AEGYPTIACA

TIMPUL CICLIC ŞI LEGEA CICLULUI ENTROPIC

Există numeroase elemente comune între concepţia spiritualist-ezoterică ale cărei paradigme au fost schiţate la începutul lucrării şi concepţia mitică. În acest context, este lesne de înţeles că folosirea unor concepţii aparent diferite, provenite din diverse arii geografice, culturale şi istorice, situate uneori la antipozi, poate arunca o lumină nouă şi, de cele multe ori, clarificatoare asupra temelor aflate în discuţie.

Din acest punct de vedere devine limpede că înţelegerea documentelor arhaice egiptene cu ajutorul concepţiei spiritualist-ezoterice, precum şi cu ajutorul documentelor provenite din alte arealuri – sumeriene, hinduse, ebraice sau creştine -, sau cu ajutorul concepţiilor ştiinţifice moderne, nu are de ce să fie dăunătoare, ci dimpotrivă, edificatoare şi întregitoare. Numai în urma analizei comparative, prin folosirea unor concepţii provenite din diferite arealuri, poate fi descifrată complexitatea unei concepţii mitice de o asemenea anvergură, precum a fost cea egipteană.

Între concepţia spiritualist-ezoterică cu privire la trecutul umanităţii şi concepţia istoriografiei moderne, care este bazată pe concepţia materialistă, există o deosebire radicală. La baza acestei deosebiri se află o înţelegere diferită a factorului timp. Astfel, dacă la baza concepţiei spiritualist-ezoterice stă conceptul de timp ciclic, la baza concepţiei materialiste stă conceptul de timp liniar. Fără conştientizarea acestei diferenţe esenţiale este imposibil de înţeles, la justa ei valoare, concepţia ezoterică a vechilor egipteni, care a fost precursoarea concepţiei trasnscedental-ezoterice moderne. Vechea concepţie ezoterică egipteană, save, sofe sau sophia, la fel ca şi toate celelalte concepţii ezoterice ale antichităţii – sumeriană, feniciană, persană, grecească, hindusă sau chineză – nu împărtăşeau concepţia timpului liniar. Iniţiaţii egipteni şi-au clădit concepţia plecând de la ideea ciclicităţii timpului, a „marelui an” şi a „eternei reîntoarceri”. Timpului ciclic este repetabil şi reactualizabil prin ritualuri şi liturghie.

Pentru concepţia spiritualist-ezoterică, cosmosul, natura, istoria şi omul au un traiect ciclic – naştere, maturitate, moarte, renaştere. La nivel cosmic, ciclurile de manifestare alternează cu ciclurile de nemanifestare, aşa cum zilele alternează cu nopţile, iar perioadele de veghe alternează cu perioadele de somn. De aceea, actul creaţiei lumii nu are un caracter absolut, fiind vorba în esenţă despre o creaţie periodică, care are loc la începutul fiecărui ciclu cosmic. La fel, sfârşitul lumii nu are un caracter absolut, fiind vorba despre o modalitate relativ naturală prin care se încheie un ciclu şi, în acelaşi timp, care constituie premisa obligatorie a începerii altui ciclu.

