : Marea Panonică, Marea Getică (Carpatică) şi Marea Neagră. Prima mare interioară era situată pe teritoriul unde astăzi se află Câmpia Panonică (mare parte din teritoriul Austriei şi Ungariei); unii savanţi au denumit această întindere de ape Marea Panonică; alţi analişti au preferat denumirea Lacul Panonic, considerând că întinderea de ape avea dimensiuni prea mici pentru a fi denumită mare. A doua mare interioară se afla pe teritoriul actual al României, mai exact spus în zona sudică. Pe axa vest-est, întinderea de ape începea în zona Cazanelor-Porţile de Fier şi se termina aproape de Balta Brăilei, iar pe axa sud-nord întinderea de ape începea aproape de actuala matcă a Dunării şi se termina aproape de Read More …

CASTRONUL LUI NOE Până acum vreo treizeci-patruzeci de ani era greu de dovedit din punct de vedere ştiinţific că au existat Marea Panonică şi Marea Carpatică, după cum era greu de dovedit că la un moment dat s-a produs un diluviu zonal. Situaţia s-a modificat în ultimii ani graţie unor echipe de cercetători care au studiat amănunţit cu aparatură performantă fundul Mării Negre. Debutul cercetărilor s-a produs în anul 1985, când o expediţie bulgaro-rusă a investigat fundul Mării Negre, descoperind un vas din nisip şi argilă, perfect rotund, cu o vechime estimată la peste 8000 de ani, pe care cercetătorii l-au botezat „castronul lui Noe”. Rezultatele cercetărilor au fost publicate ulterior în analele institutelor de cercetări marine de la Constanţa, Varna şi Sevastopol. A doua cercetare detaliată a fost realizată în perioada 1997-2001, de către hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, amândoi profesori la Universitatea Columbia (SUA). Beneficiind de aparatură sofisticată, echipa de oceanografi americani a confirmat faptul că într-un trecut deloc îndepărtat, Marea Neagră a fost o mare interioară, de apă dulce, fără legătură cu Marea Mediterană. Între Marea Neagră şi Marea Mediterană, afirmă autorii citaţi, exista un istm; diferenţa de nivel între cele două mări era de Read More …

AL DOILEA POTOP Înaintea celui de-al doilea diluviu, partea de sud a României actuale, mai cu seamă porţiunea cuprinsă, pe axa vest-est, între Porţile de Fier şi Balta Brăilei şi, pe axa sud-nord, între Dunăre şi Munţii Carpaţi, era acoperită de ape – adică de ceea ce savanţii de astăzi denumesc Marea Getică. Deloc întâmplător, geografii greci ai antichităţii considerau că acolo începe Oceanul ce înconjoară pământul – “Okeanos Potamos”. După toate probabilităţile, Munţii Carpaţi se ridicau direct din Marea Getică. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre munţii din Dobrogea. Atât zona Munţilor Carpaţi (Occidentali, Meridionali şi Orientali până în Ucraina transcarpatică de astăzi), cât şi zona Dobrogei formau pentru călătorii străini – mai ales pentru cei greci – o terra incognita aproape inaccesibilă, ale cărei vârfuri muntoase păreau să atingă cerul. Vechii greci au mai denumit regiunea de la nordul Dunării prin termenul “hiperboreea”; stricto sensu, prin “hiperboreea” era desemnat ţinutul unde suflă vântul îngheţat de nord trimis de zeul Boreas. De altfel, puţini navigatori greci din antichitate au ajuns în peregrinările lor în aceste locuri, iar rapoartele pe care le-au prezentat în epocă erau aproape neverosimile. Se pare că unul dintre căşători a fost argonautul Iason, cel Read More …

