ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

CETĂŢI VEGETALEš

Civilizaţia tradiţională a poporului român s-a născut în regiunile păduroase, de la munte, deal şi câmpie. Abia apoi, după o oarecare perioadă de timp, o parte din populaţia de la munte a migrat în regiunile deschise (de câmpie). Evident, nu a migrat toată populaţia, ci doar o parte a ei; restul populaţiei a continuat să-şi desfăşoare nestingherită traiul în regiunile păduroase. Acea parte a populaţiei care a coborât la şes s-a amestecat cu populaţiile migratoare sau cotropitoare, suferind influenţele acestora.

În perioada de apogeu, nu numai Munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri seculare, ci şi Câmpia Română sau dealurile subcarpatice. Arealul carpato-danubiano-pontic era în acea perioadă de timp acoperit în proporţie de 90 % sau chiar de 95% de păduri seculare. Chiar şi zonele unde astăzi sunt câmpii întinse, în vechime erau acoperite de păduri.

Cronicarii din antichitate afirmau că pădurile erau atât de dese, încât nu puteau fi străbătute decât cu mare greutate. Cei ce doreau să străbată arealul carpato-danubiano-pontic nu puteau merge decât de-a lungul văilor râurilor. Pădurile începeau chiar în apropierea fluviului Dunărea, se continuau spre nord, acoperind dealurile subcarpatice şi apoi aproape toată întinderea Munţilor Carpaţi. În aceste păduri puteau pătrunde doar autohtonii. Veneticii nu avea nici cea mai mică şansă să le străbată şi, de altfel, nici nu se prea aventurau dincolo de zonele deschise, considerate sigure. De-a lungul istoriei, aceste păduri n-au fost străbătute cu uşurinţă nici de romani, dar nici de popoarele migratoare. Romanii erau îngroziţi de pădurile Daciei, aşa cum specifica istoricul Annaeus Florus în scrierea sa “Războiul cu tracii”: “Curio ajunsese până la frontiera Daciei, dar s-a îngrozit de pădurile întunecoase ale acesteia”. (16)

Fără nici o îndoială, pădurile existente astăzi pe teritoriul României nu sunt mai vechi de câteva sute de ani, astfel că este greu de creionat modul în care se prezentau în perioadele mai vechi. Complexitatea pădurilor de odinioară se asemăna, mai degrabă, ca desime şi grosime a arbuştilor, cu junglele amazoniene. Evident, pădurile de odinioară erau formate tot din conifere şi foioase, precum în ziua de astăzi, dar dimensiunile acestora erau mult mai mari. Datorită trunchiurilor impresionante ale copacilor multiseculari şi desimii frunzişului, razele soarelui ajungeau cu mare greutate la sol, astfel că în interiorul acestor păduri s-a format un ecosistem straniu în care predomina efectul de seră, ce a permis dezvoltarea unei flore sălbatice care astăzi nu mai există.

S-a spus deseori că de-a lungul istoriei zbuciumate, în faţa ameninţărilor de toate felurile, de la invaziile popoarelor migratoare la incursiunile turcilor otomani, românii se retrăgeau în păduri, dar acesta este un adevăr spus doar pe jumătate; de fapt, în marea lor majoritate, românii locuiau chiar în acele păduri inaccesibile denumite codri. Cei care se refugiau din calea invaziilor în păduri erau doar cei ce locuiau permanent în aşezările de la câmpie. Refugiindu-se în păduri din calea invaziilor, locuitorii de la câmpie aveau surpriza de a constata că pădurile nu erau chiar atât de nelocuite precum credeau, căci acolo întâlneau locuitori ai moşiilor tradiţionale, care vorbeau aceeaşi limbă ca şi ei.

Iată ce scrie cunoscutul cercetător român Romulus Vulcănescu cu privire la acest aspect: “împădurirea masivă, cu copaci seculari, ce păstrează aspectul virgin, în care foiesc numai fiarele feroce, dar puţin accesibile, şi atunci numai oamenilor temerari, o numim codru, iar împădurirea cu copaci mai tineri, rărită, în care mişună mai mult animale sălbatice neferoce şi e accesibilă omului, o numim pădure.” Codrii în ansamblul lor, mai scrie Romulus Vulcănescu, “sunt un sistem ecologic închis, ca o cetate inexpugnabilă, în care se poate pătrunde cu greu şi rătăci uşor, în care întunericul aţâţă teroare vegetală. Romanii nu s-au aventurat niciodată în munţii împăduriţi pentru a-i cuceri pe daci, ci numai pentru a stârpi nucleele care cutezau să li se opună cu forţa”. De-a lungul istoriei milenare a poporului român, codrii au devenit, mai afirma Romulus Vulcănescu, printr-o fericită formulare, “cetăţi vegetale aflate în stare de veghe permanentă”. (1)

