În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

GEORGE GĂNESCU

IDEEA CARE DEVINE …

PROZĂ SCURTĂ

 

CÂND APELE PROVOACĂ

S-a trezit aşa, dintr-o dată, înconjurat de bulboane. A întins braţul şi palma s-a afundat în răceala şer­puitoare a lichidului alunecos. Raţiunea, logica au fost înecate de puhoaiele fără raţiune, fără logică. Cu forţa miilor de kilograme pe metru pătrat, apa năvă­lea, împresura, disloca, fărâmiţa totul în calea ei. Cu miile de kilograme, apa, acest element al vieţii pe care-l iubise şi care-i dăduse atâtea satisfacţii, lovea acum şi ucidea, nimicea fără alegere. Nimicea fiinţe, visuri, muncă, viaţă.

Petru şi-a pipăit carnea crispată. Durerea lăsase în urmă o stare de sfârşeală nedefinită, simţirea începuse să se dizolve, rămăsese doar tic-tacul continuu al sângelui oare pulsa agitat prin vene. Personalitatea îi fusese despicată în două; o parte lucidă, conştientă, cealaltă fiind un coşmar sufocant, nişte înţepături în frunte şi piept, amestecate cu fragmentele de reali­tate strâmbă; strâmbă şi insuportabilă.

Prin faţa ochilor săi treceau haotic butoaie şi tra­verse, obiecte intime şi tot ceea ce constituia siguranţa, confortul, civilizaţia; lucruri printre care oamenii trăiseră ani şi ani, se încălecau şi parcă se aliau cu copacii smulşi din rădăcini, rotiţi ca nişte buzdu­gane de cursul apelor revărsate. Copacii din care se rostuiseră paturi şi mese se înverşunau acum contra acelora care le dăduseră menire şi strălucire. Petru înregistra acestea, automat. Acestea şi altele; pereţii care se prăbuşeau şi casele care alunecau pentru a fi apoi înghiţite de hăuri pînditoare; durerea şi flăcă­rile oare pluteau pe apă şi beznă, eroismul se şlefuieşte în beznă şi-n vitregia nemiloasă a naturii!…

În încleştarea acelor clipe, îi făcea impresia că stă cu capul aruncat într-o vale albă cu adieri înăbuşitoare. Aer jilav, greţos, printre pleoapele întredes­chise revedea şi acum bârna aplecată ameninţător deasupra lui – cotul sub stomac, genunchii neputin­cioşi; reuşise totuşi, atunci, să se ridice, dar mai avea şi acum în urechi şuierele scurte, duşmănoase; iar în faţa ochilor reveneau pentru scurt timp ste­luţele acelea obraznice, batjocoritoare. Strigase după ajutor şi cu voinţa pe care numai disperarea o poate da se urcase în pod şi spărsese micul geam prăfuit şi murdar. Jos, apele atacau cu furie şi urcau învolbu­rate sus, tot mai sus. Scosese capul afară, pe feres­truică. Din părul năclăit se scurgeau firicele de su­doare, mai întâi pe frunte, apoi, ocolind rădăcina nasului, spre colţurile gurii. Simţise gustul sărat la­olaltă cu gustul vieţi care, parcă, prima dată în acele momente irupea cu furie din el, îl făcea să se stre­coare prin deschizătura ferestrei, îl ajuta să primească provocarea primejdiei, o primejdie impasibilă, neutră, indiferentă în sforţarea ei devastatoare.

Apoi, odată ajuns pe acoperişul holului, ceva mai jos decât cel al casei, redevenise el însuşi, Petru Hota, campionul de nataţie. La contactul cu apa, fibrele încordate ale trupului se destinseră şi, fără grabă, ca înaintea concursurilor, începură să se pună de acord cu efortul care se impunea. În elementul său. În apă, corpul devenea conştient şi stăpân pe sine deşi acţiona în virtutea unor reflexe vechi, de ani de zile. Înota prudent, ocolind umbrele şi contururile vagi, găsind, cu instinctul său de înotător rutinat, căile cele mai sigure, cele mai accesibile. Îşi croi drum cu braţele spre locurile cele mai deschise, acolo unde trunchiurile copacilor se puteau observa bine. Tăie curentul apei, oblic, şi ajunse cu bine în larga des­chizătură a străzii – sau acolo unde aceasta se afla cu puţin înainte. Aici tragedia se întregi sub ochii lui Petru, la proporţiile ei reale. Strigăte sporadice, gâtuite sau stridente, bărci, şalupe, ostaşi, femei, copii, plute improvizate contra stihiilor neobosite. Puhoaiele făceau vârtejuri, se aruncau în zidurile care mai erau încă în picioare, înghiţeau şi pustiau, apoi se stator­niceau perfide, încercau tăria oamenilor, îi ademe­neau cu suprafeţele aparent liniştite, neprimejdioase.