Particularitatea cea mai importantă a doctrinei timpului ciclic consta în specificaţia că, la începutul creaţiei, în zorii unui nou ciclu, lumea este perfectă. Pe măsura scurgerii inexorabile a timpului, perfecţiunea originară se diminuează progresiv, existentul îşi epuizează vitalitatea, precum o lumânare aprinsă îşi consumă fitilul şi ceara. La sfârşitul ciclului, cosmosul îşi dă obştescul sfârşit fie printr-un mare potop, fie printr-un incendiu cosmic – denumit de vechii greci apostasakis –, în care totul revine la starea originară. După încheierea perioadei de nemanifestare, în care timpul „doarme învălătucit în sine”, cosmosul revine la viaţă. Evoluţia a tot ce există în lumea materială presupune, dincolo de toate, şi un proces de deteriorare treptată (entropie). Prin simplul fapt că există, cosmosul se uzează şi trebuie refăcut periodic. De fapt, această uzură treptată a cosmosului se datorează faptului că, prin liberul lor arbitru, oamenii încalcă legile cosmosului, Ordinea Divină, şi devin din ce în ce mai răi. Poate nu atât de surprinzător cât ar părea la prima vedere, teoriile fizicii moderne vorbesc despre „legea entropiei” sau despre „legea ciclului entropic”, despre „oboseala luminii” sau despre „oboseala materiei”, constatând acelaşi fenomen, care a fost relatat, desigur într-o altă formă, atât de concepţia transcendental ezoterică modernă cât şi de vechile concepţii ezoterice egiptene. Noile concepţii ale fizicii cuantice, la unison cu concepţiile spiritualist-ezoterice moderne, afirmă că sensul evoluţiei şi a tot ce sălăşuieşte în lumea materială nu este decât în mod aparent dinspre simplu spre complex. Sensul evoluţiei este dinspre perfecţiunea începuturilor spre entropia totală. Atunci când cosmosul a parcurs drumul spre limita extremă a entropiei, când tot ce există se veştejeşte, lumea recade în haosul atemporal care se găseşte la începutul şi la sfârşitul timpului. Acest aspect a fost subliniat de Mircea Eliade care sublinia că timpul, prin simplul fapt că este durată, agravează continuu creaţia cosmică şi umană. Dacă în illo tempore, totul era perfect, prin simplul fapt că există, totul tinde să se uzeze„. (14)

Într-adevăr, şi vechile mituri egiptene, conştiente de uzura firească a cosmosului, menţionau „oboseala” zeului Ptah sau a substitutului acestuia, Ra, care, treptat, devin „deus otiosus” – zeităţi care, după actul creaţiei, se retrag din lume, ostenite. Un vechi mit egiptean, citat de scriitorul român Constantin Daniel vorbea despre Ra ca despre un „bătrân obosit, cu mâinile slăbănoage, de care profită toţi zeii„. (16)

Folosind conceptele specifice arealului mental al vechilor egipteni, se poate spune că, în momentul în care Ptah, Ra, Osiris şi ceilalţi zei ai Panteonului vor fi devenit bătrâni şi decrepiţi, epuizaţi după travaliul cosmic prin care au susţinut lumea pentru a nu cădea pradă agentului haosului – Şarpele Appophis -, atunci Nun, starea primordială, îi va resorbi în propria sa esenţă. De aceea, în capitolul 175 al Cărţii Morţilor stă scris că „atunci când lumea se va întoarce din nou la starea de Haos, Atum – manifestarea lui Ptah -, va deveni din nou şarpe. Şarpele este prima şi ultima reprezentare a lui Atum„.

Folosind limbajul modern se poate afirma că, în concepţia vechilor mituri egiptene, cosmosul, natura, istoria şi omul reprezintă autodezvăluirea sau activarea arhetipurilor ideale şi ale paradigmelor ortoexistenţiale. Cu cât cosmosul se autodezvăluie, cu atât manifestările sale sunt mai complexe şi îi consumă mai multă energie. În final, „stingerea finală” şi revenirea la sursa primară reprezintă soluţia salvatoare. Perioadele de nemanifestare, de gol, au tocmai rolul de a regenera energiile vitale, consumate pe parcursul perioadei de manifestare. Germenii latenţi şi toate potenţialităţile evoluţiei ulterioare apar la începutul creaţiei în forma lor cea mai pură, ca manifestări arhetipale perfecte. Ele se vor actualiza şi manifesta pe toată durata ciclului evolutiv.

