Faptul că scrisul a apărut datorită unor necesităţi destul de prozaice poate fi dedus şi din analiza termenilor care se foloseau în antichitate. Bunăoară, cuvântul grecesc pentru carte, “biblos”, se referă la aspectul material şi mai puţin la aspectul spiritual al cărţii. Numele biblos, de unde a provenit de fapt cuvântul Biblie, indică doar faptul că sulul de papirus ce servea scrisului era procurat din oraşul fenician Byblos, care livra în arealul mediteraneeean materia primă necesară scrisului.
Echivalentul ebraic al cuvântului grecesc biblos este sepher, al cărei sens este de a număra, de a enumera; la rândul său, cuvântul sopher are sensul de contabil, socotitor sau administrator, cuvânt tradus destul de inexact în versiunile moderne ale Bibliei, prin termenul de scrib sau scriitor. Aşadar, sensul cuvântului modern “carte” este identic în limba greacă şi în limba ebraică; sepher sau biblos înseamnă listă, iar principiul narativ al expunerii este structurat după modul de alcătuire al unui proces verbal.
Fiind scrise aşadar după principiul listei, miturile primistoriei trebuie interpretate ca atare. Tot astfel, cărţile, denumite sepher, ale Vechiului Testament au fost concepute, începând chiar cu Geneza, sub forma unor liste: lista zilelor creaţiei şi ale activităţilor Creatorului, lista generaţiilor de la Adam, lista popoarelor născute din cei trei fii ai lui Noe, lista principalelor evenimente ale robiei evreilor în Egipt, lista evenimentelor ieşirii din Egipt, lista poruncilor primite de Moise pe muntele Sinai etc. De altfel, sensul cuvântului carte (sepher sau byblos) este dezvăluit chiar în Vechiul Testament, Facerea, cap 5;1, atunci când se afirmă „aceasta este cartea (sepher) generaţiilor neamului omenesc”, în ebraică „za sepher toldot ‘adam”. (18)
Deşi scrisul a constituit motorul principal al dezvoltării societăţii omeneşti în primistorie, filosoful grec Platon, care a fost unul din înţelepţii exponenţiali ai antichităţii, considera că scrisul este o piedică în calea “adevăratei cunoaşteri”. Este memorabil în acest sens răspunsul pe care Platon, în dialogul Banchetul, l-a pus pe seama zeului Theut (Thoth al egiptenilor, Hermes la greci), care, dialogând cu regele Egiptului, Thamous, spunea următoarele: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletul celor care îl vor deprinde, dat fiind că oamenii, punându-şi credinţa în scris, nu-şi mai aduc aminte dinăuntru (greacă: anamimneskomenous) şi prin puterea lor, ci dinafară cu ajutorul unor întipăriri străine. Leacul pe care tu l-ai dat nu e pentru memorie (gr: mneme), ci doar pentru aducere aminte (gr: hypomnesis)”. (23)
Comentând acest paragraf, filozoful român Andrei Cornea remarca cu perfectă îndreptăţire că Platon nu critică aducerea aminte în principiu, ci doar ceea ce el numeşte hypomnesis. Ceea ce înseamnă, mai spune autorul citat, că hypomnesis nu acoperă în totalitate ideea actuală de “aducere aminte”, „ci reprezintă, în fapt, numai o specie a ei. Aceasta înseamnă că mai există o altă specie de “aducere aminte”, adică ceea ce Platon desemnează prin termenului anamnesis. Astfel, pentru Platon şi nu numai pentru el, termenul anamnesis se referă la o reamintire interioară, lăuntrică, iar hypomnesis se referă la utilizarea unui instrument exterior, scrisul. În antichitatea grecească, hypomnesis desemna acţiunea de a acumula hypomnemata, adică liste, notiţe, inventare. Hypomnemata este un termen grecesc, folosit în antichitate, pentru a desemna o serie de procese verbale scriptice cu caracter administrativ, un fel de registre de casă sau de credit ale bancherilor, inventare sau liste de elemente prezentate cantitativ, în care se consemnau produse, bunuri, bani. Şi nu este deloc întâmplător faptul că, aşa cum remarca Andrei Cornea, “în acest sens primitiv şi esenţial al său, sepher are impresioante afinităţi cu grecescul hypomnemata„. (18)