Petru, jenat de îmbrăcămintea sumară, dar grea de apă, înotă până la o plută, cu respiraţia întretăiată. O mână vânjoasă îl ajută să urce. Rămase câteva secunde întins, cu faţa în jois, pe lemnul alunecos. Apoi se ridică şi mulţumi slab celui mai apropiat. Umbre vagi, chircite, gemete şi fraze scurte era tot ce putea observa sau auzi; în imediata vecinătate, în plin cen­trul cartierului, ţipetele deznădăjduite se declanşaseră pe neaşteptate şi Petru simţi o durere în dreptul inimii.

– Nu se poate face nimic? Nu se poate?… Dar pluta se izbi cu violenţă de-un obstacol nevă­zut şi o umbră dispăru cu un ţipăt în ape.

– Copilul! răcni o voce şi Petru văzu o altă umbră, o femeie, scăpând din mâinile celor care o ţineau şi dispărând la rândul ei în lichidul care curgea c-o viteză egală, smolit şi implacabil. Văzu părul femeii apărând la suprafaţa uşor lucitoare şi fără să mai stea pe gânduri trase de pe sine cămaşa şi pan­talonii, smulse pantofii şi se aruncă în apă. Îşi simţi muşchii săgetaţi, când apucă părul femeii, şi două braţe i se încolăciră în jurul gâtului. Se lăsă brusc la fundul apei apoi urcă după ce apucase pe sub apă aceleaşi şuviţe de păr, dar având o poziţie mai favora­bilă. De plută îl despărţeau acum doar câţiva metri dar curentul îl târa, iar femeia se zbătea căutând să-l sufoce cu braţele. Începu să înoate numai cu un braţ, în stilul bras. Undeva jos, laba piciorului, apoi genunchiul şi coapsa se loviră şi Petru îşi simţi acea parte ca paralizată. Cei de pe plută făceau eforturi disperate să le vină in întâmpinare însă diferite ob­stacole întârziau mereu apropierea, ajutorul.

Petru se afundă şi continuă să înoate pe sub apă, având grijă ca mina cealaltă să menţină capul fe­meii la suprafaţă. Ştia că forţele îl părăsesc, lovitura de la genunchi diminuase mult din rezistenţa sa. Cre­ierul nu-şi pierduse însă luciditatea. „Exact ca la an­trenament, reflectă Petru. Numai să nu-mi amintesc, să nu-mi amintesc cu ADEVĂRAT unde mă aflu”…

Când fu înşfăcat şi tras sus, pe plută, mai gândea că este exact ca la anumite antrenamente, că totul este neverosimil, absurd, că nu el, Petru Hota, trăia acele clipe ci un altul, că el era spectator, numai un spectator…

– A scăpat?!

– Aa?!… A da, e salvată, sânteţi amândoi salvaţi.

Poate că pentru câteva clipe leşinase. Îşi simţi capul scuturat. Cu putere, li făcu impresia că cineva voia să i-l demonteze.

– La naiba, e capul meu! Nu-l mai zguduiţi atâta…

Apoi leşină de-a binelea.

 

DODO

 

Nu ştiu dacă v-a ajuns pe la urechi numele ăsta, Dodo. Nume sau poreclă, Dodo a fost pe buzele mul­tora şi mă minunez cum de reuşeşte Timpul să prăfuiască, să acopere cu uitare amintirile ce-au fost cândva trăiri atât de intense. Poate nu mi-ar fi re­venit în memorie acest Dodo, persoana adică, dacă întâmplarea nu mi l-ar fi scos în cale. Mai să nu-l cu­nosc. Intr-un fel fusese idolul meu, în copilărie şi chiar mai târziu visasem să devin un fel de Dodo, un boxer violent, tenace, spectaculos. In vremea aceea, Dodo admitea in preajma sa şi admiratori de vârstă mai fragedă. Se lăsa înconjurat de naivii cu caş la gură şi, cu gesturi studiate, îşi aprindea o ţigară, arun­când fumul cu o expresie resemnată. Nu aflasem încă ce-i aia „poză” şi, dealtfel, chiar de-aş fi ştiut, tot Dodo ar fi rămas pentru mine. Nimic nu l-ar fi putut detrona de pe piedestalul pe care imaginaţia mea înflăcărată âl aşezase.