Aşadar, frăţia românilor cu codrul nu este o simplă metaforă poetică, ci o formă de civilizaţie şi cultură. Codrii se închideau ermetic, aşa cum afirma autorul citat, cu mai multe rânduri de perdele vegetale artificale. Între perdele erau dispuse capcane în care erau închise animale sălbatice. În interiorul codrilor erau dispuse nenumăratele moşii, în care se aflau case sau bordeie, curţi de arătură, ţarcuri de animale domestice, uliţe, fântîni.

Nu numai romanii, la timpul lor, nu s-au aventurat prea mult în codri, în căutare de daci rebeli, dar nici popoarele migratoare care au invadat, în valuri succesive, teritoriul carpato-dunăreano-pontic. Nici măcar turcii otomani nu s-au aventurat prea mult în codri şi păduri; jafurile lor au ţintit în special aşezările deschise de la şes sau deal; era foarte simplu pentru turcii otomani să jefuiască sau să ucidă femei, copii şi bătrâni lipsiţi de apărare din aşezările deschise, care nu cunoşteau meşteşugul armelor.

Codrii au supravieţuit o foarte lungă perioadă de timp; ei au început să dispară abia pe la mijlocul Evului mediu. Se pare că începând prin secolul al XII-lea al erei creştine a început un vast proces de defrişare, care a continuat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuă şi în prezent. Temeiurile acestui proces de defrişare au fost aproape în exclusivitate economice. Mai ales în partea de sud a Ţării Româneşti, codrii au fost defrişaţi masiv, lăsând loc câmpiei. Vestitul codru al Vlăsiei ce ocupa o bună parte a judeţelor din sudul ţării, în special judeţul Teleorman (termen cuman ce înseamnă “pădurea nebună”), a devenit treptat o amintire. În măsura în care nu au fost defrişaţi, codrii au continuat să rămână mediul predilect de viaţă al românilor. Faptul că aşa au stau lucrurile până la debutul epocii contemporane este reliefat şi de un document citat de istoricul Şerban Papacostea, emis de autorităţile austriece ce au ocupat Oltenia între anii 1714 şi 1736. “Ţăranul român – stă scris în acest document datat 1731 -, nu este aşezat aici în sate asemănătoare celor din Germania sau de aiurea, ci în grupuri risipite de câte trei, patru sau cinci case, mai mult sau mai puţin bine construite din împletituri umplute cu lut. Ţăranul se aşează de preferinţă departe de drumuri, în apropierea munţilor şi a pădurilor, astfel încât să poată fi gata de fugă, de îndată ce zăreşte cineva apropiindu-se. Teama de sosirea inopinată în sate a agenţilor fiscali austrieci, îndatorirea de a furniza găzduire şi hrană după bunul lor plac, a generat această reacţie elementară a ţăranilor români”. (33)

În perioada 1728-1731, numărul aşezărilor omeneşti din Oltenia anexată de austrieci era de aproximativ o mie (după alte surse de şapte sute). Totuşi, situaţia din anul 1731 nu era foarte diferită de situaţia din perioada stăpânirii romane sau din perioada marilor invazii ale populaţiilor migratoare. Este însă semnificativ că în perioada dominaţiei austriece în Oltenia existau atât de multe sate, iar în acest caz este vorba doar despre satele despre a căror existenţă ştiau autorităţile. Probabil că numărul moşiilor, satelor şi obcinelor din Oltenia anului 1731, a căror existenţă nu figura în registrele autorităţilor austriece, era cu mult mai mare. Aceeaşi stare de fapt era valabilă în restul teritoriului carpato-danubiano-pontic, Oltenia fiind doar un exemplu.

