EDITURA ALAYA

CRISTIAN GĂNESCU

crist_alaya@yahoo.com

 

Fiecare om are, într-un fel sau altul, cu grade diferite de implicare şi de conştientizare, o anumită concepţie asupra lumii şi, implicit, o anumită concepţie asupra propriei persoane. Fiecare om înţelege lumea şi pe el însuşi în funcţie de un anumit sistem de referinţă. Fiecare om înţelege evenimentele vieţii proprii, la fel ca şi evenimentele ce depăşesc cadrul strict al destinului individual, dintr-un anumit unghi, în funcţie de condiţionările, de educaţia şi de nivelul său de înţelegere.

Toţi oamenii vorbesc, în egală măsură, despre “realitate”, despre ceea ce este “obiectiv” şi despre modul în care trebuie interpretată această realitate, dar există deosebiri evidente între concepţiile oamenilor. Prin educaţie, fiecare om se simte pe deplin îndreptăţit să vorbească despre el însuşi, despre evenimentele prin care trece sau despre evenimentele şi fenomenele cu caracter general în termeni bipolari: adevăr-fals sau obiectiv-subiectiv. Fiecare om consideră anumite evenimente şi fenomene ca fiind obiective şi, deci, reale şi adevărate, iar alte evenimente şi fenomene ca fiind subiective sau imaginare şi, deci, neadevărate.

Totuşi, ca un fel de instinct de autoconservare, cel mai adesea oamenii uită faptul, destul de banal, că concepţia prin care încearcă să “prindă” realitatea nu este chiar realitatea însăşi. Şi, datorită faptului că oamenii sunt formaţi dintr-un număr variabil de obişnuinţe şi de automatisme conceptuale, formate printr-un imprinting mental şi comportamental (termenul de imprinting / imprimare a fost introdus de etologul austriac Konrad Lorenz, dar poate fi aplicat cu succes şi în psihologia umană), devine de la sine înţeles că obişnuinţele şi automatismele au fost formate nu atât din convingere, cât mai ales din comoditate – acea comoditate a fiecărui om de a “curge” împreună cu ceilalţi, de a se integra în societate şi în mediu -, iar acest fapt generează confuzia dintre realitate şi concepţia pe care omul o adoptă. În cele din urmă, comportamentul fiecăruia este rezultatul concepţiei pe care o are despre sine şi despre lume.

După cum afirma cândva marele psihanalist Carl Gustav Jung, fiecare om are, într-o măsură mai mare ori mai mică, o atitudine conceptual formulată, adică o anumită ordonare a conţinuturilor psihice. Cuvântul german prin care marele psihanalist desemna atitudinea conceptual formulată este weltanschauung. Cuvântul german weltanschauung folosit de Carl Gustav Jung, nu poate fi tradus prea uşor într-o altă limbă.

Totuşi, chiar dacă nu poate fi tradus într-o altă limbă, cuvântul cu pricina are corespondenţe în mai toate limbile pământului. Astfel, cuvântul weltanschauung poate fi tradus foarte uşor prin sintagma concepţie asupra lumii, având corespondenţe chiar şi în limba sanskrită, în care cuvântul darsana semnifică cam acelaşi lucru.

Pentru Carl Gustav Jung, cuvântul weltanschauung desemnează nu atât concepţia propriu-zisă, cât mai ales un mod de a privi lumea. Această deosebire importantă, demnă de spiritul analitic al marelui savant, delimitează termenul german de celelalte sinonime din alte limbi. Despre un weltanschauung, despre o atitudine conceptual formulată nu se poate vorbi, spunea Carl Gustav Jung, decât atunci “când omul a făcut prima încercare serioasă de a-şi formula conceptual sau intuitiv propria sa atitudine asupra lumii, adică de a-şi lămuri lui însuşi de ce şi pentru ce acţionează cum acţionează şi trăieşte cum trăieşte.”

De aceea, un weltanschauung nu poate să apară decât pe o treaptă ceva mai înaltă a conştiinţei, orice experienţă nouă de viaţă însemnând o nouă etapă în formarea unei atitudini formulate conceptual. Într-un fel, weltanschauung-ul este o imagine pe care omul şi-o face asupra lumii, este un model sau – în sens larg – o metaforă. Omul se comportă şi se adaptează la mediu, în funcţie de concepţia pe care o are asupra lumii – în funcţie de weltanschauung-ul pe care l-a adoptat.De-a lungul timpului, oamenii au creat impresia că propriul lor weltanschauung este un dat definitiv, o dogmă fundamentală, imposibil de modificat. “Neajunsul fundamental al oricărui weltanschauung – spunea în acest context Carl Gustav Jung – este că se dă adevărul lucrurilor, când, de fapt, nu este vorba decât despre o imagine, o metaforă sau un model pe care-l dăm lumii. Lumii îi este teribil de indiferent ce credem noi despre ea.”