Nu era băiat rău şi cred că mă simpatiza puţin. Poate că era doar o impresie, poate că fiecare avea aceeaşi convingere, că el ar fi preferatul.

Cum-necum, eu îl divinizam. Era un flăcău zdra­văn, cu muşchi armonios dezvoltaţi, un blond fru­mos, foarte generos cu prietenii, niciodată încruntat, dornic de succese, amabil, curtenitor cu fetele, cu­rajos. Constituţia sa solidă, fără să fi făcut nimic pen­tru a o avea, îi permitea să nu se prea ţină de an­trenamente. Noaptea juca pocher sau chefuia cu pri­etenii, iar a doua zi dimineaţa se afla între corzile ringului, entuziasmând spectatorii prin eschivele sale fulgerătoare, prin jocul său de picioare sau lovitu­rile năprasnice care-l impuseseră atenţiei antrenori­lor. Nu-mi amintesc din ce club făcea parte, în orice caz, acest club avea asigurată o victorie, ori de câte ori boxa Dodo. Nu mi-am explicat nici până acum de unde găsea atâtea resurse pentru a face faţă tuturor solicitărilor. Un organism de fier, nu altceva.

Aşadar, întâmplarea mi l-a adus în faţă. Mai să ne ciocnim. Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu-l mai văzusem. L-am recunoscut, deşi nimeni nu m-ar fi condamnat dacă aş fi trecut pe lângă el, ca pe lângă oricare alt necunoscut. Un bărbat fără vânstă, ofilit, cu privirea ştearsă, gârbovit, aproape jerpelit, cu un chiştoc în colţul gurii, păşind cam la întâmplare, cu mâinile înfundate adine în buzunarele fâşului lustruit.

– Dodo?! Exclamaţia mi-a scăpat fără voie.

S-a oprit şi m-a privit nedumerit. Apoi, parcă ve­nind nu ştiu de unde, de la mari depărtări, faţa i s-a luminat, a scos o mamă din buzunar şi m-a prins de braţ.

– Andrei?! Tu eşti, băi, potaie?

Altădată soiul ăsta de salut m-ar fi umplut de în­cântare. Dar, la o anumită vârstă nu mai Gusti aseme­nea formule.

– Da, eu ,sunt. Mai să nu te cunosc… Am regretat imediat „Mai să nu te recunosc”. Mult timp fusese pentru mine „nea Dodo”.

Nici măcar n-a tresărit. Ochii înceţoşaţi m-au pri­vit prieteneşte, fără acel binecunoscut aer de semeţie pe care i-l ştiam.

– Da, băi, potaie, dar bine mai arăţi! Ce faci, pe unde te mai învârteşti?

I-am indicat un perimetru oarecare, pe unde mă mai „învârt” eu.

– Dai ceva?

– Ce să… Ah, da, bineînţeles! Cum să nu, Dodo, dau, sigur că dau.

M-a luat amicul de braţ şi m-a tras după el în prima circiumă întâlnită în cale.

Ne-am aşezat la o masă retrasă şi Dodo a pocnit degetele şi-a strigat Ţuică, ospătarului. Aş fi vrut să intervin, să-i spun că dimineaţa nu beau niciodată aşa ceva. Am renunţat. N-avea rost. Obrazul buhăit, mâi­nile tremurânde, graba cu care a dat pe gât primul pahar m-au lămurit. Dodo devenise alcoolic. Şi-a aprins o nouă ţigară şi-a privit în gol, peste capul meu. Părea că mă ignoră sau că uitase cine sunt. Mă înşelam.

– Mă găseşti schimbat, nu? m-a  întrebat el. brusc.

– Păi…

– Hai, dă-i drumul, nu te jena. Ai impresia că nu ştiu cum arăt?

– Eşti ântr-adevăr schimbat, m-am hotărât eu. Dar e în firea lucrurilor să fie aşa.

– Nu la asta m-am referit, şi-a clătinat el capul. Şi tu te-ai schimbat, dar nu ca mine.

– Ai fost bolnav?

A început să râdă. Mi-a arătat paharul, tocmai reumplut.

– Da, uite, asta-i boala mea. Băutura. Băutura! a repetat el, caustic.

– Ai… Ai avut ceva neplăceri, necazuri, dezamă­giri…

– Prostii! mi-a tăiat-o el, cu dispreţ. ACUM am necazuri…

– Nu ne-am văzut de mult, nu ştiu pe unde-ai mai fost, ee-ai mai făcut. Ce te-a determinat, de fapt, să apuci pe calea asta?

