ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

CIVILIZAŢIA LEMNULUIš

Civilizaţia strămoşilor poporului român în arealul  carpato-danubiano-pontic a fost, în primul rând, o civilizaţie a lemnului. De-a lungul istoriei, inventarul casnic al autohtonilor a fost bazat aproape în mod exclusiv pe folosirea lemnului: casele, blidele, lingurile, cuiele, plugurile erau construite din lemn etc. Existau prea puţine obiecte de fier în inventarul casnic; pe de-o parte, exista o mai veche interdicţie cu privire la folosirea fierului care era considerat de natură demonică (o astfel de interdicţie era valabilă şi la vechii egipteni, la vechii evrei, la vechii greci, care însă, treptat, au renunţat la ea), iar de cealaltă parte, uneltele de fier erau prea scumpe şi nu puteau fi obţinute chiar atât de uşor. Chiar şi la carpo-daci, fierul era prelucrat doar în marile dava (cetăţi), unde existau cuptoare speciale.

Într-un inteviu acordat revistei Historia în anul 2012, apărut sub titlul “Istoria propriu-zisă a poporului român nu a fost scrisă încă”, istoricul Alexandru Vulpe a emis o opinie pertinentă cu privire la acest subiect. “Ceea ce avem – spune istoricul citat – este istoria elitelor care au condus această ţară (domnitori, voie­vozi, regi, nobili etc.), dar povestea acelor ciobani care au ră­mas după retragerea aureliană e foarte greu de redat în scris; pentru că nu există documente şi nu vor exista. Cine se inte­resează, de altfel, de populaţii rămase în teritorii de care erau legaţi prin necesarul de supravieţuire, de obţinerea subzisten­ţei materiale? Eu sunt de părere că am fost în principal un po­por de păstori legaţi strâns de centura muntoasă a Carpaţilor şi, prin acest mod de viaţă, am asigurat hrana tuturor etniilor care s-au perindat pe aici. Această formă de relief cu peisajul ei specific a asigurat continuitatea noastră în acest loc.” (43)

Referindu-se în cadrul aceluiaşi interviu la perpetuarea civilizaţiei lemnului pe teritoriul carpato danubiano-pontic istoricul citat afirma următoarele: “Casele daco-geţilor erau în principal din lemn, nu mult deosebi­te de cele tradiţionale din Maramureş, aşa cum se pot vizita la Muzeul din Sighet. Acolo unde exista stejar locuinţele erau fă­cute din acest material şi puteau dura foarte mult. Etnografia actuală ne arată case care sunt datate pe la 1700 şi care sunt în funcţie şi astăzi. În plus, de multe ori la construcţia unei case se folosea material din casa distrusă. Astfel, o casă bine făcută din stejar poate dura câteva sute de ani, dar aici avem probleme greu de rezolvat. Dacă satul nu este incendiat, astfel încât să rămână urmele incendiului, există probabilitatea să nu rămână nimic. Lemnul putrezeşte extrem de repede când nu este întreţinut, mai ales dacă e inundat de vegetaţie. Acest lucru se poate obser­va uşor pe stâne; o dată părăsite, invadate de pădurile din jur, nu rezistă mai mult de 100 de ani şi, ca arheolog, nu mai vezi nimic, niciun indiciu care să te determine să sapi. Dacă locuitorii aşezării foloseau ceramică sau metal găsim urme, dar urmele locuinţelor, nu. (…) Până şi cuiele, care sunt tot din lemn, dispar. Dacă locuinţele nu sunt întărite cu lut şi nu au fost incendiate, ele nu lasă urme. De obicei, în aşezările mari găsim de multe ori case întărite cu lut”.  (43)

Aşadar, din cea mai îndepărtată antichitate, cu mult timp înainte de întemeierea Sarmizegetusei Regia, tipul de moşie tradiţională cu genul de colibe descris de istoricul Alexandru Vulpe s-a replicat în zeci şi zeci de copii în tot spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Cu foarte puţine modificări, el a supravieţuit şi după ocuparea parţială şi temporară a Daciei de către romani. Mai mult decât atât: a supravieţuit de-a lungul întregii istorii a poporului român, reprezentând baza perpetuării sale.