PUTERNICE CUTREMURE ŞI INUNDAŢII, ÎNTR-O SINGURĂ ZI De-a lungul secolelor au circulat, într-o formă sau alta, numeroase menţiuni punctuale, adesea fragmentare, referitoare la configuraţia geografică a Europei înainte de cel de-al doilea potop. Astfel, misticul austriac Jakob Lorber afirma în cartea Casa Domnului, scrisă în anul 1864, că înainte de “marele potop”, pe teritoriul Europei “existau două mări interioare principale. Cea din nord ocupa marele bazin care pornea din actuala Mare Neagră şi străbătea întreaga Rusie europeană şi ţările baltice, iar în partea opusă câmpiile actualei Turcii europene, până la aşa-numita Poartă de fier. În timpul marilor furtuni, această mare ridica valuri la fel de înalte ca şi munţii, care au croit trecătorile strâmte care conduc către Belgrad şi Semlin. Aceasta a fost marea interioară din nord. A doua mare interioară, care nu avea nici o legătură cu prima şi care mai există şi astăzi sub numele de Mediterana, nu avea nici ea comunicare cu vreun ocean.” În analiza textului trebuie ţinut cont de faptul că Jakob Lorber a scris cartea din care este extras citatul în anul 1864, iar cunoştinţele sale erau cele ale epocii; trebuie înţeles implicit faptul că prin “Rusia europeană” autorul a desemnat zona septentrională a Read More …

TATA NOE CEL BĂTRÂN, FOST-A FOST PUI DE ROMÂN Vechile basme, legende şi mituri ale poporului român susţin la unison că pe teritoriul României de astăzi a început creaţia şi, implicit, că a existat primul loc solid de pe suprafaţa pământului – denumit metaforic “locul dintâi”. Fiind, de asemenea, situat în vecinătatea locaţiei Edenului (locul de origine al fluviului unic ce s-a ramificat apoi în patru braţe), legendele şi miturile poporului român mai afirmă că în arealul circumscris de Munţii Carpaţi şi în Dobrogea s-au desfăşurat multe evenimente memorabile ale istoriei antediluviene menţionate în Vechiul Testament. Legendele şi miturile poporului român susţin că în arealul carpato-danubiano-pontic au locuit Adam şi Eva, precum şi patriarhii, de la Enoh la Noe. O veche legendă cosmogonică autohtonă afirma că, la început, creatorul lumii, desemnat în legende prin termenul Fărtache (Fârtatul), a creat în mijlocul apelor primordiale un prim loc solid unde să se odihnească. Dar în acea perioadă de început a cosmosului, Fărtache nu era singur. Alături de el, mai exista un personaj pe care legendele populare l-au numit Nifărtache (Nefârtatul). Una din variantele legendei, culeasă la finele secolului al XIX-lea de Elena Niculiţă Voronca afirmă că, pentru a crea lumea, Fârtache l-a Read More …

NEOLITICUL ROMÂNESC     Pe teritoriul României, perioada de dispariţie treptată a glaciaţiunii Wurm a coincis cu începutul neoliticului. Perioda neolitică s-a desfăşurat în arealul carpato-danubiano-pontic între mijlocul mileniul al şaptelea şi a doua juumătate a mileniul al treilea. Săpăturile arheologice indică faptul că la începutul mileniului al şaptelea înainte de Iisus Hristos, pe teritoriul României au apărut primele aşezări stabile, concomitent cu coagularea progresivă a populaţiei în ginţi constituite după principii matriliniare. Neoliticul românesc a început cu cultura Criş. Cele mai importante locaţii unde au fost descoperite vestigii ale culturii Criş pe teritoriul României sunt cele de la Glăvăneştii Vechi (comuna Andrieşeni, judeţul Iaşi), unde au apărut prima dată dovezile extinderii acestei culturi, Perieni (lângă Bârlad), Valea Lupului (Iaşi). În Transilvania s-au descoperit vestigii la Leţ, comuna Boroşneu Mare, la Bedehaza – Sf. Gheorghe, Cosmeni (lângă Sf. Gheorghe), Cipău (lângă Luduş), iar în Oltenia la Verbiţa (lângă Pleniţa). Ulterior, cultura Criş s-a răspândit pe o arie foarte mare în sud-estul Europei, acoperind întreaga Peninsula Balcanică, din Bulgaria, unde este denumită Kremikovci, după o localitate din apropierea oraşului Sofia unde s-au descoperit vestigii, până în Serbia unde este denumită Starcevo, după o localitate aflată pe stânga Dunării, nu departe de Read More …