Omul nu are un weltanschauung pentru lume, ci pentru el însuşi. Omul nu va putea da lumii o altă faţă decât a lui însuşi. Pentru a înţelege lumea în care trăieşte, este imperios necesar ca omul să se regăsească. Or, regăsirea de sine – regăsirea Sinelui – este ceea ce savantul german a denumit proces de individuaţie. Procesul de individuaţie este o biografie spirituală, iar orice biografie spirituală presupune o succesiune de experienţe de cunoaştere. De aceea, se poate spune că un weltanschauung nu este decât reflectarea nivelului atins de un om (cumulul experienţelor de cunoaştere) în cadrul procesului de individuaţie, adică în procesul regăsirii Sinelui.

Eliminând pentru moment conotaţiile ce ţin de psihologia analitică, care-l interesau pe Carl Gustav Jung, şi redând termenului weltanschauung sensurile sale intelectuale şi, mai ales, filosofice, se poate remarca că o atitudine conceptuală despre lume şi despre sine reprezintă, în cele din urmă, un produs al unei epoci istorice. Fiecare epocă istorică a avut o anumită atitudine conceptuală coerentă despre lume şi despre om, care a fost promovată de cei mai de seamă reprezentanţi ai săi.Şi, tot germanii au fost cei care au inventat un termen atotcuprinzător, pentru a desemna atitudinea conceptuală specifică unei anumite epoci istorice: zeitgeist.

Dacă, în cazul atitudinilor conceptuale individuale se poate vorbi, cel puţin psihologic, despre weltanschauung-uri, în cazul epocilor istorice se poate vorbi despre zeitgeist-uri. Prin formularea unor zeitgeist-uri, oamenii au încercat să găsească răspunsul nu doar la problemele curente, imediate, cu care erau confruntaţi, ci, mai ales, răspunsul la neliniştile metafizice ce răzbăteau din forul lor sufletesc.La fel ca şi weltanschauung-ul, zeitgeist-ul – atitudinea conceptuală formulată despre lume, specifică unei anumite epoci – este o imagine, un model sau o metaforă a realităţii. Fiecare epocă istorică a avut propria sa concepţie despre lume – propriul său zeitgeist.

Fiecare dintre atitudinile conceptuale – zeitgeist-urile – propagate de-a lungul istoriei s-a aplecat asupra marilor probleme ale cunoaşterii, în speranţa de a elucida misterele cosmosului, ale istoriei şi ale omului. Acest demers poartă numele de hermeneutică.  Hermeneutica, în sens larg, este arta de a înţelege, de a interpreta şi de a explica Existentul: cosmosul, istoria, omul. Aşa cum a fost definită de-a lungul timpului, hermeneutica a devenit sinonimă cu înţelegerea. Înţelegerea ce însoţeşte procesul hermeneutic este un salt de esenţă, o mutaţie profundă în fiinţa interioară a omului. În consecinţă, înţelegerea hermeneutică nu trebuie confundată cu simpla luare la cunoştinţă.

Învăţarea pe dinafară a unei lecţii dintr-un manual ori a unei pagini din cartea de telefon nu aduce vreo modificare în fiinţa omului, ci se reduce la memorarea unor cifre şi cuvinte. În schimb, înţelegerea hermeneutică modifică comportamentul omului, ceea ce înseamnă că, în urma saltului de esenţă specific unui adevărat proces hermenutic fiinţa omului suferă o transformare.

Aceasta demonstrează faptul că “a înţelege este sinonim cu a exista.” Existenţa omului presupune înţelegerea, interpretarea şi explicarea mediului şi a sinelui propriu, precum şi adaptarea comportamentului faţă de mediu şi faţă de sine. Tocmai acest proces a fost definit de celebrul psihanalist german Carl Gustav Jung prin termenul de weltanschauung.

Tot ce există poate fi supus analizei hermeneutice. La nivel cosmic, fiecare fenomen devine susceptibil de a fi supus înţelegerii hermeneutice. Tot astfel, trăirile oamenilor, viaţa şi moartea, evenimentele vieţii cotidiene, nefericirea ori fericirea, sănătatea ori boala, evenimentele istorice cu impact asupra a mari mase de oameni sunt susceptibile de a constitui subiecte ale analizei hermeneutice.

Oamenii adoptă acea atitudine conceptual formulată pe care o consideră veridică şi care îi reprezintă cel mai bine. Adoptarea unei atitudini conceptual formulate înseamnă atât adoptarea unui model hermeneutic, cât şi a unui tip de comportament.

