ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

CONSPIRAŢIA ÎNTUNECATĂ

Principala regulă pentru oamenii cerului în cadrul comunităţilor mixte nou formate era să nu se împerecheze cu fiii oamenilor (pe care tot ei i-au adus la viaţă) şi să nu aibă progenituri cu aceştia (aşa cum au făcut acei fii ai lui Dumnezeu menţionaţi în Geneza). Era absolut necesar ca oamenii cerului să se împerecheze doar între ei, pentru a aduce la reîncarnare alţi oameni ai cerului, din iad sau din haos, în condiţiile în care Poarta Alfa era blocată, astfel că nu se mai puteau întrupa spirite pure provenite din Lumea fără formă.

La rândul lor, reîntrupaţi în lumea materială, oamenii cerului veniţi din haos trebuiau să se educe ei înşişi în spiritul respectării Poruncilor lui Dumnezeu, să-şi vindece duhul virusat şi să aducă la întrupare alţi şi alţi oameni ai cerului. De asemenea, trebuia să-i educe pe oamenii pământului în cadrul comunităţilor mixte nou constituite.

O primă perioadă de timp după înfiinţarea comunităţilor mixte, oamenii cerului nu au interferat în nici un fel cu fiii oamenilor în scopul procreaţiei. Însă, începând de la un moment dat, oamenii cerului au încălcat vechea regulă (poruncă) de a nu se împreuna şi a nu avea progenituri cu fiii oamenilor, astfel că au contribuit genetic la coagularea etnică a noi linii genealogice şi seminţii.

Nesocotirea interdicţiei a generat probleme extrem de grave. Aşa cum a fost menţionat, un om al cerului se naşte în lumea materială doar dacă este atras la întrupare prin împreunarea sexuală a doi oameni ai cerului – un bărbat şi o femeie (care emit energii de intenţie corespunzătoare). În cazul în care se împreunează un om al cerului (bărbat sau femeie) cu un fiu al omului (bărbat sau femeie, după caz) progenitura va fi un nou fiu al omului (nu are cum să fie un om al cerului). Problema este că între părinţii ce fac parte din categorii spirituale diferite pot să apară incompatibilităţi aurice şi trupeşti majore, astfel că progeniturile aduse astfel la viaţă pot să se nască cu malformaţii, fie de ordin trupesc, fie de ordin auric. În cazul unor incompatibilităţi trupeşti, progenitura va manifesta după naştere disfuncţii grave, iar în cazul unor incompatibilităţi aurice, progeniturile pot manifesta la maturitate disfuncţii caracteriale accentuate, precum violenţa excesivă sau sexualitatea debordantă. După o perioadă este posibil ca linia genealogică nou rezultată să degenereze.

În acest context trebuie amendate teoriile promovate de concepţia materialistă aflată astăzi la modă, care afirmă că omul se trage din maimuţe antropoide. Omul nu se trage din nici o maimuţă, iar acest fapt este astăzi confirmat de mulţi cercetători din domeniul geneticii; din punct de vedere genetic, nu există nici o compatibilitate între om şi maimuţele antropoide. Omul se trage din om. (Deşi asemănarea dintre ADN-ul uman şi cel al unei primate este de 96%, diferenţa de 4% este imensă, întrucât echivalează cu informaţiile conţinute în aproximativ 40 de cărţi în care ar fi scrise aproximativ 12 milioane de cuvinte).

Poate apărea, desigur, în acest caz, o întrebare extrem de îndreptăţită: ce reprezintă acele specimene de fosile “om-maimuţă” descoperite în diferite straturi ale pământului: Neanderthal, Cro Magnion, Australopithecus etc? Răspunsul este foarte simplu: aceşti oameni nu reprezintă “veriga” lipsă dintre oameni şi maimuţele antropoide, ci exemplare care au făcut parte, nu foarte demult, din subrase, seminţii şi linii genealogice care au suferit un dramatic proces de degenerare datorat împerecherii unor părinţi din categorii spirituale sau seminţii diferite.

Totuşi, a existat în trecutul umanităţii o perioadă în care unii oameni ai cerului – bărbaţi şi femei – s-au împreunat deliberat, pe baza unui program minuţios întocmit, cu fiii şi cu fiicele oamenilor tocmai pentru a le modifica acestora din urmă zestrea genetică şi aurică. Aceasta a făcut ca, de-a lungul secolelor ce au urmat, în cadrul comunităţilor mixte, raportul numeric dintre fiii oamenilor şi oamenii cerului să se modifice neîncetat. Cei care au fost cu adevărat specialişti în acest gen de activităţi de încrucişare genetică au fost membrii Centrului de putere a lui Iannus, deşi nici oamenii cerului din celelalte Centre de putere nu au fost străini de aplicarea acestui procedeu.