– Determinat? Dar ţi-am spus că nimic. Pur şi simplu am crezut că totul îmi este permis, că plăcerea şi interesul meu sunt tot una. Deşi… cred că nici despre plăcere n-a fost vorba. Mai curând, m-am aruncat orbeşte înainte… Am acceptat invitaţia unuia, apoi a altuia… Ştii că era cât pe aci să devin campion republican la mijlocie? Dintr-o tâmpenie, nu m-am calificat. Aveam un meci relativ uşor şi ţinusem „post negru” toată perioada aceea. Nu tu păhărel, nu tu noapte pierdută… Ce mai, eram într-o formă grozavă, adversarul meu putea foarte bine să stea acasă, aveam meciul în buzunar. Antrenorul meu era mai mult ca sigur că merg la titlu după acest meci de calificare. Era ultimul hop pe care trebuia să-l trec. Şi eram ca­pabil să-l trec, aveam în mine atâta ambiţie şi forţă, încât nu dădeam nici doi bani pe viitorii mei adver­sari din camjpionat. Ştiam care sunt, cum lovesc, ce puncte slabe au, ce calităţi, de ce trebuie să mă fe­resc… Am ratat totul.

– Cum s-a întâmplat?

Dodo a privit posac paharul din mâna sa, apoi s-a însufleţit fără veste.

– În seara aceea mă culcasem pe la nouă. A doua zi aveam meciul. N-am apucat să adorm. Ştii cum este. Nu poţi adormi imediat, când a doua zi te aş­teaptă un meci care poate e decisiv pentru cariera sportivă. Ştii ce se spunea despre mine, despre talen­tul meu înnăscut, despre condiţia fizică… Atunci seara, le avem. Dacă aş fi adormit imediat… O bătaie în uşă şi totul s-a dus de râpă. Cel care avusese ideea cretină de a-mi face o vizită era un amic – şi mare admirator al meu pe deasupra. „Scoală bă, ce te culci cu găinile!” mi-a zis. „Ieşi afară, scorpie, ce ţi-a ve­nit să mă trezeşti tocmai acum? Nu ştii că mâine am meci?” i-am replicat eu. Sandei, aşa îi ziceam eu, a început să râdă şi-a scos din buzunar o sticluţă cu coniac. „Lasă-te de fente din astea că nu-ţi merge cu mine! mi-a râs el în nas. Doar n-o să mă refuzi să beau în cinstea victoriei tale de mâinie. Tu poţi să nu bei, treaba ta, deşi o picătură nu-ţi face rău, mâine ai meci uşor, îl sufli pe nepricopsitul ăla care a avut neghiobia să accepte meciul cu tine”. „Nu-i chiar aşa”, am ripostat eu, nu prea convins. Sandei a început să râdă. „Nu fii fraier, tu-l baţi în prima repriză chiar dacă înainte ai bea o vadră de vin. Crezi că altfel te-aş fi deranjat eu acum?”. Din una, din alta, am tras o duşcă. Apoi alta. M-am ambalat. De la mine am ple­cat la crîşmă. Acolo am întâlnit alţi amici. Fiecare era de părere că n-am probleme cu adversarul meu de-a doua zi. Am ajuns acasă mult după miezul nopţii. Dimineaţa m-am trezit cu greutate. După puţină în­viorare, mi-a făcut impresia că sunt bun pentru luptă, în definitiv, mi-am zis eu, nu era prima dată când mergeam cu puţină ameţeală în cap, să boxez. Ştiam că posed o constituţie foarte rezistentă şi asta îmi dă­dea încredere, deşi o nelinişte nelămurită mă încerca. Probabil că antrenorul a mirosit ceva pentru că jm-a întrebat dacă n-am cumva vreo indispoziţie. L-am asigurat că n-are de ce să se teamă şi cu asta mi-am aşteptat rândul, apoi am urcat în ring. După primele lovituri, schimbate în primele secunde, mi-am dat seama că am în faţă un adversar tehnic, care, aşa cum ştiam mai demult, nu lovea tare şi se baza exclusiv pe pistonul stângii. Boxa în linie şi asta-mi convenea, lateralele mele erau foarte periculoase şi el căuta să nu intre prea des în raza lor. Prudenţa lui îmi con­venea, nil mă simţeam tocmai sigur pe picioare, re­flexele erau şi ele diminuate, totuşi prima repriză a fost destul de echilibrată. Tragedia pentru mine a început imediat, în repriza următoare. Am pornit cu o laterală şi… m-am pomenit în corzi. Apreciasem greşit distanţa şi rapiditatea execuţiei. M-am înfuriat şi fără să mai ţin seama de nimic m-am repezit la el. Eu loveam în vânt, el mă pistona mereu cu stânga. Nu erau lovituri prea tari, dar, spre sfârşitul meciului, abia mai respiram. Mă sufocase, reuşise să-mi con­sume tot suflul şi mă transformase într-un sac de an­trenament. Lovea în mine din orice direcţie, nu pu­team să-l opresc, cred că niciodată un boxer n-a fost ridiculizat cum am fost eu atunci. Nici nu mai ştiu cum am coborât de pe ring, eram complet ameţit, dez­orientat, ruşinat. Am plecat imediat, iar a doua zi am părăsit oraşul. Aveam să mă întorc peste mulţi ani… aşa cum mă vezi.

