Categorie: 4 – DINASTIA NEGRU VODĂ: ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI UN VEAC DE SINGURĂTATE La debutul celui de-al treisprezecelea veac al erei creştine, când a rămas singur în faţa vitregiilor istoriei, poporul român era împrăştiat pe un areal destul de vast ce depăşea cu mult teritoriul României de astăzi; acest teritoriu se întindea din apropierea Niprului, din nordul peninsulei Crimeea până în Polonia de astăzi, din Ucrania septentrională până la Munţii Balcani, de la la Marea Neagră până la Marea Adriatică. Acest întins teritoriu poate fi desemnat a fi oecumena etnică – arealul etnic primordial – în care s-a perpetuat secole de-a rândul poporul român. De-a lungul secolelor, datorită numeroaselor invazii şi migraţii ce s-au produs mai ales dinspre stepele Asiei, oecumena etnică a poporului român s-a restrâns până a ajuns la graniţele actuale ale României, motiv pentru care, în epocile mai recente ale antichităţii şi în Evul Mediu poate fi indicată prin expresia aflată astăzi în uz de “areal carpato-danubiano-pontic”. Centrul geografic şi, de cele mai multe ori, politic al oecumenei etnice primordiale a poporului român a fost situat în tot acest răstimp în Munţii Carpaţi şi în partea centrală a Ardealului. În tot acest teritoriu foarte vast, încă din antichitate, istoriografia constată existenţa unor moşii Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI CODRUL, FRATE CU ROMÂNUL O particularitate definitorie pentru arealul carpato-danubiano-pontic o constituie faptul că din antichitate până la finele Evului Mediu, acesta a fost acoperit într-o măsură covârşitoare de păduri. Nu a fost însă vorba despre păduri de genul celor actuale, formate din copaci relativi tineri (maxim două-trei sute de ani), ci din copaci multiseculari, motiv pentru care termenul potrivit pentru a le caracteriza în mod optim este cel de codri. Astfel, din antichitate până la finele Evului Mediu, arealul carpato-danubiano-pontic a fost acoperit de codri aproape impenetrabili, care au format un ecosistem specific care nu mai există astăzi. Tocmai în acest habitat natural s-a perpetuat poporul român, care a constituit aşezări stabile într-un număr mult mai mare decât suntem astăzi înclinaţi să credem. Referindu-se la acest habitat natural scriitorul Romulus Vulcănescu remarca următoarele: Relieful montan (cu depresiunile intra-şi-extramontane) şi cel de deal, apoi câmpia, au fost acoperite cu păduri imense care au dăinuit până în plin ev modern românesc. Toate hărţile vechi prefeudale şi feudale, care se referă la teritoriul Daciei libere şi a Daciei romane, ca şi mai tîrziu a ţărilor române Muntenia, Transilvania şi Mol­dova, scot în evidenţă între pădure şi spaţiul despădurit un Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI VLAHIA MARE ŞI VLAHIILE MICI Faptul că teritoriul imens menţionat anterior – anume din nordul Crimeii până la Marea Adriatică, din Ucraina până la Munţii Balcani, de la Marea Neagră până în Polonia – a fost stăpânit de etnia românilor din străvechime până la încheierea marii migraţii a populaţiilor asiatice a fost reliefat cu lux de amănunte de mai toţi istoricii români. Astfel, Constantin C. Giurescu afirma în Istoria Românilor că de-a lungul evului mediu, românii au ocupat o suprafaţă foarte întinsă. “Grupe mai mari sau mai mici – afirmă autorul citat – de români se găseau în întreaga Peninsulă Balcanică, de la Marea Egee până la Dunăre şi de la ţărmul Mării Negre până la acela al Adriaticei. Cele mai multe însă din aceste grupe nu s-au putut menţine şi au dispărut: pe de o parte, fiindcă erau în minoritate numerică prea accentuată faţă de populaţia slavă înconjurătoare, pe de altă parte, fiindcă n-au izbutit nicăieri să formeze un stat (…) În momentul în care au început marile năvăliri ale slavilor peste Dunăre, adică la începutul veacului al VI-lea, exista în răsăritul Europei, din Ardeal până în Macedonia şi de la Marea Neagră la cea Adriatică, Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI TRIBALIA Unul dintre teritoriile locuite din cele mai vechi timpuri de etnici români a fost ceea ce a purtat odinioară numele de Tribalia. După cum afirma unul dintre cei mai buni cunoscători ai subiectului, patriotul român timocean Ion di la Vidin (nume slavizat Mladen Petrov), care a şi fost declarat persona non grata de oficialităţile bulgare după publicarea în limba franceză a cărţii “Sacra Tribalia” (ed. fr. 1991, ed. rom. 1996), Tribalia de acum 2000 de ani era o zonă locuită de etnici vlahi, ce se întindea de la Bononia (Vidinul de astăzi) până la Zaiciar, în Serbia. “Tribalia – afirmă Ion di la Vidin într-un interviu acordat cu câţiva ani înainte de a deceda la venerabila vârstă de 85 de ani – este o regiune de aproximativ 40.000 kilometri pătrați, locuită de peste 2,2 milioane de români (vlahi) de pe malul drept al Dunării – de la Moravia și Passarowitz în vest (Yugoslavia), trecând prin Timoc, până la Svistova în est (Bulgaria), învecinându-se cu Dunărea în nord și cu Balcanii în sud. Popor de origine traco-dacică, tribalienii vorbesc aceeaşi limbă ca frații lor din nordul Dunării, iar nu un dialect al limbii române, ca macedonenii (aromânii) Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI PRIMII MIGRATORI: BULGARII ŞI SLAVII După anul 602, când s-a produs prăbuşirea limesului dunărean, arealul carpato-danubiano-pontic a fost teatrul migrării mai multor valuri de populaţii; dintre acestea cele mai importante au fost avarii, slavii, bulgarii, maghiarii şi cumanii. Avarii au fost o populaţie asiatică, originară din Mongolia, care s-au aşezat în Câmpia Pannonică, de unde ulterior au exercitat o dominaţie agresivă asupra Europei centrale şi au întreprins incursiuni împotriva Imperiului Bizantin; în cele din urmă, avarii au fost învinşi de împăratul german Carol cel Mare. La rândul lor, urmându-i îndeaproape pe avari, slavii au migrat de la nordul Mării Negre, au tranzitat arealul carpato-danubiano-pontic şi s-au stabilit la sudul Dunării, între Dunăre şi Balcani. După cum afirmă istoricul Şerban Papacostea, “plecaţi din zonele occidentale ale Ucrainei, de pe Niprul Mijlociu şi Superior, în secolele V-VI slavii se aflau în regiunile de la nord şi nord-est de Carpaţi. Ei trăiesc într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor triburi ce migrează spre regiuni mai bogate ori mai puţin populate. Îi tentează mai ales Imperiul Bizantin, care exercită asupra lor mirajul bogă­ţiei. După prăbuşirea hunilor, pe la sfârşitul sec. V şi începutul sec. VI sla­vii întreprind primele Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI MAGHIARII ŞI ROMÂNII UNGURENI Maghiarii au fost o populaţie ugrofinică, a căror limbă se înrudeşte cu cea a finlandezilor, a estonilor şi a laponilor. Deşi numele lor real a fost şi este cel de maghiari, germanicii şi bizantinii le-au spus unguri, ceea ce a generat o mare confuzie cu privire la etnia lor. Traducerea cuvântului maghiar este de “om al pământului”, “copil al pământului” sau “fiu al pământului”. Înfăţişarea lor era, după cum afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, cea “obişnuită a fino-ugrienilor: mici de statură, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ochii puţin oblici, pielea de culoare mai închisă, nu albă, şi părul împletit în cozi care le cădeau pe spate. Erau originari din mijlocul Asiei, din regiunea care se întinde la apus de ultimele ramificaţii ale Munţilor Altai, în apropiere de nordul Persiei. De aici pleacă ei, în secolul I după Hristos, spre apus. O vreme au zăbovit în ţinuturile de stepă care se întind între cursul mijlociu al Volgăi şi Munţii Urali. Mai târziu, pe la 830, îi găsim între Don şi Nipru, în ţinutul cunoscut în izvoarele bizantine sub numele de Lebedia. Atacul pecenegilor îi sileşte să părăsească însă şi acest ţinut. O parte Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŢARATUL ROMÂNO-BULGAR Debutul secolului al treisprezecelea a găsit populaţia din arealul carparo-danubiano-pontic într-o situaţie similară celei în care se aflase în ultima mie de ani: în singurătatea luptătorului de cursă lungă care nu este simplu spectator în faţa vicisitudinilor istoriei, ci un combatant din ce în ce mai călit. Pe plan intern, descoperirile arheologice relevă faptul că numărul aşezărilor stabile de tipul moşiilor a crescut simţitor; de asemenea, descoperirile arheologice relevă faptul că, paralel cu stratificarea populaţiei şi cu apariţia clasei boiereşti, s-a produs trecerea de la aşezarea tradiţională de tip moşie la cea de tip fossatum. Satele româneşti – atât cele de la munte, cât şi cele de la şes – au fost dotate cu sisteme de apărare (şanţuri, palisade etc), astfel încât să poată face faţă unei agresiuni. După cum reliefa istoricul Alex Mihai Stoenescu, “cercetările arheologice au arătat că în secolul al XIII-lea, în timpul in­vaziei tătare, satele se dezvoltaseră în tot Piemontul Getic, acoperind aproape în­tregul nivel geografic între 400 şi 600 de metri altitudine şi cu apariţii până dincolo de 800 de metri, înfăţişând un proces de concentrare de aşezări din care s-au născut târguri şi oraşe. Se constată astfel de gru­puri Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI DIPLOMA IOANIŢILOR JUDEŢUL VÂLCII ESTE AL LUI VÂLC, VÂLC ÎNSEAMNĂ LUP – ÎN UNGUREŞTE FARKAŞ. În cadrul moşiilor s-a dezvoltat un cadru socio-economic şi religios de tip tradiţional-sacru; principiile sale de bază trebuiau respectate de toţi membrii comunităţii. Acest cadru era diferit de cel al unui sat, ultimul fiind bazat pe proprietatea asupra pământului a unei clase bogate din care ulterior s-au ales boierii. Denumirea acordată obştilor de moşii era în concordanţă cu realităţile geografice şi cu cutumele acelor timpuri, astfel că denumiri precum Codrii Cosminului, Câmpul lui Vlad, Codrii Lăpuşnei, Valea lui Ioan, Codrii Herţei nu trebuie să surprindă, întrucât indică faptul că în zonele respective s-au format obşti de moșii mai mult sau mai puţin întinse. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că factorul primordial în denumirea obştilor a fost factorul uman, nu locul unde s-a constituit obştea. În acest sens, istoricul Alex Mihai Stoenescu remarca cu perfectă îndreptăţire faptul că „cele mai multe sate româneşti poartă nume la plural, nume care deci nu indică nici locul, nici stăpânirea, ci comunitatea de locuitori. Dacă ne uităm pe o hartă a Olteniei vom observa predo¬minanţa denumirilor la plural: Drăgăneşti, Călimăneşti, Scorniceşti, Bălceşti, Băileşti sau Drăgăşani, Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI LETOPISEŢUL CANTACUZINESC RUMÂNII CARE S-AU DESPĂRŢIT DE RUMÂNI Principalele scrieri autohtone care au oferit o privire de ansamblu asupra formării Valahiei ca stat medieval recunoscut pe plan internaţional au fost două letopiseţe: Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor. Cele două letopiseţe menționate, care au fost compilaţii bazate pe cronici mai vechi, au fost scrise la sfârşitul secolului al șaptesprezecelea, pe timpul conflictului dintre două grupări (partide) de familii boiereşti care au luptat pentru putere în Ţara Românească: familia Cantacuzino şi familia Bălenilor; fiecare letopiseţ a fost întocmit pentru a servi interesele politice ale familiei care a comandat scrierea. Cel mai amplu letopiseţ a fost Letopiseţul cantacuzinesc, cunoscut şi sub numele complet „Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini”, ce acoperă perioada 1260-1690, şi care a fost scris, după cum afirmă majoritatea istoricilor, de logofătul Stoica Ludescu în a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea. Referitor la perioada de început a Ţării Rumâneşti, în care au descălecat pravoslavnicii creştini, Letopiseţul cantacuzinesc menţionează următoarele: “Însă dintâi izvodindu-se de rumânii cari s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Oltului, şi pre Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI DESCĂLECAT SAU ÎNTEMEIERE ? Evenimentele principale narate în letopiseţe, în special “descălecatul” care a fost identificat cu întemeierea Țării Românești (şi, implicit, a Moldovei) au fost amplu comentate de-a lungul timpului atât de vechii cronicari, cât şi de istoricii moderni. Într-o lucrare de referinţă în istoriografia română modernă,  “Constituirea statelor feudale româneşti” reputatul istoric Nicolae Stoicescu a făcut o trecere în revistă cuprinzătoare a opiniilor vechilor cronicari şi a istoricilor moderni cu privire la acest subiect. Astfel, Dimitrie Cantemir considera „descălecatul” ca pe o reîntoarcere a locuitorilor din Ţara Românească şi Moldova la vetrele lor, părăsite de teama tătarilor. El considera că Dragoş Vodă, întemeietorul Moldovei şi Radu Negru Vodă, întemeietorul Ţării Româneşti au fost rude de gradul întîi sau doi. “Dimitrie Cantemir, după părerea căruia Radu Negru şi Dragoş ar fi fost fraţi sau veri, fiind urmaşii regelui româno-bulgar Ioan, refugiaţi de teama tătarilor la 1241 în Transilvania, de unde s-au întors pe la anul 1274. El susţine că întrucât amîndouă ţările române s-au chemat „Neagră” (Vlahia Neagră şi Bogdania Neagră) şi dinastiile lor au fost înrudite”. La rândul său, Miron Costin considera că descălecările din Moldova şi Ţara Românească au avut loc pe vremea lui Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI POTICNEALA NENOROCITĂ A ISTORIOGRAFIEI Începând cu a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, toate aceste informaţii cu privire la procesul întemeierii Ţării Româneşti au fost amplu analizate de istoriografia constituită ca ştiinţă. Un mare partizan al descălecatului lui Negru Vodă a fost ilustrul istoric A. D. Xenopol, care considera că adevărata cauză a poposirii lui Negru Vodă la sud de Carpaţi ar fi constat în prigonirea religioasă la care a fost supus din partea coroanei maghiare catolice. Contestatarul prin excelenţă al descălecatului a fost însă istoricul Dimitrie Onciul, care a considerat că “tradiţia descălecatului Ţării Româneşti a fost alcătuită de cronicari în secolul al XVII-lea”. Totuşi, fiind la rândul său contestat de alţi istorici, Dimitrie Onciul şi-a schimbat de mai multe ori opinia. În cele din urmă, pentru a se opune lui A.D. Xenopol, pe care-l considera “cel mai hotărât apologet al şcolii vechi”, Dimitrie Onciul a încercat să lege descălecatul lui Negru Vodă de imperiul vlaho-bulgar al Asăneştilor. „Statul lui Negru Vodă al tradiţiei noastre îşi are originea chiar în Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor”, de care a ţinut multă vreme şi din care s-ar fi desfăcut după 1241. După opinia sa, Asăneştii „au pus temelia statului Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI RADU NEGRU CARVALAH ÎN CÂMPIA ŢĂRII CARAVALAH, UNDE ERA DOMN RADU CARAVALAH În ceea ce priveşte identificarea lui Negru Vodă şi datarea corectă a evenimentelor care au condus la întemeierea statului medieval Ţara Românească, opiniile istoricilor sunt aproape unanime. Negru Vodă a fost un personaj legendar (a se înţelege imaginar) – un mit istoriografic, după cum afirmă istoricul Dimitrie Onciul. Iar pentru că a trebuit identificat în extremis cu unul dintre personajele istorice reale, cei mai mulţi istorici l-au identificat cu Voievodul Basarab. Au existat însă şi istorici care l-au identificat pe Negru Vodă cu Thocomer (Thocomerius), prezumtivul tată al lui Basarab; în ultima perioadă, dintre aceştia se desprinde istoricul Neagu Djuvara, care – în două lucrări relativ recente “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” şi “Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti” – este absolut sigur nu numai că Thocomer (Thocomerius) şi Negru Vodă sunt una şi aceeaşi persoană, dar mai ales că au o origine cumană. De asemenea, au existat şi istorici, dar mult mai puţini, care l-au identificat pe Negru Vodă cu voievodul Radu I (1376-1387), cunoscut în istorie şi sub numele Radu Negru (care a fost nepotul lui Basarab). Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI CÂMPULUNG – ANUL DOMNULUI 2015 Marile probleme din trecutul poporului român, inclusiv problema întemeierii statului medieval Ţara Românească, nu pot fi soluţionate decât printr-un recurs serios la scrierile autohtone din veacurile trecute, care sunt bazate pe cronici şi anale boiereşti şi bisericeşti foarte vechi, precum şi la basmele, miturile şi legendele populare româneşti – la tradiţia populară  în general, indiferent sub ce formă se prezintă: strigături, colinde, balade etc – , aşa cum a indicat, la vremea sa, şi marele cărturar care a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu menţiunea că acestea trebuie interpretate ad litteram. Tradiţia populară nu minte, astfel că trebuie înţeleasă ad litteram. Dacă legendele indică faptul că Ţara Românească, ca stat medieval, a fost întemeiată de un personaj numit Negru Vodă, înseamnă că aşa a fost. Negru Vodă a existat în realitate, astfel că nu a fost o ficţiune sau un “mit istoriografic”. Negru Vodă a venit, aşa cum indică legendele, preluate şi în letopiseţe, din Ţara Făgăraşului care era locuită de etnici români, a trecut Munţii Carpaţi şi a întemeiat la Câmpulung un oraş care, în scurt timp, a devenit cetate de scaun şi centru de putere al noii formaţiuni statale. De asemenea, Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI OPOZIŢIA SACRU-PROFAN Evenimentul întemeierii Ţării Româneşti şi, implicit, al descălecatului lui Negru Vodă a avut două componente: una istorică, iar cealaltă mistică. Dacă componenta istorică, care a fost trecută parţial în revistă, a fost reliefată îndeosebi de documentele oficiale ale cancelariilor vremii (ale coroanei maghiare, ale imperiului bizantin etc), componenta mistică a fost dezvăluită cu precădere în documentele bisericeşti (cronici, pomelnice, pisanii etc), în legendele populare şi, până la un punct, în letopiseţe. Este lesne de observat că documentele cancelariilor folosite de istoriografie ca surse exclusive, cum ar fi de exemplu Diploma Ioaniţilor, menţionează doar un aspect al realităţii, în timp ce documentele bisericeşti (cronici, pomelnice, pisanii etc), legendele populare şi, până la un punct, letopiseţele menţionează un alt aspect. Între cele două categorii de surse documentare este o opoziţie profan-mistic (sau profan-sacru, în sensul folosit cândva de Mircea Eliade); istoriografia este profană, iar cronicile bisericeşti, legendele populare şi letopiseţele au un vădit conţinut mistic. De fapt, cel mai mare conţinut mistic îl au cronicile bisericeşti (ceea ce este evident) şi legendele populare (la care conţinutul mistic este uneori latent, astfel că nu se dezvăluie imediat în cazul unei analize superficiale); despre letopiseţe se poate afirma că Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI VREMEA ACOPERĂ PE CELE CE NU SE GRĂIESC Un cleric ortodox cunoscut sub numele Ştefan Ieromonahul a publicat în anul 1839, pe baza unor documente, cronici, anale, pomelnice şi pisanii bisericeşti astăzi pierdute, o monografie despre Cuviosul Nicodim şi despre cea mai importantă ctitorie a sa, mănăstirea Tismana. În cadrul acestei monografii, Ieromonahul Ştefan a prezentat o istorie a arealului carpato-danubiano-pontic radical diferită de cea prezentată de istoriografie; din acest motiv nici nu este luată în considerare de istoriografie. Monografia Ieromonahului Ştefan despre Tismana a fost publicată de scriitorul Nicolae Tomoniu şi de Fundaţia Tismana cu titlul “Cuviosul Nicodim de la Tismana” (Editura “Cuget românesc”, 2010). În prefaţa ce precede mononografia Ieromonahului Ştefan despre Tismana, Nicolae Tomoniu afirma următoarele: “Pătruns de un profund patriotism, Ştefan Ieromonahul a făcut ceea ce facem şi noi astăzi, redând lumii pagini de căpătâi ale istoriei Mănăstirii Tismana şi în consecinţă ale istoriei tuturor românilor deoarece leagănul istoriei noastre are la Tismana o tulpină puternică. „Pentru că se ştie, precum norul ascunde pe soare, aşa şi vremea acoperă pre cele ce nu se grăiesc” zicea acest mare savant al timpului său din a cărui operă s-au inspirat istoricii Alexandru Ştefulescu, Nicolae Iorga Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI GOŢIA SCHITELOR Recapitulând însă ceea ce a scris Ieromonahul Ştefan şi făcând abstracţie deocamdată de informaţiile furnizate de istoriografie (ca şi cum nu le-am cunoaşte, iar faptul că le cunoaştem s-ar putea la un moment dat să constituie un handicap în înţelegerea trecutului), aflăm astfel că înainte de venirea Cuviosului Nicodim în Ţara Românească s-au desfăşurat trei epoci. Prima a fost epoca unor interminabile războaie între creştini şi păgâni (barbari sau “varvari”, după expresia aflată în uz la acea vreme). A doua epocă a fost cea a triumfului creştinismului, care a culminat cu creştinarea în masă a barbarilor păgâni. A treia epocă a fost cea din timpul existenţei trupeşti a Sfântului Nicodim, în care au apărut primele cărţi religioase în limba română; de fapt, aşa cum a fost