Aşa cum a fost menţionat, ab initio, membrii Centrului de putere Iannus şi-au avut originea în Centrul de putere Transilvania. Ei s-au desprins de gruparea de Primordiali ai Luminii din Centrul de putere Transilvania sub comanda unui personaj destul de controversat, pe nume Iannus. Iannus a fost fiul “nelegitim” (născut aşadar tot prin nerespectatea principiului procreaţiei corecte) al unuia dintre Primordialii Luminii cei mai puternici din Centrul de putere Transilvania. Supărat de faptul că Primordialii Luminii din Centrul Transilvania nu au vrut să se implice în războiul contra Fiilor întunericului, Iannus a strâns un grup de adepţi şi a migrat în Orientul apropiat, undeva între Tigru şi Eufrat, foarte aproape de locul unde se afla Centrul de putere al întunericului. Scopul declarat al lui Iannus a fost de a distruge Centrul de putere al întunericului şi de a bloca gaura de vierme ce face legătura dintre palierul material şi haos. În Orient, Iannus şi adepţii săi, care între timp s-au înmulţit – căci au avut la rândul lor fii şi fiice – nu au reuşit să ducă o astfel de acţiune ambiţioasă până la capăt; au fost înfrânţi de puternicii Fii ai întunericului, a căror capacitate de distrugere era imensă. Astfel, adepţii lui Iannus au fost obligaţi să se refugieze care încotro şi să-şi oculteze propriul Centru de putere. Chiar şi în aceste condiţii cât se poate de vitrege, membrii deja ocultatului Centru de putere al lui Iannus s-au organizat într-o confrerie, al cărei scop a rămas distrugerea Fiilor întunericului. Deşi locul principal de reşedinţă al acestei Confrerii a lui Iannus a fost, cel puţin în prima parte a antichităţii, tot în regiunea Orientului mijlociu, raza lor de acţiune s-a extins la nivelul întregului pământ locuit: de la o margine la alta a pământului.

Metoda de acţiune la care au apelat adepţii lui Iannus a fost cât se poate de originală şi, în acelaşi timp, a fost cu bătaie lungă (chiar foarte lungă, astfel că ea s-a perpetuat până în zilele noastre). Confreria lui Iannus a pus un accent deosebit pe educarea cu precădere a femeilor. Dat fiind faptul că, la origine, adepţii lui Iannus – şi Iannus însuşi – proveniseră din rândul Primordialilor Luminii, aveau capacitatea de a trăi foarte mult (neverosimil de mult) în palierul material, iar pe de altă parte, aveau capacitatea de a-şi prezerva intactă structura spirituală, etnică şi genetică originală. Astfel, de-a lungul secolelor, adepţii lui Iannus au educat o armată de femei sau, mai exact spus, de superfemei (ca aspect fizic şi ca frumuseţe a chipului), pe care le-au “specializat” în arta seducţiei. Aceste femei erau apoi plasate în conjuncturi de o asemenea natură încât să întîlnească regi sau conducători politici, cu care apoi să se căsătorească şi să aibă progenituri.

Departe de a fi fantezist aşa cum ar părea la prima vedere, procesul se derula cam în felul următor. La un moment dat, regele sau conducătorul unui trib sau regat de dimensiuni poate neînsemnate, se căsătorea cu o femeie din propria sa etnie, pentru a avea urmaşi. La o vânătoare sau într-o călătorie oarecare regele respectiv întâlnea “din întâmplare” o femeie de o frumuseţe răpitoare – o adevărată veneră în carne şi oase. Fireşte că, fermecat de frumuseţea şi charisma acelei femei, opţiunile regelui oscilau între a-şi repudia propria soţie şi copiii pe care-i avea cu aceasta pentru a se căsători rapid cu noua “achiziţie”, sau de a adopta noua cucerire ca “ţiitoare”. În primul caz, evenimentele se desfăşurau foarte simplu: noua soţie, care era, de fapt, una din exemplarele de rasă trimise la muncile patului de Confreria lui Iannus, făcea cu regele respectiv o progenitură care la maturitate nu avea nici o problemă în a se proclama rege. În al doilea caz, era aleasă varianta mai lungă, dar cu suficiente şanse de reuşită: adepta lui Iannus devenită ţiitoare făcea cu regele un copil “bastard” care, la maturitate, complota pentru obţinerea tronului regal şi impunerea politicii pe care Confreria o adopta. Şi într-un caz şi în celălalt, devenite mature, progeniturile erau educate şi “iniţiate” de adepţii lui Iannus pentru ca să aleagă politica dorită. În ambele cazuri, zestrea genetică a progeniturii era diferită de cea a seminţiei din care făcea parte părintele de sex masculin, adică regele; prin influenţa femeii devenită mamă, se deschidea o nouă linie genealogică după principiul menţionat anterior.

