PELASGII, CEI NĂSCUŢI DIN PĂMÂNTUL NEGRU

PELASGII, CEI NĂSCUŢI DIN PĂMÂNTUL NEGRU

Mitologia grecească menţionează mai multe linii genealogice şi seminţii de oameni care au trăit în străvechime pe teritoriul Europei. Printre acestea trebuie evidenţiată linia genealogică sau mai degrabă seminţia provenită dintr-un rege din vechime pe nume Pelasgos. Membrii acestei linii genealogice au fost desemnaţi atât în antichitate, cât şi în prezent prin numele de pelasgi.

Referitor la urmaşii lui Pelasgos există menţiuni în operele mai tuturor mitografilor antichităţii, dintre care trebuie menţionaţi Homer, Hesiod, Herodot, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pelasgii au fost menţionaţi pentru prima oară în poemele homerice, aceştia fiind consideraţi aliaţi ai troienilor în războiul contra grecilor. Homer afirmă că pelasgii locuiau un teritoriu fertil denumit Larisa, bucurându-se de prosperitate.

Miturile greceşti afirmă că pelasgii, al căror cap de linie genealogică a fost Pelasgos, “au fost născuţi din pământul cel negru, pe culmile munţilor cei mai înalţi”, că sunt “asemenea zeilor”, şi că au o istorie îndelungată ce se întinde înainte de diluviul din timpul lui Deucalion.

Pelasgii au intrat în atenţia publicului românesc datorită scriitorului român Nicolae Densuşianu (1846-1911), care afirma în cartea sa de căpătâi Dacia Preistorică, apărută postum în anul 1913, că pelasgii sunt strămoşii dacilor şi, implicit, ai poporului român de astăzi. Deschizător de drumuri şi de orizonturi, Nicolae Densuşianu a elaborat în Dacia preistorică o concepţie vastă ce are şi în ziua de astăzi atât susţinători înfocaţi, cât şi contestatari înverşunaţi. Oricum s-ar pune însă problema, datorită impactului mediatic pe care l-a avut în ultimul secol, vasta lucrare a lui Nicola Densuşianu nu trebuie ignorată sau ocolită de nici un cercetător ce se apleacă asupra preistoriei Daciei. Nu de altceva, dar pentru orice cercetător al domeniului există pericolul de a  … rescrie. Pericolul cel mare este însă de a o rescrie prost, aşa cum se o fac în ziua de astăzi mulţi corifei sau epigoni eşuaţi ai maestrului.

Dat fiind faptul că vasta lucrare a lui Nicola Densuşianu nu trebuie ignorată, în paginile următoare vor fi prezentate pe scurt, aproape telegrafic, principalele idei ale concepţiei sale. Cu amendamentul că acel calificativ de “Biblie a poporului român”, acordat fără discernământ în ziua de astăzi de unii corifei lipsiţi de har şi de înţelepciune, nu se potriveşte în nici un fel lucrării Dacia preistorică.

 Istoria pelasgilor a început, transpus în termenii actuali, la începutul epocii neolitice, în perioada 7000 – 6500 înainte de Iisus Hristos, când, afirmă Nicolae Densuşianu, triburile pelasge au poposit în arealul carpato-danubiano-pontic, venind din nordul Mării Negre şi centrul Asiei. „Încă în epoca lui Homer şi a lui Hesiod se păstraseră – scrie Nicolae Densuşianu – în ţinuturile greceşti diferite legende despre patria cea fericita a pelasgilor de la nordul Traciei sau al Dunării de jos, unde se aflau oamenii cei mai juşti şi unde ei duceau o viaţă liniştită şi plină de toate mulţumirile”. Pelasgii, consideră autorul citat “au fost cei dintâi care au adunat laolaltă în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au fost cei dintâi care au întemeiat oraşe şi au format primele state, au fost cei dintâi care au dat supuşilor lor legi după care să se ghideze.” Autorul Daciei preistorice nu uită să specifice că în arealul carpato-danubiano-pontic “se aflau locurile acelea frumoase şi fericite numite Câmpul Elysiului (Elizee), unde se retrageau la bătrâneţele lor eroii lumii vechi şi unde favoriţii zeilor trăiau un veac de aur şi o viaţă eternă”.

Istoria timpurie a civilizaţiei pelasgilor este acoperită de „întunericul vechimii”, afirmă Nicolae Densuşianu. “Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pămant. Rasa lor li se parea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adecă oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru-adevar l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”. Cu mult timp înaintea apariţiei civilizaţiei greceşti, dar şi a oricărei alte civilizaţii cunoscute, pelasgii au constituit cel mai mare imperiu al antichităţii. “Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradiţiunilor istorice, nu numai în Elada şi în Italia, dar şi în regiunile din nordul Dunarii şi ale Mării Negre, în Asia Mica, în Asyria şi în Egipet. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor aşa-numite arice (ariene), care au introdus în Europa cele dintâi beneficii ale civilizaţiunii”.

Marele Imperiu pelasg a avut centrul politic şi religios în centrul Transilvaniei, în zona care, ulterior, s-a numit Ardeal (denumirea autohtonă Ardeal exista încă din secolul al VII-lea sub forma Ţara Ardil, dar a fost preluată ulterior de unguri, după anul 900 al erei creştine şi redenumită Erdely). În perioada de maximă expansiune, afirmă autorul Daciei preistorice, Imperiul pelasg stăpînea o mare parte din Europa, nordul Africii şi Orientul apropiat. “Aici, la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice din Europa, centrul unei rase nouă de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o veche organizaţiune patriarhală, cu idei severe religioase şi cu o pasiune, adusă probabil din Asia, de a sculpta în stâncă vie statuetele enorme ale divinităţilor sale. Aceşti noi cuceritori ai lumii vechi aduseră şi răspândiseră în Europa noi elemente de civilizaţie, fundară aici cele dintâi state organizate şi au dat o nouă direcţiune pentru destinele omenirii”. Pelasgii au fost prima populaţie de pe suprafaţa planetei care a pus bazele religiei, moralităţii şi credinţei în nemurire. Tradiţiile grecesti, afirmă Nicolae Densuşianu, “atribuie pelasgilor cel dintâi cult al zeilor în Europa. Grecii, de altă parte, dupa cum ştim, au împrumutat principalele lor divinitaţi de la pelasgi”.

La un moment dat, o parte dintre triburile pelasgilor ce locuiau arealul carpato-danubiano-pontic au migrat în sudul Europei, inclusiv în Grecia continentală şi insulară, ajungând până în Orientul apropiat. Pelasgii, afirmă autorul citat, au colonizat teritoriile greceşti înainte de potopul lui Deucalion, adică înainte de cel de-al doilea potop, întemeind cetăţi şi oraşe.  În migraţia lor, triburile plesge au dus cu ei fundamentele religiei, ale moralităţii şi ale credinţei în nemurire. „Aceste colonii de păstori munteni, coborâţi de pe înălţimile Carpaţilor, mai duseră totodată cu ei şi memoria cea sfântă a divinităţii supreme venerate în patria lor”.