PUTERNICE CUTREMURE ŞI INUNDAŢII,

ÎNTR-O SINGURĂ ZI

De-a lungul secolelor au circulat, într-o formă sau alta, numeroase menţiuni punctuale, adesea fragmentare, referitoare la configuraţia geografică a Europei înainte de cel de-al doilea potop. Astfel, misticul austriac Jakob Lorber afirma în cartea Casa Domnului, scrisă în anul 1864, că înainte de “marele potop”, pe teritoriul Europei “existau două mări interioare principale. Cea din nord ocupa marele bazin care pornea din actuala Mare Neagră şi străbătea întreaga Rusie europeană şi ţările baltice, iar în partea opusă câmpiile actualei Turcii europene, până la aşa-numita Poartă de fier. În timpul marilor furtuni, această mare ridica valuri la fel de înalte ca şi munţii, care au croit trecătorile strâmte care conduc către Belgrad şi Semlin. Aceasta a fost marea interioară din nord. A doua mare interioară, care nu avea nici o legătură cu prima şi care mai există şi astăzi sub numele de Mediterana, nu avea nici ea comunicare cu vreun ocean.”

În analiza textului trebuie ţinut cont de faptul că Jakob Lorber a scris cartea din care este extras citatul în anul 1864, iar cunoştinţele sale erau cele ale epocii; trebuie înţeles implicit faptul că prin “Rusia europeană” autorul a desemnat zona septentrională a Ucrainei de astăzi, iar prin “Turcia europeană” a desemnat teritoriul sudic al României de astăzi, care în acea perioadă făcea parte din Imperiul Otoman. De asemenea, Porţile de Fier desemnează aşezarea cu acelaşi nume din ziua de astăzi; autorul avea cunoştinţă de faptul că lângă Porţile de Fier se afla insula Ada Kaleh, scufundată cu ocazia construirii barajului hidrocentralei Porţilor de Fier în anul 1970.

Un alt autor important care a oferit informaţii preţioase referitoare la potop este Gheorghe Khedrinul, în cartea Hronograful, publicată pentru prima oară în jurul anului 1000 la Constantinopole şi păstrată până în epoca modernă într-o variantă rusească. În Hronograful, scriitorul Gheorghe Khedrinul afirmă că după marele potop “au mai fost şi alte potopuri, dar nu peste tot pămîntul”. Cel dintâi potop de după “marele potop” din vremea lui Noe, scrie Hronograful (fila 7), s-a produs “în hotarele Aticeşti în zilele împăratului Aghig, cel de-ai doilea în Tesalia în zilele împăratului Decalion”.

Cel mai celebru text ce se referă în mod direct la cel de-al doilea potop este însă dialogul Timaios, scris de filosoful grec Platon în jurul anului 360 înainte de Iisus Hristos. În dialogul menţionat, Platon pune în gura personajului Solon atenianul o serie de informaţii pe care acesta le-a aflat de la un bătrân preot egiptean din oraşul Sais: “voi nu vă amintiţi decât de un singur potop, deşi au fost mai multe. Voi nu ştiţi că cel mai frumos şi cel mai bun neam omenesc s-a născut pe meleagurile voastre, neam din care te tragi şi tu şi întreaga ta cetate de acum, căci din el a mai dăinuit o mică sămânţă. Voi aţi uitat toate acestea, din cauză că supravieţuitorii au murit fără să lase nimic în scris. Căci a fost o vreme, Solon, înainte de marea nimicire pricinuită de ape, când cetatea cea mare a atenienilor era cea mai pricepută în război şi, cu mult, cea mai bine legiuită în toate privinţele. Cetatea voastră este mai veche decât a noastră cu o mie de ani. Din scrierile noastre sfinte rezultă că cetatea de aici şi-a căpătat orânduirea deplină acum 8000 de ani. Scrierile noastre pomenesc de o mare putere stăvilită cândva de cetatea voastră, putere care, în semeţia ei, pornise împotriva întregii Europe şi împotriva întregii Asii, năpustindu-se dinspre Marea Atlantică. Căci, pe atunci, acea mare se putea traversa; iar în faţa strâmtorii pe care voi o numiţi Coloanele lui Hercules se afla o insulă. Această insulă era mai mare decât Lybia şi Asia la un loc; din ea călătorii acelor vremi puteau trece pe celelalte insule şi din acestea pe întreg teritoriul din faţă, ce se afla în preajma acelei mări, pe drept cuvânt mare. În insula aceea, Atlantida, s-a construit prin puterea regilor săi un mare şi vrednic de mirare regat. (…) În timpurile care au urmat, având loc puternice cutremure şi inundaţii, într-o singură zi şi în crâncena noapte care a urmat, întreaga voastră armată strânsă la un loc a fost înghiţită de pământ, iar insula Atlantida a dispărut, scufundându-se în mare.” (6)

În dialogul lui Platon sunt evidenţiate două aspecte principale. În primul rând, expunerea se referă la un potop local, “căci au fost mai multe”, care însă nu trebuie confundat cu potopul lui Noe, din moment ce după acest potop nu au supravieţuit decât “păstorii de pe cei mai înalţi munţi”. Diluviul, afirmă Platon, a scufundat vechea cetate a Atenei şi insula Atlantida. În al doilea rând, în textul lui Platon, preotul din Sais menţiona existenţa “celui mai frumos şi mai bun neam omenesc” din care a mai dăinuit “o mică sămânţă”. Trebuie remarcat, chiar dacă doar sub forma unei paranteze, că “cel mai frumos şi bun neam omenesc” la care se referea marele filosof grec Platon a întemeiat nu numai vechea cetate a Atenei şi insula Atlantida, ci şi civilizaţia din Munţii Carpaţi. Aceast neam bun şi frumos a fost format din cei care au fost denumiţi în paginile acestei cărţi “oameni ai cerului”.