O altă variantă aleasă de femeia trimisă la muncile patului de confreria lui Iannus era ca progenitura să nu fie făcută cu regele (deşi regele respectiv era convins că el este tatăl copilului), ci cu un om al cerului din propria confrerie. În aceste condiţii, progenitura era un fiu al cerului, care la maturitate devenea adept al Confreriei lui Iannus.

Eforturile adepţilor lui Iannus au fost în multe cazuri încununate de succes, deşi uneori au avut un impact destul de limitat. Prin astfel de acţiuni, adepţii lui Iannus au creat linii genealogice noi, care ulterior s-au coagulat într-o castă: casta aristrocraţiei, a celor cu “sânge albastru”, a regilor şi a prinţilor de viţă nobilă.

Viţa nobilimii din toate timpurile este chiar viţa lor – viţa adepţilor şi urmaşilor lui Iannus. Prin casta aristrocraţiei, adepţii lui Iannus s-au perpetuat în circuit închis, reuşind astfel să impună orientările pe care le-au dorit pe eşichierul politic, economic şi social al mapamondului, din antichitate şi până astăzi.

Oricine citeşte o carte de istorie fără idei preconcepute poate să înţeleagă faptul, cât se poate de simplu şi de evident că, mai mereu, în toate epocile istorice, clasa conducătoare a unui popor (în sens larg, a unei populaţii) a fost formată din oameni “străini” – care au făcut parte dintr-o seminţie diferită de cea a poporul în ansamblu. Totul a început încă din cea mai îndepărtată antichitate. Faraonii şi aristrocraţia Egiptului, de exemplu, au fost diferiţi din punct de vedere spiritual, genetic şi etnic faţă de populaţia pe care au condus-o. Bunăoară, materialul genetic prelevat din mumia lui Tutankhamon indică faptul că acesta nu era originar din Egipt; originea strămoşilor săi trebuie căutată prin centrul Europei (savanţii moderni spun că prin Austria de astăzi). Cam acelaşi lucru poate fi spus despre unii dintre împăraţii Chinei antice, care s-au autointitulat drept “fii ai cerului”, deşi chinezii de rând nu trebuie consideraţi fii ai cerului. Nu altceva poate fi spus despre multe dinastii nobiliare sau regale din întreaga lume care au domnit din antichitate şi până în prezent.

Aşadar, la eventuala întrebare cum a reuşit o minoritate să stăpânească populaţia majoritară formată din fii ai oamenilor este foarte simplu de răspuns: cineva, cu o privire ageră şi o minte aşişderea, a introdus – încă de la începutul istoriei – în patul unui băştinaş dintr-o populaţie oarecare o preafrumoasă domnişorică…

Fără doar şi poate, pot fi aduse acestor afirmaţii acuzaţia că ar face parte dintr-o “teorie a conspiraţiei”. Aşa şi este ! Acesta este fundamentul cât se poate de real pe care s-a coagulat o conspiraţie uriaşă – o conspiraţie cât Istoria de mare. Este vorba despre un mecanism înspăimântător ce a început în străvechime, s-a perpetuat de-a lungul întregii istorii a umanităţii şi continuă şi în prezent. Analiştii moderni care iau în calcul în analiza evenimentelor istorice doar un aspect politic sau altul, încadrând un eveniment oarecare în categoria “legităţilor istorice”, nu văd întregul, agăţându-se doar de epifenomene. Cheia de înţelegere a istoriei nu presupune o confruntare aridă pro şi contra “teoriei conspiraţiei”, ci detectarea cărei forţe – implicit cărui Centru de putere (fie fizic, fie transfizic) – îi aparţine o acţiune sau alta ce i-a modificat cursul.

Altcumva spus, cheia de înţelegere a descifrării trecutului (şi a prezentului) umanităţii constă în definirea exactă a subiectului şi a predicatului: cine este subiectul şi ce face el. Subiectul se defineşte prin predicat. Dacă subiectul acţionează în scopul perpetuării contactului cu Fiii întunericului, atunci în mod cert are în spate Centrul de putere respectiv; dacă, dimpotrivă, luptă împotriva acestor forţe, atunci are în spate Centrele de putere formate din oponenţii răului.