– Pe unde ai fost?

Dodo făcu un gest larg.

– Pretutindeni. Am schimbat mereu locurile, nioj nu puteam face altcumva. Şi pentru că aveam nevoie de uitare…

– Şi… ai uitat? Un licăr scurt i-a trecut prin ochi dar n-a răs­puns. S-a ridicat, a schiţat un salut, după care a plecat.

Nu l-am mai revăzut niciodată pe Dodo.

DARNE ŞI CHARIS

 

Darne îmi surise trist. Interviul nu se desfăşurase aşa cum aş fi dorit; era într-adevăr celebritatea cea mai dificilă pe care o întâlnisem. Părul aproape alb; ochii albaştrii cu sclipiri întunecate; bărbia proeminentă, distonând oarecum cu expresia melancolică. Un taciturn greu de scos din izolarea sa. Un om cu seisme interioare dificil de analizat. Creţurile mărunte şi unghiurile feţei îi dădeau un aer care nu promitea bunăvoinţă. Când zîmbea însă…

Era instructor şef la un Centru de lansări galactice, Planul galactic D, şi auzisem prea multe povestindu-se despre el pentru a nu mă simţi ispitită să-l întâlnesc. Ştiam că evită publicita­tea, dar nu-mi închipuiam să fie atît de inabordabil. Am reuşit să-l prind, totuşi, în pauza unor verificări şi l-am rugat să sal­veze o proaspătă reporteră.

– Să salvez?! Păi, asta-i specialitatea mea!… Şi, pentru că nu dădusem vreun semn că aş pricepe despre ee-i vorba, m-a invitat să iau loc. Am să mă justific, a rostit el c-o ironie de­taşată. Am să relatez un caz de salvare… Poate ar fi cazul să merg mai în trecut, nu? Eşti încă tânără, n-ai de unde să ştii anumite lucruri…

În treacăt fie spus, ştiam destule, dar n-am făcut impru­denţa să-l fac atent. Mi-am compus o fizionomie naivă şi l-am ascultat.

– Plecasem în cea de a treia Expediţie. Cred că eram în­tr-o stare sufletească cât se poate de amestecată : fericit şi în­grijorat. Chairis, prima mea soţie, originară de pe planeta Eryx (după numele muntelui mitologic) suportase tocmai operaţia de adaptare la condiţiile pământene. Asistasem personal la difici­lele operaţii-laser, la modificarea unor caractere ereditare, a funcţiunilor care se pretau la asemenea schimbări. N-aş putea să-ţi explic în detaliu prin ce-am trecut eu, prin ce-a trecut ea – mai ales ea! E suficient să-ţi amintesc că numele Charis i se potrivea cum nu se poate mai bine. Era, într-adevăr, o zeiţă a graţiei şi frumuseţii, o făptură pe care orice pămîntean ar fi adorat-o. Nu mai vorbesc de mine! Mă ameţise atâta fericire. Până a pleca cu a treia Expediţie am fost ca un om drogat cu pilule de beatitudine. Devenisem altul şi, dacă n-ai fost până acum îndrăgostită, nu prea văd cum ţi-ai putea imagina starea mea de atunci. Exista însă o problemă: “Cordonul vital”, cum îl numesc specialiştii. Operaţia se putuse efectua numai cu acest preţ. Forţa bioplasmatică a scoarţei cerebrale, indicii ei psihici erau în strînsă dependenţă de ai mei, trăia oarecum prin mine, dacă vrei o comparaţie mai directă. Pentru o perioadă de timp aceasta urma să fie o condiţie absolut obligatorie şi nu ezitasem să-i ofer din zestrea mea „pranică”. Bineînţeles, fuseseră ne­cesare tot felul de teste, de intervenţii chirurgicale – şi la mine – dar câte nu se fac în ziua de azi! Pe vremea aceea eu fusesem o premieră terestră, nimeni nu se mai încumetase la aşa ceva.

