ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

A FOST ODATà CA NICIODATÚ

În proporţie majoritară, poporul român de astăzi se trage din acei oameni ai cerului care au stăpânit odinioară teritoriul carpato-danubiano-pontic. Aproximativ 75% din totalul populaţiei României de astăzi este formată din oameni ai cerului. Restul de 25% sunt oameni ai pământului. Rămâne de răspuns la întrebarea cât se poate de îndreptăţită cum se denumeau pe ei înşişi şi cum îşi denumeau ţinutul oamenii cerului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Răspunsul la întrebare a fost prefigurat în paginile anterioare: la origine, oamenii cerului s-au autodenumit, cât se poate de simplu, oameni – la singular om sau omu. Teritoriul l-au denumit probabil Ţinutul oamenilor sau Ţinutul omu.

În afara acestei denumiri generice, trebuie să fi existat, precum în ziua de astăzi, nenumărate denumiri particulare, pe care oamenii cerului le-au acordat unii altora, în funcţie de zona de locuire. Astfel, cei care au locuit în apropierea râului Ialomiţa au fost probabil denumiţi ialomiţeni, cei care au locuit în apropierea râului Someş au fost denumiţi someşeni, cei care au locuit în teritoriile riverane râului Olt au fost denumiţi olteni etc. La o analiză superficială s-ar putea afirma că denumirile particulare au fost acordate în funcţie de denumirea formelor de relief. O analiză mai profundă permite totuşi să se înţeleagă faptul că denumirile particulare trebuie să fi fost în relaţie cu numele prin care erau cunoscuţi capii de linii genealogice – cu numele începătorilor, babelor şi, ulterior, al moşilor. Este mult mai logic ca denumirile unor forme de relief sau zone, precum Criş, Someş, Olt, Mureş, Ialomiţa, Bucegi, Carpaţi, Caraiman, Dacia, Moldova etc să fi fost conferite după numele începătorilor – strămoşii oamenilor cerului – şi nu invers. Nu este exclus ca oricare dintre denumirile ce desemnează în ziua de astăzi forme de relief sau regiuni să ascundă numele vreunuia dintre întemeietori – capii de linii genealogice din care, ulterior, s-a format poporul român. La rândul lor, membrii fiecărei linii genealogice au fost denumiţi după numele începătorului.

Consecinţa logică a acestei afirmaţii este că denumirile reţinute de memoria colectivă, de avi, rohmani, pelasgi, daci, carpi, sciţi, geţi, traci sau, la începutul evului mediu, de vlahi au ca punct de pornire numele unor începători sau urmaşi ai acestora, care au devenit, la rândul lor, capi de linii genealogice. Devine evident în contextul acestei deducţii că trebuie să fi existat un începător numit Rohman, un începător numit Pelasgos, un începător numit Dhakia sau Dachicus, un începător numit Thracicus, un începător numit Schitius, un începător numit Gheticus (sau termeni arhaici asemănători fonetic). Este evident că Rohman a fost doar numele unuia dintre întemeietori, poate nu cel mai important, dar s-a întâmplat ca, începând de la un moment dat, numele său să fie purtat de poporul român de astăzi.

O astfel de semnificaţie poate fi atribuită mai tuturor denumirilor formelor de relief perpetuate din antichitate. Astfel, de exemplu, potrivit legendelor populare, Oltul şi Mureşul au fost doi fraţi. “A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă”, afirmă legendele populare româneşti, sau, mai corect spus, un moş şi o babă, care au avut doi feciori: pe unul îl chema Mureş, care era liniştit şi molcom, iar pe celălalt îl chema Olt, care era aprig şi tumultuos. Într-o bună zi, pe când cei doi fraţi erau mici, împăratul, tatăl lor, a plecat la război şi nu s-a mai întors; când s-au făcut mari, cei doi fraţi au plecat în căutarea tatălui lor; deşi împărăteasa i-a povăţuit să nu se despartă, datorită Oltului, care era aprig, fraţii s-au despărţit. Mureşul a luat-o spre nord, iar Oltul spre sud; la un moment dat Mureşul a vrut să se întoacă în căutarea fratelui său, dar nu l-a mai găsit şi astfel şi-a continuat căutarea spre apus. Simţind că i-a pierdut, mama lor, împărăteasa, a vărsat lacrimi pentru copiii pierduţi, iar din lacrimile ei s-au format două râuri: unul liniştit şi molcom, iar celălalt aprig şi învolburat.

O legendă similară are şi Jiul, care în partea de sud a Munţilor Carpaţi era considerat fratele Oltului. Legenda spune că Jiul şi Oltul erau doi fii ai unui împărat şi ai unei împărătese ce au domnit în ţinuturile din apropierea crestelor Munţilor Carpaţi. Deşi semănau ca două picături de apă, cei doi fraţi se certau mereu. Jiul era tăcut, închis în sine, foarte rezervat, iar Oltul era năvalnic, tumultos şi aprig. Pentru a-i apropia, împăratul a construit fiecărui frate câte un turn în apropierea cetăţii unde domnea, dar după plecarea împăratului la război cei doi fraţi au pornit în căutarea sa. Deşi au plecat la drum împreună, cei doi fraţi s-au despărţit. Şi în această legendă împărăteasa a vărsat lacrimi pentru fiii pierduţi, iar din lacrimile ei s-au format cele două râuri: Jiul şi Oltul.