Mai trebuie reiterat faptul că, în aceste pagini este analizat doar modul în care s-au desfăşurat evenimentele în perioada imediat posdiluviană. După învierea lui Iisus Hristos, s-au modificat multe aspecte în ceea ce priveşte acţiunea Centrelor de putere menţionate. Şi, dacă a fost menţionat, în acest context, Numele lui Iisus Hristos, trebuie specificat faptul că, nu demult, a fost lansată o pseudoipoteză, sinistră în implicaţiile ei, potrivit căreia Iisus Hristos ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, cu care ar fi avut progenituri; copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie ar fi migrat apoi în Franţa şi, în general, pe continentul european, unde au înfiinţat primele dinastii regale. În afară de faptul că comit o blasfemie, promotorii unei astfel de pseudoipoteze – în primul rând scriitorul american Dan Brown – comit erori uriaşe de interpretare. Nu Iisus Hristos a fost promotorul liniilor genealogice ce au ajuns într-adevăr, la un moment dat, în vestul Europei, venind din Orientul apropiat, ci adepţii lui Iannus. Ei sunt cei care au deschis principalele linii princiare europene şi au întemeiat casta aristrocraţiei; sângele apă nu se face.

Adepţii lui Iannus au acţionat pe scară largă, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, încă din perioada existenţei vechilor imperii ale Orientului apropiat, în Sumer, Asiria, Fenicia, Egipt, dar şi în Grecia, Roma şi, ulterior, în vestul şi estul Europei. Acesta este motivul pentru care chipul cu două feţe al lui Iannus apare pe multe efigii şi monede din antichitate. Şi în ziua de astăzi, Iannus este considerat drept întemeietor de seminţii.

Nu numai adepţii lui Iannus au fost şi sunt specialişti în astfel de operaţiuni, ci mai cu seamă fiinţele din Centrul de putere al întunericului. Despre Fiii întunericului se poate spune că sunt într-adevăr “specialişti” în astfel de conspiraţii. Adepţii lui Iannus au încercat doar să se opună fiinţelor întunecate prin aceleaşi mijloace; adepţii lui Iannus doar i-au copiat pe Fiii întunericului. De altfel, principalul atribut al Fiilor întunericului este capabilitatea aproape nelimitată de a organiza manipulări şi conspiraţii; capabilitatea lor provine din faptul că nu au nici un fel de scrupule.

De mii şi mii de ani, fiinţele întunecate au încercat să impună, prin manipulare, conspiraţie, trădare şi asasinat proprii exponenţi în funcţiile cheie ale mecanismului social, economic şi politic. Puterea se câştigă pas cu pas, iar primul pas, fireşte, este atragerea în lumea materială a unor fiinţe din “ograda” proprie – din haos sau din iad. Atragerea în lumea materială a unor fiinţe din ograda proprie, din haos sau din iad, se face, evident, prin emiterea de către părinţi a unor energii de intenţie întunecate în cadrul raporturilor sexuale ce au ca rezultat final procreaţia. Tocmai aceste energii de intenţie întunecate atrag din haos şi din iad fiinţe compatibile (foarte puţini specialişti în ale istoriei sau în ale fenomenologiei religiei se întreabă de ce ritualurile luciferice se încheie invariabil prin acte sexuale în grup; doar de amorul … artei?).

O operaţiune de amploare foarte mare va avea loc la sfârşitul actualului palier cuantic material, când în urma unor maşinaţiuni de acest fel va fi atrasă la întrupare o fiinţă foarte puternică din ierarhia Fiilor întunericului. Fiii întunericului au “muncit” foarte mult şi vor “munci” şi în continuare – prin manipulare, conspiraţie, trădare şi asasinat – pentru ca această fiinţă a haosului să se nască în lumea materială în condiţiile dorite. Această fiinţă se va naşte din părinţi adulterini, în urma săvârşirii unor ritualuri luciferice; această fiinţă întunecată va fi numită Antihrist.

Tuturor acestor manipulări şi conjuraţii fără sfârşit desfăşurate de Fiii întunericului li se se opun îngerii din categoria Fiilor Luminii şi, fireşte, Oamenii Luminii, întrupaţi sau decorporaţi. De mii de ani se desfăşoară o luptă dramatică pentru fiecare suflet de om.