În cazul plecării mele intervenea încă o complicaţie. Cor­donul acesta al vieţii duble, comune, cum era şi normal, avea să se subţieze. Ca atunci când te desparţi de o persoană dragă; imaginea se şterge din ce în ce mai mult, se pierde, chiar dacă legăturile sufleteşti sunt aceleaşi.

Cam asta era situaţia la noi, curentul meu nervos care se scurgea către ea, pe nevăzutele canale de iubire, era supus în cazul plecării mele unei pierderi pe traseul atît de lung al cos­mosului.

Totuşi, trebuia să plec! N-aveam încotro, făceam parte dintr-o echipă care nu putea fi descompletată, nu puteam re­fuza. Mai ales că nu consideram pericolul prea mare. Dar… Doi într-unu înseamnă multă fericire, e adevărat, însă şi prea multă nefericire, uneori. Mi-am dat seama de asta prea târziu.

Şi am plecat. Cu cât mă depărtam, cu atît se subţia cor­donul prin care transmisiunea fluidică întreţinea viaţa acelei făpturi încă plăpînde. Îmi închipuiam ochii ei adumbriţi, mi-o imaginam acolo, în salonul astronomic, cu mâini palide regă­site în aer, cu privirea trecută dincolo de tavanul transparent, înspre hăul încrustat cu milioane de ochi gânditori, statorniciţi parcă de eternitate. O statuie de ceară modelată lângă un foc prea violent, unde se subţiază şi dispare în adierea molcomă a brizei artificiale. Câteodată, în timp ce astronava înghi­ţea distanţele, o vedeam aievea, stând nemişcată sub cerul oare continua să-şi deschidă potecile prin infinite luminiţe pâlpîitoare, acei licurici izolaţi pe fondul de păcură, inaccesibil celor mulţi.

Nemişcată şi concretă. Ca un suflu oprit brusc pe-o supra­faţă de sensibilitate raţională. Şi simţeam cum acel suflu cald mă îmbărbăitează, mă susţine. Aveam într-adevăr nevoie de aşa ceva, nu numai eu, ci toţi, eram cu toţii pionieri. Ştii câte ceva despre Planeta Verde, de asta ai auzit, sunt sigur. Am să mă opresc numai la situaţia disperată în care ne-am aflat la un moment dat, la eforturile colective şi, mai ales, la ceea ce m-a costat pe mine; la consecinţele acestor eforturi.

Saut reuşise în a zecea zi a captivităţii noastre să-mi arunce câteva vorbe care-mi lămuriseră puţin rostul lungilor zile pe­trecute în subteranele Planetei Verzi. ,,Vor să ne oblige la o supunere totală”, şoptise Saut şi mă bizuiam pe perspicacitatea sa în astfel de situaţii. Din păcate, despre ceilalţi supravieţui­tori ai navei „MOUX”, nu aflase nici el nimic. Am căutat atunci să fac o scurtă reconstituire a situaţiei în care ne aflam de la doborîrea noastră de către razele trimise în întâmpinarea navei. Din doisprezece membri, câţi număra echipajul, patru muriseră imediat, doi erau aproape paralizaţi, ceilalţi şase se aflau izolaţi unul de altul, excepţie făcând Saut care, dispunând de-o forţă mentală deosebită, făcea pe translatorul între noi şi războinicii verzini. Doctorul Ionic fusese adus o dată cu mine. Nu ne putuserăm spune mare lucru. Apoi nu-l mai văzusem. Nici pe el, nici pe Rina, nici pe Ursi, nici pe Falcis, şeful Ex­pediţiei şi specialist al zborurilor cosmice din planul D.

Curios în această nenorocire era tratamentul verzinilor care nu ne făceau nici bine, nici rău; pur şi simplu aşteptau – ce anume nu ştiam încă; poate să crăpăm din propria noastră ini­ţiativă. Numai că nu eram prea dispuşi la aceasta. Mă gândeam în primul rînd la Charis. Ştiam ce pericol o aştepta. Putea muri la orice consum exagerat, la orice pierdere de forţă nervoasă depăşind limita admisibilului. Măsurăm cu paşi mărunţi încă­perea goală cu atmosferă verzuie, aşa cum erau de fapt toate lucrurile, toate vietăţile de pe această planetă luxuriantă în ve­getaţie, cu clădirile aidoma fuselor, fără nici un fel de colţuri, cu verzini lipsiţi de orice căldură, veşnic încruntaţi, cu feţele triunghiulare, aproape fără buze, în care -ochii verzi-gălbui ne priveau constant cu aceeaşi căutătură, cu părul ca lişiţa, căzut în plete bogate pe umerii firavi şi aplecaţi în faţă – ceea ce le dădea aspectul unor gheboşi răutăcioşi şi dizgraţioşi.