În prima perioadă a istoriei poporului român, numărul moşiilor a crescut cu repeziciune; în schimb, aşezările protourbane, denumite ulterior prin termenul dava erau extrem de puţine. Atât dacii, cât şi, ulterior, românii au preferat să locuiască în moşii şi să nu părăsească hotarele stabilite de moşi. Nu trebuie uitat faptul că cele mai multe sate erau fie în munţi, fie în codrii deşi din regiunile de şes, în care nu pătrundea aproape nici un intrus. De aceea, tipul de civilizaţie denumit “de pădure” s-a perpetuat aproape neschimbat de la început până dincolo de mijlocul secolului XX. În unele zone, este drept, foarte puţine, se mai păstrează şi în ziua de astăzi. Reminiscenţe ale străvechii forme de civilizaţie “de pădure” încă se păstrează în zonele în care membrii comunităţilor ţărăneşti mai folosesc veselă de lemn – linguri, blide etc -, trăiesc din produsele mâinilor lor, duc oile sau vitele la păscut pe saivanele comunale precum făceau strămoşii cu mii de ani în urmă, poartă încă îmbrăcămintea tradiţională (portul “popular” românesc) şi respectă vechile obiceiuri.

Cercetarea istoriografică din ultima sută de ani a eludat pur şi simplu faptul că de-a lungul istoriei poporului român s-a perpetuat nu una, ci două forme diferite de cultură şi civilizaţie, una dintre ele a moşiilor tradiţionale, iar cealaltă de câmpie, a dava-surilor sau a cetăţilor deschise. De fapt, istoriografia ia în considerare doar ceea ce s-a petrecut în zonele în care s-au dezvoltat aşezări specifice celui de-al doilea tip de civilizaţie, cel de câmpie, tocmai datorită faptului că acolo s-au păstrat mai multe vestigii arheologice. Civilizaţia de pădure este cvasinecunoscută istoriografiei datorită faptului că nu s-au păstrat vestigii arheologice durabile care să-i certifice prezenţa şi, de fapt, nici nu aveau ce urme să se păstreze. Locuitorii din cadrul moşiilor din tipul de civilizaţie de pădure locuiau în colibe ce pot fi considerate sărăcăcioase, din paie amestecate cu lut (chirpici) sau, uneori, din bârne, foloseau puţine obiecte materiale, majoritarea din lemn sau lut, extrem de perisabile în timp – aşa cum a remarcat istoricul Alexandru Vulpe, care nu a dorit probabil ca o parte însemnată dintre colegii săi, istorici cu vechi state de plată, “savanţi de renume internaţional”, să-i ia în derâdere opiniile. Nesocotirea acestui tip de civilizaţie înseamnă pur şi simplu nesocotirea factorului principal ce a constituit motorul perpetuării poporului român de-a lungul timpului. Eroarea de interpretare a istoriografiei a generat nenumăratele controverse privind continuitatea poporului român pe aceste teritorii şi a permis duşmanilor românilor – mai ales istoriografilor unguri – să exploateze lipsa unor informaţii cu privire la anumite perioade de timp.

Cu privire la distribuţia populaţiei în cele două tipuri de civilizaţie pot fi lansate câteva estimări. Este destul de probabil ca din populaţia ce a trăit de-a lungul ultimilor 2000 de ani pe teritoriul României, în jur de 90% să fi locuit în tipul de civilizaţie tradiţională, specifică pădurii, şi doar 10% din populaţie să fi locuit în aşezările deschise, specifice câmpiei. Dacă aceste cifre sunt corecte şi nu au cum să fie chiar atât de depărtate de adevăr, poate fi constatat că istoriografia modernă nu a luat în considerare decât istoria trăită de cel mult 10% din populaţie. Motivul a fost deja expus: de acolo au provenit majoritatea vestigiilor arheologice descoperite până în prezent. Ceea ce înseamnă că istoria a 90% din populaţia ce a trăit de-a lungul timpului în arealul carpato-danubiano-pontic nu este cunoscută.