Chiar dacă, la prima vedere, lumii îi este indiferent ce credem noi despre ea (aşa cum afirma Carl Gustav Jung), în cele din urmă modelul conceptual al fiecărui om se repercutează asupra lumii.În funcţie de comportamentul fiecărui om, mediul natural, mediul social şi istoric îşi schimbă aspectul. Datorită acţiunii oamenilor, mediul se modifică printr-un proces de feadback, care comportă nenumărate elemente, într-o reţea de interconectare foarte profundă. Fiecare element este atât cauză, cât şi efect.

Mediul – istoric, social, cultural, natural – se modifică, întrucât interiorul oamenilor se reflectă în exterior. La rândul său, mediul influenţează conştiinţele oamenilor şi, implicit, atitudinile conceptuale pe care aceştia le adoptă, într-un proces dialectic neîntrerupt.

Alegerea pe care o fac oamenii din epoca actuală este cu bătaie lungă, căci, în fond, tipul de atitudine conceptual formulată – zeitgeist-ul – ce va fi adoptat va genera comportamentul oamenilor faţă de ei înşişi şi faţă de mediu. Va genera, în acest context, înţelegerea trecutului, a prezentului şi, implicit, a viitorului. Tipul de atitudine conceptual formulată – zeitgeist-ul – ce va ales de oameni va genera, în cele din urmă, noua faţă a lumii. Istoria viitoare se va scrie în funcţie de atitudinea conceptuală pe care, duşi de valurile schimbării, conştient ori inconştient, o vor îmbrăţişa oamenii generaţiei prezente. Întotdeauna, viitorul începe azi, în prezentul continuu în care, cu toţii, ne desfăşurăm existenţa.

 

 

CRISTIAN GĂNESCU

UN ALT FEL DE CURRICULUM VITAE

Consider expresia “experienţă de cunoaştere” cât se poate de potrivită pentru a desemna ansamblul de trăiri şi de cunoştinţe asimilate şi metabolizate de conştiinţa unui om. Nu este o noutate pentru nimeni faptul că prin asimilarea şi metabolizarea unor trăiri şi informaţii noi, proces ce presupune mai mult decât o simplă acumulare, orice fiinţă omenească se modifică din punct de vedere psiho-mental, sufletesc şi spiritual. Trebuie specificat că, în contextul dat, termeni precum asimilare şi metabolizare au acelaşi sens ca în biologie, deşi sunt aplicaţi la nivelul psiho-mental, sufletesc şi spiritual.

Schema modificării este destul de simplă: trăirile şi experienţele noi penetrează conştientul, fiind refulate în ceea putem desemna prin termenul de subconştient, adică în suflet (de fapt, strict vorbind, ceea ce poartă numele de subconştient este doar o mică parte a sufletului). În subconştient are loc un proces de asimilare şi de metabolizare a trăirilor, experienţelor, informaţiilor.

Fireşte, nu toate experienţele pot fi asimilate şi metabolizate rapid în suflet. Uneori procesul este rapid, alteori este lent. După asimilare şi metabolizare are loc o defulare: experienţele şi informaţiile revin la nivelul conştientului, manifestându-se apoi în viaţa de zi cu zi, atât în actele comportamentale, cât şi în realizarea unor producţii materiale şi spirituale – de exemplu, în realizarea unor cărţi etc.

În cazul producătorilor de bunuri materiale şi spirituale, asimilarea unor noi experienţe de cunoaştere se reflectă în calitate. O dată cu sporirea experinţei de cunoaştere, bunurile materiale şi cele spirituale cresc calitativ – devin din ce în ce mai bune. Creşterea calităţii are, fireşte, o limită şi, dacă ar fi să dăm crezare celebrelor legi ale lui Murphy, fiecare om creşte calitativ până ce atinge “nivelul optim de incompetenţă”.

„Nivelul optim de incompetenţă” este, în opinia lui Murphy, punctul maxim până la care poate creşte calitativ un om (atât din punct de vedere psiho-mental, cât şi social). Este totuşi mai confortabil să credem că nici un om nu poate atinge, de-a lungul vieţii sale, un “nivel optim de incompetenţă” decât în cazul în care se complace în stagnare.

Procesul creşterii calităţii poate fi urmărit în cazul scriitorilor, la fel ca în cel al muzicienilor, al pictorilor etc. Dacă în cazul unui scriitor nu se observă o creştere de calitate de la o carte la alta, care să indice asimilarea şi metabolizarea experienţelor de viaţă, înseamnă că respectivul are o problemă serioasă: nu este capabil să înveţe din experienţele vieţii.