În acest context merită citat istoricul român Neagu Djuvara care a reliefat în mod remarcabil această stare de fapt ce s-a perpetuat şi în secolul al XVII-lea: “în provinciile româneşti – afirmă autorul citat -, şi mai ales în Muntenia, erau două ţinuturi: pe de o parte, cel de şes, imensa câmpie care prelungeşte către sud-vest stepa ucraineană, trecând prin sudul Basarabiei şi prin tot sud-estul Munteniei; este drumul tuturor năvălirilor, câmpul de luptă al tuturor războaielor austro-ruso-turce, dar şi zona latifundiilor; este ţinutul pe care-l străbat şi descriu cei mai multi dintre călătorii care se duc la Bucureşti sau la Iaşi; apoi, în contrast absolut cu această “mohorâtă câmpie”, există, pe măsură ce urci către arcul Carpaţilor, ţinutul de deal şi de munte, cu podgoriile, păşunile, pădurile, văile lui, în care se cuibăresc sate frumoase, case cu lemnărie cioplită cu grijă, cu flori în jurul caselor. Un alt peisaj, o altă lume – aproape un alt popor. Jos, către valea Dunării, veacuri de robie, de necazuri şi de jaf au corcit trupurile şi au ticăloşit sufletele. Sus, înspre munte, ţăranul, apărându-se pas cu pas, şi-a putut păstra peticul de pământ, libertatea şi demnitatea.” (34)

Acest aspect a fost valabil şi în zonele de câmpie, înainte ca acestea să fie defrişate. Diferenţa aproape radicală dintre vetrele de civilizaţie din zonele de câmpie şi cele din zonele de pădure (munte, deal, câmpie) a fost analizată de diverşi călători străini – consuli sau ambasadori ai unor state occidentale, în special cei ai Austriei, Franţei şi Angliei – ce au vizitat ţările române în secolul al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea. Astfel, după cum scria consulul Austriei, Raicevich, citat de acelaşi Neagu Djuvara, “satele de câmpie sunt locuite de oameni sărmani; le înţelegi sărăcia şi te cuprinde jalea. Casele, mai curând nişte vizuine, sunt săpate în pământ şi se numesc bordeie. De departe, nu se zăreşte decât fumul ce iese din hornuri, iar de aproape se vede acoperişul, ca un dâmb mic pe pământ; este făcut din prăjini de lemn acoperite cu pământ, încât, pe deasupra, creşte iarbă; locuitorii ocolesc drumul mare şi caută să umble prin şanţuri sau prin locurile mai joase, ca să nu fie zăriţi de călători, ferindu-se astfel de jafuri şi de alte necazuri; iată în ce hal ajung oamenii sub asuprire şi tiranie!” Un alt călător, reverendul Robert Walsh, după ce se îngrozise şi el de sărăcia lucie a locuitorilor din zonele de câmpie, a avut surpriza să ajungă în zonele împădurite de munte: “Ajunseserăm la poalele munţilor Carpaţi – afirmă acesta. Câmpiile pustii se schimbaseră în dealuri ce se înălţau pretutindeni şi care erau împădurite până pe culmi; ici-colo, se vedeau castele cu foişoarele lor, mânăstiri şi biserici cu clopotniţe şi turle. Ţăranii arătau şi ei altfel, aveau altă înfăţişare şi alt port, semănau cu europenii care trăiesc bine şi care nu sunt la mâna nimănui.” (34)

Şi ambasadorul Angliei, James Porter, are surpriza de a descoperi şi el în inima unui codru din Moldova o aşezare prosperă: “oamenii au la îndemână lemnul de construcţie şi lemnul de foc, taie copacii cu securea ca să facă luminişuri, fac defrişări pe petice mici de pământ ca să cultive ceva grâne, culeg fructe sălbatice (fragi, zmeură, mere, pere), cresc, în pădure, gâşte şi porci, care, câteodată, sunt corciţi cu mistreţi. Izbutesc, deşi lupii sunt o primejdie, să crească chiar şi cai şi bovine. La cel mai mic semn, tot satul dispare în pădure, în regiunile de munte, se întâmplă ca ţăranii să caute adăpost de partea cealaltă a graniţei, sau să poposească, zile şi săptămâni de-a rândul, pe poteci de munte, păzite de oameni ce stau şi pândesc. În regiunile acestea, căruţele au două oişti, una în faţă, cealaltă în spate: îndată ce primejdia a trecut, când ţăranii se hotărăsc să vină acasă, căruţa nu mai trebuie întoarsă pe poteca aceea îngustă de munte: sunt aduşi doar boii, sau caii, la oiştea din spate.” Dar cea mai mare surpriză a avut-o însă Nicholas de Giers, viceconsul al Rusiei la Iaşi, care în timpul unei călătorii pe moşiile Cantacuzinilor întreprinsă în anul 1841 a văzut cu proprii săi ochi în pădurile Moldovei zeci de ţărani călare şi înarmaţi, bine îmbrăcaţi şi semeţi, care vânau nestingheriţi. (34)

Ceea ce încă se putea observa în secolul al şaptesprezecelea sau al optsprezecelea a fost valabil de-a lungul întregii istorii a poporului român.