Prima astfel de faţă mă aruncase într-o uimire amestecată cu silă. Verzinii rostogoleau sunetele prin gura lor largă şi sub­ţire dând impresia unui scârţîit de uşă neunsă. Deşi atmosfera era respirabilă simţeam cum venele de la tîmple îmi zvîcnesc ca nişte explozii ritmice în sânge, în creier. Mă prăvălisem atunci în iarba ascuţită, ţepoasă. O căldură mă pătrunsese deodată, cerul gurii mi se umpluse de flăcări uscate, atunci o vă­zusem în faţa mea pe Charis, chipul ei răvăşit şi chinuit; cu un efort de voinţă m-am rupt din imobilizarea care mi se stre­cura în tot corpul şi acoperea treptat fiecare părticică din mine. Trebuia să mă mişc, trebuia să supravieţuiesc. Aşa gândeam, aşa îmi impuneam mai înainte de a fi imobilizat de verzini cu căngile lor dirijate de la distanţă – nişte căngi care se modelau după mărimea costumelor noastre. Apoi ne-au pus în faţă nişte lanterne cu o lumină groasă, apoasă, uşor de su­portat de ochi, dar nu şi de creier. Faleis căzuse ca o frunză vestejită brusc şi planată câteva clipe încoace şi încolo. Apoi îmi venise şi mie rîndul. După ce ieşisem din cercul de ameţeli, de sub greutatea care-mi învăluise până atunci fruntea şi ceafa, mă gândisem din nou la Charis, nu ştiam dacă rezistase şocului. Când mi-a apărut în gând, mi-am dat seama că a supravieţuit. Asta mi-a dat încredere, m-a ajutat să trăiesc, să vreau să trăiesc.

Aparent, ideea a venit din senin. Probabil însă că a fost mult timp rumegată de subconştientul meu; şi când dormeam şi când eram supuşi măsurătorilor – verzinii făceau fel şi fel de teste cu noi. Înghiţeam mâncarea cu o îndârjire pornită dintr-un adânc parcă mai profund decât instinctul de conservare. Mă mişcăm în limitele îngrădirii trasate de razele albicioase şi dense, căutînd mijlocul, posibilitatea, care a izbucnit brusc, ne­răbdătoare să se materializeze. Au început exerciţiile, focaliza­rea intensă de gânduri din diverse puncte, pe diferite canale. Legătura cu Saut am făcut-o aproape imediat. Recepţiona uşor şi-mi transmitea gândurile lui cu o claritate extraordinară. La început mi-a fost chiar teamă să nu fie vorba de-o amăgire, să nu iau cumva drept gânduri recepţionate, propriile mele spe­ranţe. Dar nu, m-am convins curând că nu era vorba de-o pă­rere. Comunicam între noi aproape ca şi cum ne-am fi aflat faţă în faţă. În loc de sunete, de vorbe, vehiculam gândurile.

„Ştii că vor să ne transforme în verzini?”

„În verzini?”

„De ce nu?”

Când Saut făceea asemenea aprecieri – deplasate după pă­rerea mea – imaginea lui se tulbura, nu-i mai puteam păstra în minte imaginea, gândurile se tulburau şi ele.

„Trebuie să luăm legătura cu ceilalţi” – îl întrerupeam eu.

„Să încercăm cu cei paralizaţi. Voi încerca mai întîi să-i vindec; îmi trebuie însă ajutorul tău. Ne vom uni gândurile şi forţa mentală va fi astfel mai puternică”.

