AEGYPTIACA

SPAŢIUL SACRU – CENTRUL LUMII

Pentru concepţia materialistă, eminamente profană, lumea este compusă din fragmente disparate. Ea nu este o lume în adevăratul sens al cuvântului, nu este o unitate, un cosmos, ci mai degrabă este un univers “sfărâmat”. Spaţiul, spunea cândva Mircea Eliade, nu este omogen; în vastitatea sa, el cuprinde numeroase zone sacre, diferite calitativ de zonele profane. Dacă spaţiul obişnuit, profan, reprezintă o întindere informă, fără calităţi speciale, în schimb, zonele sacre reprezintă inserţii ale “numinosului” în lume.

Evoluţia lumii, erau de părere vechii specialişti ai conectării şi iniţiaţi, se produce dinspre haos spre cosmos, dinspre adharma (dezordine) spre dharma (ordine), dinspre nediferenţiat spre diferenţiat. Spaţiul obişnuit, spaţiul profan, reprezintă haosul, iar spaţiul sacru reprezintă cosmosul; la vechii greci, termenul kosmos desemna o lume organizată şi ordonată. Cosmosul, opera Unicului Dumnezeu, este spaţiu sacru. Manifestarea sacrului fundamentează lumea. Prin descoperirea spaţiului sacru, omul introduce ordinea în haos: astfel, haosul devine un cosmos. De aceea – scria Mircea Eliade – omul este dator să descopere “locul particular în care a avut loc intruziunea sacrului în lume”. (30)

Acelaşi autor afirma că intruziunea sacrului în spaţiul profan poartă numele de hierofanie. Hierofania, intruziunea sacrului, se dezvăluie şi se manifestă începând dintr-un punct fix; acest punct fix a primit numele de Centrul Lumii sau Buricul Pământului. De la acest Centru, sacrul începe să existe şi să se extindă. Centrul nu este ales în mod arbitrar de către om. Omul este dator să descopere Centrul. Abia după descoperirea şi, mai ales, după consacrarea Centrului, spaţiul poate deveni locuibil. Nimeni nu poate locui într-un haos şi, de aceea, orice loc trebuie transformat magic în cosmos.

Concepţiile spiritualist-ezoterice ale antichităţii afirmau la rândul lor că în Centrul Lumii se găseşte Axul lumii – Axis Mundi -, axul care face legătura dintre toate palierele lumii. Discipolii lui Hermes Trismegistul spuneau că lumea este o sferă cu circumferinţa pretutindeni şi cu centrul nicăieri. Concepţiile hermetice au apărut cu mult timp înaintea epocii în care se credea că pâmântul este plat. Deloc întâmplător, vechile concepţii hermetice se aseamănă cu teoriile ştiinţifice moderne ale cosmosului hologramă, pentru care lumea este o sferă sau un spaţiu curbat – spaţiu înfăşurat sau veştejit – al cărui centru se află pretutindeni. Centrul lumii poate fi descoperit oriunde; orice loc de pe cuprinsul cosmosului-hologramă poate fi considerat Centrul lumii. (81)

Edwin Abott în 1833, Charles Hilton la sfârşitul secolului trecut şi apoi Albert Einstein – fiecare cu mijloacele conceptuale pe care le-a avut la îndemână -afirmau că universul cunoscut de noi este o suprafaţă a unei hipersfere. După noile paradigme ale ştiinţei moderne, cadrul spaţio-temporal poate avea 9+1 sau 10+1 dimensiuni, dintre care se manifestă numai 3+1 dimensiuni. Celelalte dimensiuni, spun concepţiile fizicii moderne, s-au veştejit, înfăşurându-se într-o hipersferă 6-dimensională, cu dimensiuni de ordinul lungimii lui Plank. Ele formează un aşa-numit spaţiu închis. La rândul său, unul dintre exponenţii noilor paradigme ale fizicii cunatice, prof. William Tiller de la Univ. Stanford, afirma că universul a luat fiinţă mai întâi sub formă subtilă. Forma subtilă originară a universului s-a densificat treptat, formând niveluri existenţiale din ce în ce mai dense. În cele din urmă, totul s-a combinat într-o hologramă a universului fizic. În concepţia autorului menţionat, spaţiul apare ca o suprafaţă a unei hipersfere. Structura energetico-informaţională a universului este alcătuită de-o asemenea natură, încât orice punct al spaţiului fizic corespunde unei infinităţi de puncte din palierul ortoexistenţial următor, palier care are mai mult de trei dimensiuni spaţiale. Axul lumii este astfel poziţionat în cosmosul hologramă încât trece prin fiecare atom al lumii: el este pretutindeni şi nicăieri.