Destul de suprinzător, profesioniştii scrisului, mitografii erau priviţi destul de prost în antichitatea grecească pentru că erau aducătorii unei logici exterioare, comună “principiului listei”. În schimb, logica aducerii aminte – anamnesis – era considerată o logică interioară, sufletească, organică, bazată pe cu totul alte corelaţii şi principii determinative. Ceea ce reproşa Platon nu era aşadar răspândirea scrisului, ci “posibilitatea ca tehnica hypomnestică să se substituie tehnicii anamnestice”. Filozoful grec considera că memorizarea prin scris (hypomnesis) nu trebuie să fie substituită aducerii aminte (anamnesis). Platon se temea, pe bună dreptate, ca anamnesis, reamintirea interioră, să nu fie substituită cu hypomnesis printr-o întrebuinţarea prea mare a acesteia din urmă. (18)
Nu numai pentru Platon, ci şi pentru alţi iniţiaţi şi mitografi ai antichităţii, rolul “reamintirii interioare” – denumită anamnesis – era decisiv în procesul de cunoaştere specific iniţiaţilor. Toate formele antice de iniţiere ce implicau anamnesis conduceau neofiţii spre o a doua naştere care era, de fapt, o renaştere spirituală. A doua naştere presupunea, în primul rând, redeşteptarea amintirilor sufletului, sau, pentru a folosi expresia folosită de Mircea Eliade, “întoarcerea la origini”.
Ideea fundamentală a filozofului Platon era că prin încorporarea în materie, prin întrupare, sufletul omului uită cine şi ce este. Omul uită adevăratele sale origini şi, în consecinţă, prin intermediul riturilor de iniţiere, trebuie determinat să şi le reaminească. Acesta a fost motivul pentru care Platon, care a sintetizat într-un mod genial principalele concepţii mitice ale antichităţii, afirma că “a cunoaşte” este sinonim cu a-ţi “aduce aminte”, adică cu ceea desemna prin termenul anamnesis.
Atunci când se încarnează în lumea fizică, afirma Platon folosind o tematică mitică la modă în vremea sa, sufletul omului este obligat să bea din fântâna Lete, care-i aduce uitarea; fântâna Lete este aşadar “Fântâna care aduce uitarea”. Sufletul uită astfel cine este şi de ce s-a născut în această lume. Salvarea, fireşte, constă în anamnesis, adică în “aducere aminte”. Aducerea aminte presupunea, înainte de toate, ocolirea Fântânii Lete – “Fântâna care aducea uitarea” – pentru a ajunge la fântâna Mnemosynei, “Fântâna aducerii aminte”. Aceasta era, în sens platonician, doar prima etapă a procesului iniţiatic, care presupunea doar întoarcerea la origini la nivel individual.
În schimb, a doua etapă a procesului iniţiatic consta într-o întoarcere la origini ce transcende nivelul individual. Astfel, după ce sorbeau cu nesaţ din apa curată şi cristalină a fântânii Mnemosynei,“Fântâna aducerii aminte”, iniţiaţii aveau posibilitatea de a-şi reaminti toată istoria lor trecută. Ei accedeau astfel la memoria existenţelor anterioare, retrăind toate evenimentele desfăşurate de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, ca suflete încarnate pe pământ sau ca suflete decorporate în lumea de dincolo.
În a treia etapă a procesului iniţiatic, neofiţii dobândeau accesul la “memoria cosmică”, retrăind evenimentele cosmogonice, teogonice, antropogonice sau genealogice descrise de mituri. Ei aveau astfel posibilitatea de a vedea şi a dialoga în mod nemijlocit cu zeii. Într-un cuvânt, neofiţii deveniţi iniţiaţi înţelegeau că evenimentele descrise în mituri sunt reale. Doar în acest mod iniţiaţii antichităţii deveneau “născuţi a doua oară”. Din suflete “adormite”, ei se trezeau la un alt mod de a fi, esenţial diferit de modul profan.
În vechile mituri, „trezirea” avea o altă conotaţie decât este acordată în limbajul comun. Socrate îşi „trezea” interlocutorii prin maieutica sa (metodă de a dialoga). În Corpus Hermeticum, Poimandres, prin intermediul lui Hermes Trismegistul, recomanda muritorilor: „o voi, născuţi din pământ, care v-aţi lăsat cuprinşi de beţie şi de somn, treziţi-vă”. (28)