Apoi a urmat salvarea expediţiei, însă consumasem şi forţa necesară Charisei; propria ei energie era insuficientă. Corpul ei în curs de adaptare necesita un consum mare. M-am frământat zile întregi, ştiam că este aproape o crimă ce urmează să fac; apoi am întrebat-o, nu ştiu dacă m-a auzit, dacă mi-a prins ape­lul… Şi i-am luat din viaţa ei pentru a-mi salva semenii, pentru a salva Expediţia. Şi am salvat-o, am anihilat forţele razelor, le-am ecranat printr-un zid masiv de gânduri combinate, razele verzinilor nu erau altceva decât biocurenţi; verzinii îşi canali­zau propria lor voinţă spre noi prin intermediul unor aparate de directivitate – în acelaşi timp şi amplificatoare. Nici un în­veliş, nici un sistem dé protecţie nu poate rezista voinţei gândurilor care pot pătrunde peste tot. Ceea ce vedeam ca lumină groasă şi albicioasă era doar sistemul de orientare, care aducea pe culoar, pe un „cablu” cu pierderi minime, voinţa verzinilor. Dar le-am distrus-o folosind propria lor armă şi pentru că nu ne puteam compara cu cantitatea lor de voinţă, iar nici nu aveam aparatajul necesar de canalizare şi amplificare, am folosit sur­priza, tactica unor vechi luptători, care nu atacau decât prin surprindere forţe dispersate. Apoi am pus mâna pe „lanternele”, pe „reflectoarele” lor şi situaţia s-a schimbat. Din anumite puncte de vedere eram mai evoluaţi decât ei. Dispuneau de multe cunoştinţe, mai ales de distrugere şi anihilare a materiei prin forţa psihică însă erau lipsiţi de imaginaţie, de darul combinaţiilor, se repetau, învăţau bine un lucru şi pe acela îl fă­ceau la nesfârşit, din ce în ce mai bine, mai puternic. O fisură în această organizare perfectă a lor îi punea în faţa unui feno­men pe care nu-l puteau înţelege decât cu greutate, de cele mai multe ori tardiv.

După eliberarea noastră, prima mea grijă a fost să-i trans­mit Charisei cât mai multă energie vitală. Prea tîrziu. Nu, nu murise. Numai că nu putuse suporta dintr-o dată nişte vibraţii, nişte unde aşa puternice, eu nu avusesem posibilitatea să apre­ciez prea bine distanţa aceea enormă, nici să dozez viaţa pe care i-o trimiteam; apoi propriile mele gânduri suferiseră o ciudată schimbare – prea multe influenţe, apoi, aerul în care mă aflasem, poate şi adaptarea mea la mediul de acolo…

Când m-am reîntors, Charis era o faţă verzuie, triunghiu­lară, cu părul lăţos de culoarea şi consistenţa lintiţei; cu ochi gălbui şi pielea de un verde murdar întrerupt ici şi colo de în­ţepături albe. Era de-o hidoşenie pe care nici verzinii nu o pu­teau atinge. Era produsul mai multor influenţe planetare, o hi­bridare nefericită şi respingătoare. Când am văzut-o, deşi fu­sesem prevenit, am crezut că mă fărâmiţez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmăşite în toate un­gherele corpului şi sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumuseţe, iubire, transformat într-o arătare bizară şi res­pingătoare. Când m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i iubisem atîta, deveniţi acum pete gălbui, chinuite, când am vă­zut, zic, luminiţele acelea de dragoste şi dorinţă, care emanau şi se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pămîntul pe care mi-l dorisem atîta! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit la sacrificiul ei, sacrificiu pe oare îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pămînteană.

Mi-am impus buzelor să nu se strîmbe, braţelor să n-o res­pingă, ochilor să nu o străpungă, picioarelor să nu ia la goană. Şi-a apropiat faţa punctată de a mea, pielea de iarbă colorată, gura subţire, întreaga ei făptură care primise noi tipare date de Planeta Verde şi trimise de mine, inconştient, către ea… Da, cred că era mai bine de o mie de ori să moară, sau să mor eu înainte de-a o revedea aşa cum arăta. Şi-ar fi cruţat atîtea umi­linţe, atîtea frămîntări, sforţări, pierderi inutile de timp şi energie. Curând, n-a mai avut nevoie de acel cordon care ne legase, era suficient de puternică pentru a nu mai fi legaţi unul de altul. Când, în cele din urmă, a înţeles clar că o reve­nire nu-i posibilă, că totul trebuie distrus, a plecat, lăsînd în urmă doar amintirea ei tragică întovărăşindu-mă prin toate peregrinările mele astrale…

Darne rămase îngândurat. Părea că urmăreşte o prezenţă reală. Charis fusese reînviată şi readusă lângă el, naşterea ei continua să-l ţină legat cu un cordon care nu putea fi încă dezlegat. Cu un cordon invizibil prin care viaţa, o viaţă ciu­dată, continua să circule în ambele sensuri : Charis şi Darne, Darne şi Charis…