menţionat, Cuviosul Nicodim nu a fost străin de apariţia în limba română a primei cărţi religioase. Cu privire la populaţia ce exista în acele timpuri în arealul carpato-danubiano-pontic, aflăm din scrierea Ieromonahului Ştefan că era formată majoritar din români; o parte dintre aceşti români (care vorbeau limba română), denumiţi “goţi” – dar care, evident, erau geţi -, erau supuşi “tătarilor” (care, de fapt, erau cumani) închinători la idoli, astfel Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI BATIE, DISTRUGĂTORUL Hronograful “a fost scris de chaldei, pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la facerea lumii. În anul 1000 după Hristos, istoricul Gheorghe Chedrinul în Constantinopol îl traduce în limba greacă; apoi Dimitrie al Rostovului îl traduce în limba rusă; a fost copiat apoi la Iaşi în anul 1591, publicat în Veneţia la anul 1691. În anul 1821 îl foloseşte Goethe în Germania. În anul 1837 este tradus în limba chirilică de mitropolitul Veniamin Costache; după 155 ani apare în limba română. (…) Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul 3500 până la Iisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la Iisus Hristos până la noi sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie a Hronografului. Moise a scris primele cinci cărţi ale Vechiului Testament: Facerea, Ieşirea, Levitic, Numeri şi Deuteronom la anul 4108 după zidirea lumii. Vechiul Testament este scris de 3405 ani. Din anul 4108 pînă în 2005 sunt 3405 ani”. În ceea ce priveşte analiza surselor documentare, trebuie reamintit că în timp ce istoriografia se bazează pe documentele “oficiale” emise de cancelariile principalelor puteri politice ale acelor vremuri, în special de coroana maghiară, istoria narată de Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI  INVAZIA HOARDEI MONGOLE DIN 1251 Evident, istoriografia descrie aceleaşi evenimente: în anul 1241, mongolii au atacat Rusia şi Europa de est provocând mari daune. Conducătorul acestei ofensive este personajul denumit de istoriografie Batu-Han. Pentru conformitate, iată desfăşurarea aceloraşi evenimente descrisă sintetic din perspectivă istoriografică de istoricul Neagu Djuvara: “Genghis-han moare în 1226. După el urmează Ogodai, care domneşte până în decembrie 1241, anul când a avut loc invazia în ţinuturile dunărene. Din cauza întinderii extraordinare a imperiului, stăpânirea în partea apuseană a lui o avea, prin delegaţie, Batu-han. Acesta primeşte ordin de la Ogodai să înainteze mai departe, spre Dunăre. Expediţia a avut loc în anul 1241 şi este, prin proporţiile, precizia, viteza şi rezultatele ei militare, una din cele mai însemnate ale istoriei universale. Armata mongolilor avea, după câte se pare, 150 000 de oameni, o cifră uriaşă pentru vremurile acelea. Comandantul efectiv era vestitul general Subutai, biruitorul de la Kalga. Mai întîi fu atacată Rusia, împărţită pe atunci într-o serie de cnezate şi mari cnezate. Una câte una căzură aceste formaţiuni politice; oraşe înfloritoare fură prefăcute în cenuşă. Au ars atunci Moscova, Vladimirul şi vestitul oraş al Kievului, cel cu multe biserici. După aceea veni Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ELIBERAREA DE SUB JUGUL TĂTARILOR Primul element de excepţională importanţă ce trebuie evidenţiat în contextul celor deja menţionate este chiar existenţa reală – confirmată atât de Hronograful rusesc, cât şi de scrierea Ieromonahului Ştefan – a craiul Vladislav, Domnul Românilor din Ungro-Vlahia locuită de ungureni. Cu privire la Vladislav, reputatul istoric A D Xenopol afirma că acesta ar trebui identificat cu regele maghiar Ladislau al IV-lea Cumanul (varianta slavonă Vladislav, iar varianta românească Laslău), care a domnit între 1272-1290. Totuşi, în timpul invaziei Hoardei de aur din anul 1241, rege al Ungariei a fost Bela al IV-lea, care a domnit între anii 1235-1270, nu Ladislau. Ieromonahul Ştefan şi Hronograful afirmă că Vladislav era rege al Ungro-Vlahiei, că avea capitala la Oradea şi că avea o soră care l-a trădat, trecând de partea lui Batie, astfel că nu are de ce să fie identificat cu Ladislau al IV-lea Cumanul care a domnit treizeci de ani mai târziu. Mult mai probabil este vorba, aşa cum a fost menţionat, despre o realitate istorică paralelă, care nu a fost luată în seamă sau nu a fost cunoscută de coroana maghiară (sau a fost voit ignorată), dar a fost reţinută de sursele Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI UNIREA SUB ACELAŞI SCEPTRU CU TREI SUTE DE ANI ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL Însă elementul cu adevărat senzaţional abia urmează: după aceea – lasă să se înţeleagă Ieromonahul Ştefan – acelaşi Radu Vodă Negru a realizat marea unire a tuturor teritoriilor locuite de români: sub sceptrul său, Goţia (care nu mai era a tătatilor, întrucât aceştia fuseseră alungaţi) care era formată din cele 12 judeţe din dreapta Oltului, adică din Muntenia, s-au unit cu Bănia Severinului (compusă din cinci judeţe), cu Ardealul (Transylvania) şi cu Banatul, care formau împreună Ungro-Valahia. Textul Ieromonahului Ştefan este clar: “Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi priimind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic. Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr’aceste ţeri, zise adică: cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul.” (24) Este interesant de remarcat Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI NEGRU VODĂ CEL BĂTRÂN („CEL VECHI” SAU „CEL DE DEMULT”) Concluzia celor afirmate în paginile anterioare este că letopiseţele au luat în calcul doar momentul “oficial” al poposirii lui Negru Vodă în oraşul Câmpulung în anul 1290, fără să menţioneze efortul său magnific de peste 40 de ani, şi, din acest motiv, au început socotirea anilor săi de domnie din momentul încoronării oficiale. Acesta este, de asemenea, motivul pentru care, potrivit letopiseţelor, după încoronarea la Câmpulung, Radu Negru Vodă a domnit 24 de ani. În momentul decesului, care s-a produs în anul 1314, Radu Negru Vodă era foarte bătrân şi foarte singur. Dar despre cât de bătrân şi de singur a fost Radu Negru Vodă în momentul decesului, va fi vorba în paginile următoare. Înainte de aceasta mai trebuie remarcat faptul că, fiind fratele lui Radu Negru, Craiul Vladislav care l-a învins pe Batie în anul 1241, a fost tot un Negru Vodă. Au existat aşadar cel puţin doi Negru Vodă. Primul a fost Vladislav, cel care l-a înfrânt pe Batie, a cărui domnie în Ungro-Vlahia era în curs în anul 1241/1242. Al doilea a fost Negru Vodă al cărui prenume a fost Radu (aşa afirmă Ieromonahul Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI NEGRU VODĂ CEL TÂNĂR Privind evenimentele din acest punct de vedere, poate fi reconstituit cu relativă aproximaţie ce s-a întâmplat de-a lungul secolului al treisprezecelea, mai precis spus de la descălecarea primului Negru Vodă, supranumit “Cel Bătrân”, din anul 1215, şi până la debutul domniei oficiale al lui Radu Negru Vodă care s-a produs în anul 1290. Primul eveniment important a fost, evident, descălecarea lui Negru Vodă Cel Bătrân (al cărui prenume nu se cunoaşte, deşi ar putea fi tot Radu) în anul 1215, care a venit din Ţara Făgăraşului, unde era “mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş”, a coborât pe apa Dâmboviţei şi a poposit la Câmpulung, unde a construit o biserică înaltă şi frumoasă, aşa cum afirmă letopiseţele. Negru Vodă Cel Bătrân poate fi considerat, în sensul folosit de letopiseţe, descălecătorul statului feudal Ţara Românească. Evident, la începutul secolului al treisprezecelea, teritoriul aflat la sud de Carpaţi, Ţara Românească, nu era lipsit de locuitori, pe cuprinsul său aflându-se nenumărate aşezări (moşii), aşa cum indică de altfel descoperirile arheologice. Letopiseţele indică doar itinerariul urmat de voievod şi de suita sa, formată din “mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni”. Cu toţii Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI RĂZBOIUL DE 40 DE ANI Cu privire la domnia “oficială” a lui Negru Vodă Cel Tânăr, care a început în anul 1290 şi s-a încheiat în anul 1314, mai trebuie făcute câteva analize sumare, dat fiind faptul că documentele sunt extrem de firave. Prima analiză se referă la religia lui Negru Vodă Cel Tânăr – dacă era catolic sau ortodox. A doua analiză se referă la traseul, doar schiţat în paginile anterioare, urmat de Negru Vodă Cel Tânăr din anul părăsirii locului de origine pe care l-am identificat cu Ţara Loviştei şi până în momentul 1290 când a poposit la Curtea de Argeş. A treia analiză se referă la înscăunarea sa (nerecunoscută de istoriografie) din anul 1290. Prima analiză se referă aşadar la religia lui Negru Vodă Cel Tânăr. Toate sursele citate consideră că Negru Vodă Cel Tânăr era ortodox, dar că soţia sa era catolică. Tot astfel, o parte din “ceata” (oştirea) ce l-a urmat pe Negru Vodă Cel Tânăr era de confesiune ortodoxă, iar o altă parte era catolică. Ieromonahul Ştefan a specificat faptul că, de-a lungul perioadei menţionate, Negru Vodă Cel Tânăr i-a creştinat pe goţii (geţii) varvari, astfel că aceştia au adoptat, în Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI I HRISTO LIUBIVOMU SAMODERJAVNOMU Faptul că atât Negru Voievod Cel Tânăr – cât şi Negru Vodă Cel Bătrân la vremea sa – au fost înscăunaţi prin ceremonii sacre desfăşurate în biserică este reliefat de Letopiseţul cantacuzinesc, care prezintă chiar şi “tituluşul” de domnie. Trebuie, înainte de toate, specificat că acest tituluş este considerat de marea majoritate a istoricilor un fals, copiat după tituluşul de domnie al unor voievozi care au domnit ulterior, precum Vlaicu Vodă, Radu I (1376-1385), Mircea Cel Bătrân sau Radu al IV-lea (1495-1508); falsul poate fi imputat, cred istoricii, chiar cronicarilor care au întocmit letopiseţele. Iată textul tituluşului de domnie: „V Hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i Hristo liubivomu samoderjavnomu, Io Radul Negru voevod bojiiu milosti gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia za planinski i ot Almaş i Fagăraş herţegu”. Acestea să tâlcuiesc pre limba rumânească: “Întru Hristos Dumnezeul, cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Radul-voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Rumânească dentru Ungurie dăscălecat şi de la Almaş şi Făgăraş herţeg.” (16) Analiza textului relevă însă faptul că este vorba despre un document autentic, care din diferite motive a fost