Eroarea de aprofundare a subiectului are la bază chiar modul în care istoriografia, încă de la începutul întemeierii sale ca ştiinţă, cu aproape două sute cincizeci de ani în urmă, a definit conceptul de civilizaţie. După cum se ştie, termenul de “civilizaţie” a început să fie folosit abia în jurul anului 1750, de câţiva promotori ai unei noi ştiinţe pe cale de constituire la acea vreme: istoriografia. După cum afirma istoricul Neagu Djuvara, cuvântul civilizaţie a apărut în anul 1756, în Franţa, fiind folosit de marchizul de Mirabeau. “Substantivul derivat din verb, civilisation, asemenea multor termeni francezi, avea în acelaşi timp un sens activ (acţiunea de a civiliza) şi un sens pasiv (starea unei societăţi care ar fi depăşit stadiul barbariei pentru a avea acces la urbanitate)”, scrie istoricul Neagu Djuvara. Şi, imediat, acelaşi autor comentează cu deplină îndreptăţire: “transpare imediat punctul de vedere egocentric în care se plasa instinctiv societatea occidentală în secolul al XVIII-lea, care nu se îndoia că a atins acel grad înalt de iluminare a spiritului, care să-i permită să judece toate celelalte societăţi existente cu perfecţiunea ei relativă.” (34)

În mod cert, trăsătura egocentrică s-a perpetuat până în zilele noastre şi reprezintă un uriaş handicap în înţelegerea completă a istoriei. Dacă în secolul al XVIII-lea, sensul şi standardul de civilizaţie au fost date de cele câteva tipuri de societăţi considerate “rafinate şi evoluate” precum cele din Anglia, Italia şi Franţa, în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea sunt date de Statele Unite ale Americii şi de Europa Occidentală. În fond, chiar şi pentru mentalitatea actuală, “a fi civilizat” înseamnă a adopta normele şi cutumele impuse de aceste tipuri de civilizaţii “rafinate şi evoluate”, iar tot ce scapă acestora intră în categoria “barbariei”; ce nu este civilizat din acest punct de vedere este dat la o parte sau obligat “să se civilizeze” prin diferite pârghii economice, sociale sau, atunci când acestea eşuează, militare. Istoria este scrisă în funcţie de paradigmele şi cutumele promotorilor acestui tip de “civilizare”. Acesta este motivul pentru care istoria “oficială” este o istorie scrisă de învingătorii de moment.

În contextul acestor afirmaţii, trebuie convenit că învingătorii de moment, cei ce concep şi pun în practică paradigmele civilizării la un moment dat istoric, atunci când nu sunt de acord cu perpetuarea unor anumite concepţii sau vestigii ale trecutului, pot să decidă dispariţia sau “pierderea” lor. Organizaţi în societăţi secrete ce acţionează din umbră, în spatele unor organisme internaţionale cu largi ramificaţii, astfel de învingători de moment au capacitatea de a face pierdute diferite scrieri antice sau mai puţin antice, concepţii sau artefacte ce ar putea naşte întrebări incomode şi le-ar periclita rolul de conducători incontestabili ai societăţii omeneşti.

Translatând aceste constatări la nivelul istoriei poporului român devine evident faptul că tipul de civilizaţie de câmpie desfăşurat în cetăţile întărite, cunoscut cu precădere de către cercetarea istoriografică, nu reprezintă decât cel mult 10% din istoria globală. Cealaltă parte, de 90%, este total ignorată. La fel de ignorată este existenţa oamenilor cerului într-o lume dominată de oameni ai pământului. De fapt, exponenţii acestei mase uriaşe de oameni ai pământului ce formează actualmente trei sferturi din populaţia mapamondului au fost şi sunt cei care imprimă concepţii, paradigme şi mode.