EPOCA MEGALITICĂ Modalităţile de acţiune asupra materiei, determinate de tehnologiile specifice acelei perioade, au declanşat o importantă activitate psiho-mentală şi, mai ales, spirituală. Cea mai importantă constantă a comportamentului oamenilor din cea mai îndepărtată antichitate a fost modul de înmormântare al defuncţilor. Încă de la începutul istoriei oamenilor pe pământ, defuncţii au fost înmormântaţi cu capul orientat spre răsărit, fiind pictaţi cu ocru roşu, semn al renaşterii; alături de ei erau aşezate obiecte ce le-au aparţinut în răstimpul existenţei trupeşti. Cercetarea modului în care oamenii îşi îngropau morţii reliefează o atitudine foarte clar formulată conceptual cu privire la destinul post-mortem – aceea că oamenii supravieţuiesc morţii. Această atitudine conceptuală, transformată ulterior într-un zeitgeist al epocii, a fost formulată de o categorie de persoane care pot fi desemnate prin termenul de maximă generalitate de specialişti ai conectării la aspectele transcedentale ale lumii – la „lumea de dincolo” sau la „cer”. Specialiştii conectării la aspectele transcedentale au apărut în urma unei noi diviziuni a muncii. Noua diviziune a muncii, deocamdată nerecunoscută ca atare de cercetarea istoriografică, a fost cea între oamenii obişnuiţi şi cei care au avut acces la aspectele nevăzute ale cosmosului – specialiştii conectării. Această diviziune importantă a muncii – Read More …

CEA MAI ÎNDELUNGATĂ REVOLUŢIE După cronologia acceptată de istoriografie, răspândirea agriculturii s-a produs cel mai probabil la sfârşitul glaciaţiunii Wurm, care a provocat schimbări climaterice masive, ce au determinat, la rândul lor, modificări ale florei şi faunei. De altfel, nu este prea greu de dedus că glaciaţiunea Wurm a fost un efect direct al celui de-al doilea diluviu, fiind un fenomen absolut normal. După cel de-al doilea diluviu a urmat, cel puţin în emisfera nordică, o perioadă relativ lungă de timp, în care ocupaţiile predilecte ale supravieţuitorilor au fost vânătoarea şi culesul. Oricât de avansate au fost civilizaţiile ce înfloriseră înaintea celui de-al doilea diluviu, supravieţuitorii a trebuit să o ia de la început în ceea ce priveşte confecţionarea unei îmbrăcăminţi adecvate, construcţia locuinţelor, organizarea unor aşezări sedentare, precum şi reinventarea meşteşugurilor. Tot astfel s-au produs evenimentele imediat după potopul din vremea lui Noe; la fel se vor desfăşura şi în condiţiile în care, în viitor, oamenii nu vor avea grijă de propria lor planetă şi se va produce un cataclism similar: supravieţuitorii o vor lua de la capăt. Trecerea de la vânătoare ca unică ocupaţie, care a generat mentalitatea de prădător, la cea sedentară de cultivator şi de producător Read More …

TĂBLIŢELE DE LA ROŞIA MONTANA La Rosia Montana s-au gasit 50 de piese (tablite) cerate, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. Tăbliţele demonstrează că, după cucereirea a aproximativ 19 % din teritoriul Daciei, dacii se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara. In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni „quia se litteras scire negavit” – „nu stia a scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac limba latina vulgara? Cat despre vechimea exploatarii in subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si inca rezerva surprize, Read More …