Scufundarea Atlantidei s-a produs potrivit lui Platon în perioada cuprinsă între anii 8000 şi 8500 înainte de Iisus Hristos (Platon a trăit între anii 427-347 înainte de Iisus Hristos), dar această estimare este cât se poate de relativă întrucât se bazează pe viteza de scurgere actuală a timpului. În schimb, în Hronograful său, Gheorghe Khedrinul foloseşte o cronologie diferită, plasând potopul în jurul anului 2240 de la Facerea lumii (aceeaşi sursă afirmă că Iisus Hristos s-a născut în anul 5508 de la Facerea lumii).

Mulţi cercetători din ziua de astăzi sunt de părere că legendara Atlantida era amplasată undeva în Marea Neagră, în timp ce alţii optează pentru Insula Santorini (Thera) din Marea Mediterană, dar textul lui Platon este destul de explicit: localizarea corectă este dincolo de Stâncile lui Herakles, adică dincolo de Gibraltar, în apele Oceanului Atlantic. Totuşi, afirmaţia care plasează Atlantida undeva în Marea Neagră conţine o doză mare de adevăr în sensul că nu numai pe insula Atlantida, ci şi în ţinuturile riverane Mării Mediterane şi Mării Negre au fost întemeiate cetăţi impresionante, similare celor menţionate de Platon în dialogul său. De fapt, în acea perioadă de timp au fost construite cetăţi impresionante în multe locuri de pe suprafaţa pământului, nu numai pe insula Atlantida: în Creta, în Grecia continentală, la Micene, la Troia, în vestul continentului euoropean, în nordul Africii, în India. În toate aceste locaţii s-au dezvoltat focare de civilizaţie şi de cultură relativ asemănătoare, în care predominau statui şi construcţii ciclopice, cele mai multe fiind construite din piatră. În consecinţă, este mult mai corectă folosirea expresiei “epoca atlanteeană” cu privire la forma specifică de civilizaţie şi de cultură ce s-a dezvoltat în acea perioadă pe toată suprafaţa pământului locuit.

În fragmentul citat din dialogul Timaios, scris în jurul anului 360 înainte de Iisus Hristos, filosoful grec Platon a identificat în mod corect cauza ce a declanşat al doilea diluviu: cataclismul ce a dus la scufundarea insulei Atlantida. Doar obsesiva identificare a cataclismului ce a dus la scufundarea Atlantidei cu potopul din vremea lui Noe i-a împiedicat pe autorii moderni să înţeleagă corect la ce se referea Platon. Prin scrierea lui Platon, evenimentele declanşării celui de-al doilea diluviu devin limpezi. Epicentrul catastrofei s-a produs pe insula Atlantida, aflată în Oceanul Atlantic, adică în vestul extrem al Europei, unde au avut loc, afirmă filosoful grec, “puternice cutremure şi inundaţii, într-o singură zi şi în crâncena noapte care a urmat.”

Fireşte, un eveniment de o asemenea amploare a declanşat un efect în lanţ de-a lungul şi de-a latul globului terestru, cu prercădere în emisfera nordică. Scufundarea bruscă a unei insule de o asemenea mărime trebuie să fi generat valuri tsunami de mari dimensiuni ce s-au abătut asupra Europei. Nu trebuie excluse declanşarea unor fenomene geologice şi geofizice extreme, precum înclinarea axei terestre şi modificarea poziţiei polilor magnetici ai pământului. În cele din urmă, apele din Marea Panonică s-au revărsat în Marea Carpatică, iar apele din Marea Carpatică au năvălit în Marea Neagră. Din această cauză nivelul Mării Negre a crescut extrem de mult, astfel că s-a surpat vechiul istm ce o separa de Marea Mediterană. Au fost afectate toate zonele riverane mărilor menţionate, constituindu-se un hiatus de habitat şi civilizaţie.

Aşadar, identificarea ce se face aproape în mod unanim în media actuală între potopul din vremea lui Noe şi diluviul ce a dus la dispariţia Mării Panonice şi a Mării Getice este incorectă. Este vorba despre evenimente diferite ce s-au produs, la scara istoriei, la un interval relativ mare de timp. Dacă potopul din vremea lui Noe a dus la inundarea şi, implicit, la acoperirea cu apă a întregului pământ, chiar şi a munţilor cei mai înalţi, al doilea potop a fost unul zonal, ce a afectat în mod direct doar emisfera nordică.