Legea ciclurilor alternative se produce pe toate nivelurile existentului. Celebrul aforism al lui Thoth- Hermes, „ceea ce este jos este identic cu ceea ce este sus şi ceea ce este sus este identic cu ceea ce este jos”, tradus în limbajul modern, pare a fi un pasaj extras din concepţia fizicienilor moderni despre „cosmosul hologramă”. El reflectă cum nu se poate mai bine vechile concepţii – considerate mito-poetice – ale vechilor egipteni. Tot ce se naşte trebuie să piară şi tot ce piere trebuie să renască. Naşterea şi moartea nu sunt irepetabile; totul se transformă, nimic nu se pierde. Formele pier, fiind trecătoare, dar viaţa persistă; moartea pe un plan constituie naşterea pe alt plan, informaţia se transmite neîncetat. Teoria modernă a continuităţii informaţiei şi vechile scrieri egiptene afirmă, în fond, acelaşi lucru. În acest context nu trebuie să surprindă faptul că vechii iniţiaţi egipteni afirmau că în Tep Zepi totul era pur şi perfect. Cu alte cuvinte, informaţia era în stare optimă, iar energia formatoare a cosmosului era în plenitudinea dezvoltării sale. Oamenii erau fericiţi, iar „zeii cu chipuri de oameni” se încarnaseră pentru a aduce oamenilor lumina înţelepciunii. O parte dintre zei au adus, într-adevăr, lumina înţelepciunii, dar o altă parte a adus oamenilor întunericul. După sfârşitul epocii Tep Zepi, când zeii s-au retras din lumea oamenilor, pentru a păstra viu contactul cu timpurile începuturilor, dar şi pentru a se reconecta la informaţia primordială şi la energia formatoare a cosmosului, oamenii au continuat să perpetueze moştenirea acelei epoci. Magic – prin simboluri, mituri, rituri şi liturghie – oamenii arhaici, locuitori ai Văii Nilului, au căutat cu obstinaţie să se reconecteze la evenimentele ce s-au desfăşurat în Tep Zepi. Acesta este şi motivul pentru care, în cadrul liturghiei zilnice din temple, se reitera „facerea lumii” şi timpurile când zeii cu chipuri de oameni trăiau pe pământ.

„Cosmosul, spunea Mircea Eliade, poate fi regenerat prin actul magic care anulează într-un fel timpul profan. Acesta este timpul liturgic. Orice serviciu liturgic reactualizează timpul primordial, Marele Timp” (10). Evident, „facerea lumii” era reiterată aşa cum era înţeleasă în acele timpuri; aşa cum a fost menţionat, pentru vechii iniţiaţi egipteni, „facerea lumii”  a avut loc în momentul în care zeul Ra s-a arătat deasupra haosului primordial,  episod  ce corespunde celei de-a patra „zile” a creaţiei lui Dumnezeu, (potrivit Genezei / Facerii din Vechiul Testament).

Cea mai importantă reiterare a evenimentelor din Tep Zepi avea loc la începutul fiecărui an. Înţelegerea fenomenului de degradare treptată a tot ce există, datorat tendinţei naturale spre entropie, a creat sărbătoarea Anului Nou, sărbătoare care s-a transmis până în ziua de astăzi, deşi adevăratele ei semnificaţii s-au pierdut. La fiecare început de an, care la vechii egipteni avea loc în prima zi a lunii Thoth, ceea ce corespunde datei de 19 iulie a calendarului iulian, când avea loc răsăritul heliacal al stelei Sirius, în templele egiptene se repeta scenariul „creaţei lumii”. În acea zi era sărbătoare pe cuprinsul întregului Egipt: oamenii nu mergeau la muncă, ci sărbătoreau. Acest ritual avea rolul de a anula timpul profan şi de a reveni magic şi liturgic în timpurile epocii Tep Zepi.

Fireşte că doctrina timpului ciclic nu a reprezentat o invenţie exclusivă a arealului cultural al vechiului Egipt. Nu numai vechii iniţiaţi egipteni au promovat astfel de concepţii, ci şi vechii iniţiaţi sumerieni, greci, hinduşi, chiar şi vechii creştini.

Astfel, străvechile mituri summeriene afirmau că, înaintea epocii „prezente”, a existat o „epocă în care totul era perfect”. Cunoscutul cercetător S.N.Kramer, în celebra carte Istoria începe la Summer, prezintă traducerea unui text summerian din mileniul al treilea înainte de Iisus Hristos. „Odinioară a fost o vreme în care nu exista şarpe, nici scorpion / Nu exista nici teamă, nici groază / Omul nu avea vrăjmaş / Odinioară a fost o vreme când ţările… Summer unde se vorbesc atâtea limbi / Lăudau pe zeul Enlil într-o singură limbă„. (46)

Miturile sumeriene menţionează, de asemenea, că la sfârşitul Erei de aur, datorită păcatelor oamenilor şi datorită continuei decrepitudini a „lumii celei vechi”, zeii, supăraţi pe oameni, au hotărât să inunde pământul. Ca şi în mitul biblic al potopului, un singur om, pe nume Zisura (în versiunea akkadiană, numele său era Utnapiştim), anunţat din timp de zei, a reuşit să scape şi să întemeieze o nouă rasă de oameni.