modificat în Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI MIHAIL NEGRU VODĂ Dinastia Negru nu s-a încheiat brusc cu Negru Vodă Cel Tânăr, care a decedat în anul 1314, ci s-a mai perpetuat câţiva ani. Înainte de a decela prin ce personaj a supravieţuit Dinastia Negru, mai trebuie făcută o constatare. Această constatare are la bază afirmaţia Ieromonahului Ştefan care a făcut următoarea remarcă: “tot atuncea puţin mai în urmă, după eşirea lui Radu V. V. Negru, au eşit şi Dragoş Voevod tot din Ardeal la Moldavia, şi tăbarând la Suceava, a aşezat scaunul domniei sale acolo. Şi unindu-se amendoi numiţii Domni, şi prin ajutorul prea milostivului D-zeu, a gonit desăvârşit pre Tătari. Şi s’a făcut atuncea linişte mare despre Tătari în Valachia, în Moldavia, şi în Rusia, după omorârea mai sus zis becisnicul Batie, Împăratul Tătarilor.” Aşadar, deşi Ieromonahul Ştefan nu o spune explicit, dat fiind faptul că a provenit din acelaşi loc cu Negru Vodă Cel Tânăr, înseamnă că Dragoş era tot un Negru – adică făcea parte din Dinastia Negru. Ceea ce a făcut Negru Vodă Cel Tânăr în Muntenia, a făcut Dragoş (Negru ?) în Moldova. Oricum, ambii voievozi şi-au unit ulterior eforturile militare, aşa cum menţionează Ieromonahul Ştefan, şi i-au alungat definitiv Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI MISTIFICAREA DIN VREMEA LUI MATEI BASARAB Basarab, a cărui domnie a început cu aproximaţie în anul 1315/1317, nu a întemeiat nimic, căci nu avea ce să întemeieze. Ungro-Vlahia fusese deja descălecată de Negru Vodă Cel Bătrân în anul 1215 şi întemeiată (zidită) prin unirea voievodatelor şi cnezatelor de Negru Vodă Cel Tânăr, cunoscut în istorie drept Radu Negru Vodă, a cărui domnie a început în anul 1290. Potrivit cutumelor strămoşeşti, cei doi Negru Vodă au acordat populaţiei cărţile de proprietate a terenurilor pentru a fi mărturie din veac în veac. Probabil că procesul de acordare a titlurilor de proprietate acordate de Negru Vodă Cel Bătrân a fost curmat brusc datorită gravelor evenimente desfăşurate în vremea sa, astfel că a fost continuat de Negru Vodă cel Tânăr. Basarab a ocupat doar scaunul de domnie care, anterior, fusese ocupat de Negru Vodă. Între Negru Vodă Întemeietorul şi Basarab nu a existat vreo legătură dinastică directă. Cine va fi fost însă Basarab şi de unde a provenit este o problemă aprig disputată de istorici. Un răspuns destul de probabil a fost dat de Letopiseţul cantacuzinesc, care afirmă că Basarabii au venit de la sudul Dunării; Basarabii făceau parte dintre “rumânii Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI BASARABII Cât priveşte numele Basarab, acesta a fost interpretat în multe feluri de istoriografie. În cele din urmă, opiniile au convers prin acceptarea aproape cvasiunanimă a etimologiei: Basarab înseamnă “Tată stăpânitor”. Ovid Densuşianu afirma astfel că Basarab este un cuvânt turco-tătar, care derivă din Basar: băs serveşte la întărirea adjectivelor, ary sau ar înseamnă tată; aşadar “tată foarte bun sau sfânt”. La rândul său, istoricul Aurel Decei “susţinea că basar este aoristul verbului basmak, a domina, a apăsa, iar aba înseamnă tată; Basarab înseamnă deci tatăl dominator, care stăpîneşte.” O opinie interesantă a avut-o Bogdan Petriceicu Haşdeu, care afirma că “Basarabii au fost o castă nobiliară, nu o familie; numele ar fi o combinaţie între titlul ban şi numele de familie Sarabă. Sarabii ar fi fost casta nobiliară a dacilor, care au fost cunoscuţi vecinilor sub porecla de arabi, ar fi dat romanilor câţiva împăraţi şi au locuit apoi în Oltenia şi Haţeg în secolele V—XIII, unde au condus populaţia autoh­tonă rămasă aci după retragerea administraţiei romane; de aici şi-ar fi întins apoi treptat stăpânirea asupra teritoriului de la răsărit de Olt.” La rândul său, Nicolae Densuşianu, în a sa “Dacia preistorică” afirma că familia Băsărabă apare Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI MORMÂNTUL 10 DE LA CÂMPULUNG Este o mare diferenţă între tipologia lui Negru Vodă şi tipologia lui Basarab şi a urmaşilor săi. Acesta din urmă a fost foarte apropiat de modelul occidental (apusean) atât în ceea ce priveşte organizarea politico-socială pe care a impus-o noului stat, cât şi în ceea ce priveşte normele de conduită şi ţinuta. În schimb, cei din Dinastia Negru Vodă par să fi fost mai apropiaţi de modelul autohton al organizării sociale în moşii şi uniuni de moşii, iar ca tip comportamental par să fi fost mai apropiaţi de modelul “împărţirii dreptăţii din prispa casei”, ca veritabili moşi ai tuturor moşiilor de pe cuprinsul Ţării Româneşti. Această deosebire, prea puţin semnalată de istoriografie, devine cât se poate de vizibilă dacă se analizează inventarul mormântului princiar descoperit intact în anul 1920 la Curtea de Argeş, în care a fost înhumat, după cum afirmă majoritatea istoricilor, unul dintre fiii lui Basarab, decedat la aproximativ 40 de ani, între 1340 şi 1350. Concluzia istoricului Constantin C. Giurescu este că „voievodul de la Argeș, așa cum ni-l arată veșmintele și podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciți monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI CHRONICON PICTUM Evenimentele din toamna anului 1330 şi bătălia de la Posada dintre