În legendele citate sunt descrise personaje deloc imaginare, care pot fi considerate întemeietoare ale unor linii genealogice din care au rezultat populaţii care au locuit de-a lungul râurilor respective. Legendele punctează şi faptul că trăsăturile caracteriale ale începătorilor (capilor de linii genealogice) şi-au pus amprenta asupra râurilor, tot astfel cum, ulterior, caracteristicile râurilor şi-au pus amprenta asupra caracterului urmaşilor începătorilor omonimi; astfel, legendele şi basmele precizează că oltenii sunt aprigi şi tumultoşi la fel cum este Oltul, ardelenii sunt molcomi precum Mureşul, jienii sunt ceva mai aşezaţi şi mai ponderaţi, precum este Jiul care străbate defileul ce-i poartă numele. Aşadar, nu trebuie să surprindă faptul că, deşi iniţial denumirile respective indicau numele unor persoane, ulterior au ajuns să desemneze deopotrivă calificative sau caracteristici fiinţiale. De exemplu, deşi la origine a fost numele unei persoane, cuvântul rohman a ajuns să desemneze ulterior o caracteristică fiinţială – un “om luminos” (echivalentul termenului “roymenos”), precum străvechiul cuvânt avi de altfel.

De asemenea, trebuie luat în considerare şi faptul că unele nume ce ulterior au fost atribuite unor triburi, unor teritorii sau chiar unor locuri au devenit numele generice ale unor confrerii mistico-războinice; numele Dachicus sau Thracicus pot face parte din această categorie. Astfel, un om putea primi titulatura de Dachicus sau Thracicus doar în urma unei iniţieri într-o confrerie mistico-războinică. Fireşte, aceste consideraţii nu contrazic opinia că la origine denumirile respective au fost nume ale unor persoane, indiferent dacă acestea au fost capii propriu-zişi ai liniilor genealogice respective (începătorii-babe), dacă au fost moşii unor obcine (denumite moşii şi sate) constituite ulterior sau dacă au fost primii iniţiaţi ai confreriei respective. Ulterior, aceeaşi denumire a ajuns să fie aplicată tuturor celor ce se iniţiau în cadrul confreriei mistico-războinice. Totodată, nu trebuie exclusă posibilitatea ca aceeaşi denumire să fi devenit cu timpul un calificativ ce desemna însuşiri sau caracteristici fiinţiale: de exemplu, curajul în luptă, capacitatea de a transcende lumea materială şi a se conecta la cea spirituală în urma inhalării fumului de cânepă, precum celebrii kapnobatai menţionaţi de geograful grec Strabon etc.

Tot o caracteristică este conţinută în numele deja menţionatului rege Pelasgos, ai cărui urmaşi au fost denumiţi pelasgi. Pelasgii, după cum afirmă vechile mituri greceşti au fost născuţi “pe înălţimile munţilor, din pământul negru”, ceea ce denotă faptul că Pelasgos a fost capul sau întemeietorul unei linii genealogice născute din “pământul cel negru”, adică a unei linii genealogice de fii ai pământului – aşa cum indică de altfel etimologia numelui: “cel născut din pământul negru”. Dacă oamenii cerului au fost creaţi în “cer” după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, pelasgii au fost născuţi pe pământ după chipul şi asemănarea tatălui lor, Pelasgos. În concluzie, nu fiii lui Pelasgos, adică pelasgii, au fost strămoşii poporului român, ci oamenii cerului.

Revenind la denumirile pe care oamenii cerului le-au acordat unii altora sau le-au fost acordate de către străini, trebuie constatat că puţine denumiri arhaice s-au păstrat în varianta lingvistică originară; majoritatea s-au perpetuat din antichitate până în timpurile moderne fie într-o variantă latinizată, fie într-o variantă slavizată.

Slavizarea denumirilor arhaice s-a produs în urma unei comenzi politice a migratorilor ce au cucerit diferite părţi din teritoriul carpato-danubiano-pontic la începutul Evului mediu, iar autohtonii care nu s-au conformat au fost ameninţaţi cu pedeapsa tăierii limbii.

Un exemplu de slavizare forţată a fost numele Bistriţa (nume de origine slavă) care s-a aplicat atât unui râu, cât şi unei localităţi. Înainte de slavizare, râul purta numele “repede” – Râul Repede. După slavizarea denumirilor s-a ajuns la situaţia destul de comică, dacă nu ar fi fost tragică, ca în partea de nord, unde nu s-a respectat comanda politică, râul să păstreze denumirea de Râul Repede, iar în partea de sud, locuită majoritar de slavi, să fie redenumit Râul Bistriţa. În limba slavă, “bistriţa” înseamnă tot “repede”, astfel că este evident vorba despre o traducere la comandă politică.