 La rândul lor, vechile concepţii mitice ale iranienilor specificau că înaintea epocii prezente a existat un Ev sau Veac fericit, desemnat prin expresia „Primăvara lui Yima”. Yima a fost, pentru vechii iranieni, un personaj de talia lui Osiris, fiind desemnat adesea prin expresia „Regele veacului fericit”. Yima a fost cel dintâi conducător, sub domnia căruia oamenii au trăit fericiţi alături de zei. Primăvara lui Yima s-a sfârşit brusc datorită potopului provocat de împietatea şi de orgoliul nemăsurat al oamenilor. Unele scrieri iraniene afirmă că, în orgoliul lor nemăsurat, unii oameni s-au aliat cu zeii cei răi.

Poetul grec Hesiod, care a trăit în secolul al cincilea înainte de Iisus Hristos, în lucrarea Munci şi Zile, afirma şi el că zeii şi oamenii au avut aceeaşi origine. Aşa cum au existat mai multe generaţii de zei, tot astfel au existat mai multe generaţii sau „rase” de oameni. Fiecare rasă de oameni a trăit într-o epocă/eră distinctă. Astfel, prima rasă, supranumită „rasa de aur”, a trăit în Era de aur. Rasa de aur, spune Hesoid, era exclusiv masculină şi trăia alături de zei. Oamenii rasei de aur nu mureau în sensul obişnuit al cuvântului, ci „atunci când mureau, era ca şi când ar fi căzut în somn„. Conducătorul Erei de aur a fost zeul Cronos. O dată cu „căderea lui Cronos”, rasa de aur a dispărut de pe suprafaţa pământului. A doua rasă, „rasa de argint”, care a trăit în Era de argint, a fost până la urmă nimicită de Zeus, succesorul lui Cronos. Oamenii rasei a treia, „rasa de bronz”, care au trăit în Era de bronz, au sfârşit prin a se ucide între ei, fiind o rasă războinică şi sălbatică. În fine, rasa a patra, rasa eroilor – a semizeilor – rasă semidivină, celebră prin fapte de vitejie şi eroism, majoritatea participantă la războaiele troiene, după ce a domnit o perioadă de timp în lumea oamenilor, a fost strămutată de Zeus în Insulele preafericiţilor (Elysium), acolo unde încă domneşte Cronos. Într-un fel, rasa eroilor a repetat isprăvile de vitejie ale oamenilor din rasa de aur. (72)

De fapt, mai toate miturile greceşti lasă să se înţeleagă că rasa de aur, la fel ca şi rasa eroilor, au fost strămutate în Elysium, „Insulele preafericiţilor”, situate undeva pe nişte insule îndepărtate, la „capătul” pământului. Aceste insule au fost căutate de navigatori secole de-a rândul, datorită faimei bogăţiilor care s-ar fi găsit acolo. Totuşi, pentru înţelepţii antichităţii, Elysium-ul, cum erau denumite Insulele preafericiţilor, reprezenta, mai degrabă, o locaţie transfizică sau, oricum, supraterestră în care se adunau sufletele drepţilor şi ale celor „puri”. Această locaţie a fost, de fapt, un nivel ortoexistenţial distinct al cosmosului, aflat dincolo de planul material. Elisum-ul se află la „capătul pământului”, termen metafizic de aceeaşi factură ca şi cel de „orizont de apus”, folosit de iniţiaţii egipteni.

Concepţia lui Hesiod şi a celorlalte mituri greceşti se aseamănă cu vechile concepţii iniţiatice egiptene, care afirmau că, odată cu sfârşitul Erei de aur, Tep Zepi, oamenii de atunci au fost transmutaţi într-un teritoriu paradisiac denumit „Câmpiile trestiilor”, „Câmpiile joncilor” sau „Câmpiile păcii” – numite în scrierile egiptene „Sekht-Iaru”, „Sekht-Ianru”, respectiv „Sekht-Hotep”. Toate aceaste regiuni transfizice erau sub directa jurisdicţie a zeului Osiris. În aceste regiuni, aflate dincolo de „orizontul de apus”, se adunau sufletele „drepţilor”, ale celor care au trăit în conformitate cu preceptele morale ale zeiţei Maat, Adevărul şi Dreptatea.