Se spune adesea că, oricât de prolific ar fi, un scriitor nu scrie decât o singură carte – cel mai adesea, pe prima. În restul cărţilor, nu face altceva decât să repete, sub o altă formă, ceea ce deja a spus. Există însă şi excepţii de la regulă: scriitori – este drept, destul de puţini -, care reuşesc să nu se repete şi să aducă ceva nou în fiecare carte. Acelaşi lucru se poate spune – poate surprinzător – şi despre cititori.

Foarte mulţi cititori au citit în esenţă doar o singură carte, deşi în mod real au citit zeci sau chiar sute. În cazul cititorilor, procesul este similar celui din cazul scriitorilor. Cândva, încă din perioada copilăriei sau a adolescenţei, fiecare cititor a descoperit “cartea” şi, fireşte, subiectul cu care este în rezonanţă. Cărţile citite ulterior nu fac altceva decât să repete ceea ce cititorul a găsit în prima carte; subiectul este cam acelaşi, diferă doar gradul de complexitate al prezentării, al elucidării sau, adeseori, al mistificării sale.

Toate cărţile citite ulterior sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Excepţiile de la regulă, ce apar atât în cazul scriitorilor cât şi în cel al cititorilor, apar doar în urma efortului fiecăruia de a metaboliza experienţele de cunoaştere. Întotdeauna, o experienţă nouă de cunoaştere presupune o “ruptură de nivel”. Orice ruptură de nivel presupune producerea unui eveniment dramatic.

Un exemplu elocvent: o lungă perioadă de timp, un om citeşte doar lucrări ştiinţifice (de popularizare a ştiinţei) ce reflectă concepţia materialistă. La un moment dat, omul în cauză are o criză existenţială, indiferent de ce natură – criza existenţială poate să fie generată de o boală, de un deces al unui membru al familiei, de o decepţie etc.

După o anumită perioadă de timp scursă de la acel eveniment dramatic, omul se schimbă: începe să citească şi alt tip de lucrări, iar cele ce-i hrăniseră fiinţa interioară până în acel moment nu mai prezintă nici un interes. Le consideră, dintr-o dată, puerile.

Acelaşi fenomen se petrece, dar la un nivel mult mai profund, la persoanele care trec prin accidente ce presupun moartea clinică. Dacă, anterior, au fost materialiste convinse, după producerea accidentului astfel de persoane încep, dintr-o dată, să fie interesate de religie, de parapsihologie, de aspectele spirituale ale vieţii etc.

În acest context, poate că ar fi util pentru orice cititor să-şi reamintească ce evenimente din existenţa sa l-au determinat să fie interesat de anumite subiecte sau, eventual, ce evenimente l-au determinat să schimbe subiectul preferat de lectură (acelaşi lucru poate fi spus despre emisiunile TV, despre filme, despre ziare etc). Va remarca, poate nu fără surprindere, că nu cu mult timp înaintea schimbării subiectului preferat s-a produs un eveniment atipic – uneori, un eveniment dramatic.

Evident, va remarca şi faptul că experienţa de cunoaştere generată de evenimentul respectiv a fost refulată, asimilată şi metabolizată la nivelul sufletului – sau al subconştientului.

Ulterior, după o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, rezultatul asimilării şi al metabolizării a defulat la nivelul conştientului, manifestându-se în existenţa cotidiană prin schimbarea comportamentului, a subiectului preferat de lectură etc.

Succesiunea, de-a lungul vieţii unui om, a tuturor experienţelor de cunoaştere poate fi desemnată prin expresia “biografie spirituală”.

Biografia spirituală a unui om se îngemănează, pe baza relaţiei cauză-efect, cu biografia materială, dar nu poate fi redusă, într-un mod simplist, la ea. Biografia spirituală a unui om reprezintă un alt fel de curicullum vitae. Un curicullum vitae care, din păcate, nu figurează în nici un dosar oficial.

Revenind la subiectul propriu-zis, se cuvine spus că un astfel de eveniment s-a produs şi în cazul autorului acestor rânduri. Noi experienţe de cunoaştere au generat, în mod cumulativ, un anumit tip de mentalitate, un anumit tip de comportament şi, în cele din urmă, realizarea unui tip particular de producţii materiale şi spirituale.

Pentru autorul acestor rânduri, biografia spirituală („un alt fel de curriculum vitae”) sau, mai exact spus, acumularea unei experienţe de cunoaştere de ordin spiritual a început destul de devreme şi a continuat toată viaţa.Tocmai cunoştinţele acumulate de-a lungul acestei căutări îndelungate i-au folosit semnatarului acestor rânduri la scrierea unor cărţi; ele formează “experienţa sa personală de cunoaştere”.

 

 1 – FRAGMENTE DIN CĂRŢILE SEMNATE CRISTIAN GĂNESCU –