oastea maghiară condusă de regele Carol Robert de Anjou şi oştirea română condusă de Basarab sunt cunoscute doar prin prisma unor documente de cancelarie maghiare şi, în primul rând, a Cronicii pictate de la Viena (Chronicon Pictum), care a fost realizată patruzeci de ani de la desfăşurarea lor. Cu privire la acurateţea scenelor şi a informaţiilor din Cronicon Pictum există suficiente rezerve pentru a le interpreta cu circumspecţie; în acest sens, trebuie menţionată opinia istoricului Constantin Rezachevici, care, în urma analizei Cronicii pictate de la Viena, afirma că “o cercetătoare maghiară a ajuns la concluzia că ilustraţiile din cronică au fost realizate de editor cu simple clişee ale şcolii de pictură şi miniatură de la Bologna. Pe clişee, personajele au fost adăugate de editură cu caracteris­ticile prin care erau cunoscuţi valahii, cu cojoace şi căciuli, reprezentate trăgând cu arcul şi aruncând bolo­vani asupra cavalerilor înghesuiţi în defileu.” (29) Prima dată în care Basarab apare în documentele maghiare este o scrisoare a regelui maghiar Carol Robert din anul 1324, deci la aproximativ zece ani de la preluarea domniei, în care este numit “voievodul nostru transalpin”; Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI BĂTĂLIA DE LA POSADA În privinţa itinerariului de întoarcere a oştirii regelui maghiar şi, implicit a localizării bătăliei de la Posada, opiniile istoricilor sunt împărţite: astfel, unii istorici consideră că itinerariul drumului de întoarcere a fost culoarul Bran-Rucăr (variantă propusă iniţial de Nicolae Iorga, dar contestată apoi  de majoritatea istoricilor), în timp de alţi istorici consideră că itinerariul drumului de întoarcere a fost Curtea de Argeş-Perişani-Câineni-Sibiu; există însă şi istorici – în special cei recenţi – care consideră că itinerariul drumului de întoarcere al oştirii lui Carol Robert a fost prin nordul Olteniei. Prima variantă demnă de luat în calcul susţine aşadar că drumul de întoarcere al oştirii lui Carol Robert a fost pe ruta Curtea de Argeş-Perişani-Câineni-Sibiu, iar Posada poate fi localizată în perimetrul localităţii Perişani. Sintetizând această variantă, istoricul Nicolae Stoicescu preciza că traseul retragerii regelui Carol Robert şi a oştirii sale a fost Argeş – Valea Danului – Sălătruc – Titeşti – Racoviţa – Câineni – Sibiu. Autorul citat precizează că „între Curtea de Argeş şi Sălătruc, pe o distanţă de 23 km, drumul este destul de larg şi de-a lungul său nu se pot întreprinde acţiuni militare de felul celor descrise în Cronică. Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI NISCAREVA LUCRURI DEMNE DĂ AUZIT Actul de naştere al Ţării Româneşti a fost bătălia de la Posada din anul 1330, în care Basarab Întîiul l-a învins pe regele maghiarilor Carol Robert de Anjou. Acesta este punctul de vedere al istoriografiei româneşti în intergralitatea ei. Această informaţie ce apare în orice carte de istorie a românilor este în bună măsură falsă – evident, cu excepţia faptului că la Posada s-a consumat într-adevăr o confruntare sângeroasă între români şi oastea condusă de regele maghiarilor Carol Robert de Anjou, confruntare care a fost câştigată în mod zdrobitor de români. În rest este vorba despre o afirmaţie în bună măsură falsă, care are la bază două erori foarte mari. Prima eroare este că Ţara Românească a fost întemeiată de Basarab Întîiul. Aşa cum a fost deja argumentat în paginile acestei cărţi, Ţara Românească nu a fost întemeiată de Basarab Întîiul, ci de cei doi mari membri ai dinastiei Negru Vodă, Cel Bătrân şi Cel Tânăr, în decursul secolului al treisprezecelea. Ţara Românească – sau mai exact spus România Mare (denumire care pentru unii este un anacronism grav) – a fost descălecată de Negru Vodă Cel Bătrân, apoi a fost unificată şi Read More …

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI „STARÎI RÂM” SAU ROMA VECHE DE LA RÂMEŢI Încă de la început, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic erau conştienţi de faptul că formează o etnie spirituală şi etnică distinctă; datorită inamicilor şi veneticilor, această etnie a fost despărţită o lungă perioadă de timp, dar dorinţa de reunificare a fost prezentă permanent de-a lungul secolelor în straturile cele mai adânci ale psihismului individual şi colectiv ale membrilor. Folosind terminologia modernă se poate afirma cu deplin temei că a existat dintotdeauna o conştiinţă etnică şi spirituală clar definită a etniei româneşti; această conştiinţă nu s-a format de-a lungul secolelor, aşa cum afirmă adesea concepţia istoriografică de factură materialistă, ci a existat de la început, de când oamenii cerului au început să populeze teritoriul carpato-danubiano-pontic. Fireşte, nu a existat o conştiinţă românească în sensul actual al cuvântului, ci o conştiinţă de etnie spirituală: locuitorii ştiau că sunt oameni ai cerului, născuţi din Întemeietori comuni. Faptul că există şi a existat dintotdeauna o unitate etnico-spirituală între toţi locuitorii arealului carpato-danubiano-pontic, precum şi o conştiinţă de neam, poate fi argumentată în mod suplimentar făcând apel la o scriere din Evul Mediu, cunoscută sub denumirea de „Cronica Moldo-Rusă” – o cronică scrisă în limba slavonă, Read More …