Pentru noile paradigme ale ştiinţei moderne, cosmosul este un gând materializat, emanaţie şi manifestare a “câmpului energetic fundamental” sau a “zgomotului de fond universal”. Universul, în ansamblul său, se comportă ca un imens organism. Pământul, ca părticică a întregului, ca element al uriaşului sistem cosmic, este o imagine holografică a întregului cosmos. Înţelepţii egipteni aveau în vedere tocmai acest lucru, atunci când afirmau că “ceea ce este jos este şi sus şi ceea ce este sus este şi jos”. Corespondenţa magică dintre cosmos, pământ şi om nu este o simplă figură de stil, ci o realitate. Acesta este şi motivul pentru care vechile concepţii ezoterice ale egiptenilor puneau un aşa de mare accent pe descoperirea Centrului. Căutarea Centrului nu este o simplă obsesie omenească, ci o necesitate care se manifestă la toate nivelurile. Centrul poate fi descoperit în interiorul fiinţei omeneşti şi atunci poate fi numit spirit, atman sau akh (spiritul la vechii indieni se numea atman, iar la vechii egipteni se numea akh). El mai poate fi descoperit pe suprafaţa pământului şi atunci poartă numele de Buricul Pământului sau Centrul Lumii. Centrul mai poate fi descoperit în adâncurile insondabile ale cosmosului spiritual şi atunci poartă numele de Sfera creaţiei sau Tronul lui Dumnezeu. Pe pământ, creaţia a început de la Centru, locul unde, prin Axul Lumii, a avut loc infuzia energiilor spirituale sacre – ortoexistenţiale – în palierul fizic.

Vechii iniţiaţi egipteni, ca de altfel iniţiaţii tuturor vechilor popoare, considerau că Centrul Lumii trebuie descoperit cu ajutorul semnelor misterioase care îi anunţă prezenţa. Doar semnele misterioase anunţă posibila intruziune a energiilor ortoexistenţiale în planul fizic. După descoperire, semnele trebuiau interpretate de către specialiştii conectării. Orice spaţiu locuit trebuia luat în primire de oameni, trebuia “posedat”, pornind de la un Centru. Descoperind Centrul pe baza semnelor, spaţiul era ocupat, luat în primire din punct de vedere magic. Consacrarea, ca fenomen magic, avea rolul de a deschide canalul prin care energiile ortoexistenţiale se manifestă în lumea terestră. Şi, implicit, prin care se manifestă zeii. În centrul astfel descoperit era construit un sanctuar, un templu, un obelisc, o statuie, o columnă sau numai un stâlp.

În cazul construirii unui templu, locul cel mai tainic era adyton -ul sau sanctorum-ul (echivalentul pentru sanctum sanctorum), camera ascunsă unde se afla statuia zeului; se considera că aceasta era amplasată chiar în Centrul Lumii, acolo unde se producea comunicarea cu palierele ortoexistenţiale ale cosmosului. Acesta era motivul pentru care templele egiptene nu erau construite la voia întâmplării. Ele erau construite doar în ceea ce vechii iniţiaţi considerau a fi Centrul Lumii, indiferent de calitatea solului sau de piedicile naturale care trebuiau înlăturate. În jurul templului, care era astfel socotit punctul zero al creaţiei, locul unde haosul fusese alungat, se construia un oraş. Oraşul exista numai datorită învecinării sale cu Centrul Lumii. De aceea, în orice oraş egiptean, vechii preoţi arătau cu mândrie, dar şi cu cea mai mare seriozitate, locul în care, în Tep Zepi, a avut loc evenimentul “creaţiei” lumii. Chiar şi egipteanul de rând ştia faptul de netăgăduit că, începând din acel loc, haosul a fost alungat de activitatea zeului care se manifesta în acel loc.

Locul creaţiei era pentru egipteni Colina primordială. De fapt, orice templu egiptean avea în curte o Colină primordială. Mai mult decât atât, toate templele egiptene aveau aceeaşi semnificaţie ca şi Colina Primordială. Chiar şi Marea Piramidă de la Giza avea aceeaşi semnificaţie ca şi Colina primordială. Acolo avea loc pătrunderea energiilor ortoexistenţiale în lumea oamenilor şi, implicit, acolo se manifestau zeii tutelari (indiferent de ce “orientare” erau).

Instalarea într-un teritoriu se producea pornind tot de la un Centru. Consacrând sau deschizând Centrul, vechii egipteni considerau că deschid “Poarta cerului”, locul prin care zeii pătrund în lumea materială. Orice atac asupra unui oraş sau templu egiptean nu era doar atacul unor inamici umani, ci era considerat o încercare a forţelor întunericului de a readuce lumea la haos. Orice victorie militară asupra inamicului repeta victoria zeului creator care, la începutul timpului, a învins forţele haosului. La origine, fortificaţiile şi zidurile care împrejmuiau oraşele şi templele egiptene aveau doar rolul de a împiedica să pătrundă forţele întunericului.

Chiar şi o simplă locuinţă trebuia centrată într-un punct de inserţie a energiilor ortoexistenţiale în lume. De aceea, înaintea începerii construcţiei propriu-zise, trebuia reiterată lucrarea zeului creator, transformându-se ritual haosul în cosmos. Proiectarea celor patru puncte cardinale şi instalarea simbolică a lui Axis Mundi – stâlpul central – al casei, al colibei, palatului sau templului, erau elemente indispensabile ale ordonării cosmice şi ale ancorării în sacru. Toate aceste stăruinţe omeneşti aveau drept scop, după cum spunea Mircea Eliade, “setea ontologică a omului către sacru, dorinţa de a se situa în centru, acolo unde este mai aproape de zei. Este nostalgia de a trăi într-un cosmos pur”. (30)