În limbajul comun, creaţie a societăţii contemporane şi a modului actual de a înţelege lumea, cuvântul mit a suferit alterări serioase, pierzându-şi sensurile adânci pe care le-a avut cândva.
Prin mit, majoritatea contemporanilor înţeleg îndeobşte o ficţiune sau o plăsmuire a unor visători. Marea majoritatea a oamenilor – şi acesta este chiar sensul conferit cuvântului în vorbirea curentă – înţelege prin mit ceva ce este situat în afara realităţii concrete. Astfel s-a ajuns ca, în limbajul comun, liber consimţit, mitul să reprezinte ceva cu care un om obişnuit nu are de ce să-şi bată capul prea mult, motiv pentru care a fost împins undeva, departe, la marginea cunoaşterii umane, fiind considerat mult prea depărtat de interesul îndreptăţit pe care fiecare persoană care se respectă şi care trăieşte în această lume şi nu cu capul în norii rozalii ai visării trebuie să-l acorde existenţei cotidiene.
Opiniile divergente şi adesea contradictorii cu privire la ce reprezintă miturile au apărut pentru prima oară în antichitatea grecească, acum mai bine de 2500 de ani. Astfel, referindu-se la ceea ce înţelegea prin termenul mit, un filozof grec din secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos, pe nume Prodikos, originar din oraşul grecesc Keos, considera că miturile sunt simple plăsmuiri care au apărut datorită tendinţei oamenilor de a zeifica din ignoranţă fenomenele metorologice. Un alt filozof din antichitatea grecească, pe nume Xenophanes (decedat în jurul anului 475 înainte de Iisus Hristos), respingea şi el conţinutul real al miturilor. Comentând scrierile lui Homer şi ale lui Hesoid, singurele pe care le cunoştea, Xenophanes condamna modul în care cei doi barzi ai Greciei antice i-au prezentat pe zei: invidioşi, gata oricând de un adulter sau răzbunători. La rândul său, filozoful grec Theagenes, originar din oraşul Rhegion, era de părere că denumirile zeilor reflectă calităţi omeneşti sau caracteristici ale elementelor naturale. Un alt exponent de frunte al antichităţii greceşti, care a lăsat o amprentă adâncă asupra înţelegerii mitologiei, a fost Euhemeros din Messene, care a lansat o teorie care, într-o formă sau alta, s-a perpetuat până în zilele noastre: miturile sunt naraţiuni reale care reflectă evenimente desfăşurate în lumea materială. În opinia lui Euhemeros, zeii din vechile mituri au fost oameni care, de-a lungul timpului, au săvârşit fapte glorioase, motiv pentru care, după moarte, au fost zeificaţi.
După o lungă perioadă de timp, în care au ieşit din sfera preocupărilor curente, miturile au devenit obiect de cercetare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-au constituit, ca discipline de sine stătătoare, istoria religiilor şi mitologia comparată. Comentatorii moderni ai mitologiei, care au trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea – printre care trebuie menţionaţi Max Muller, Edward Tylor, Andrew Lang, Herbert Spencer, Leo Frobenius sau Emile Durkheim- au văzut în mituri personificarea de către oamenii “preistorici” a elementelor naturale sau hiperbolizarea marilor fapte de vitejie ale unor personalităţi ale istoriei străvechi, care au fost divinizaţi post-mortem. Pentru unii dintre cercetătorii menţionaţi, mitologia reprezintă un proces caracteristic stadiului “animist” de evoluţie mentală a umanităţii. Un pionier proemenient al domeniului, Andrew Lang, aprecia că miturile conţin istorioare ce au la bază personificarea elementelor naturii, iar sociologul Emile Durkheim era de părere că mitologia, ca şi religia, reprezintă o proiecţie mentală a experienţei sociale a oamenilor preistorici. O opinie mai naunţată a avut-o Boreslaw Malinovski, care afirma că miturile reprezintă o „carte paradigmatică a înţelepciunii primitive”, prin intermediul căreia s-a transmis amintirea faptelor protoistorice, condensată empiric în conştiinţa primordială a umanităţii. La rândul său, Fr. Engels, unul din clasicii marxismului, era de părere că mitologia este rezultatul imaginaţiei oamenilor preistorici, “înfricoşaţi de forţele dezlănţuite ale naturii”.
Un cercetător care la un moment dat a atins o oarecare notorietate în occidentul Europei, Claude-Levi Strauss, afirma că mitologia este “produsul imaginaţiei creatoare a omului primitiv, a cărui gândire sălbatică îşi construieşte modele logice de cunoaştere şi de integrare în viaţa naturii”. Claude-Levi Strauss afirma că mitul poate fi interpretat ca fiind “revelator al sentimentelor umane ale unei societăţi la un anumit moment dat, ca tentativă de explicare a fenomenelor astronomice sau meteorologice misterioase, ca reflectare a raporturilor şi relaţiilor sociale sau ca emanaţie a unor sentimente sau arhetipuri primitive”.
Aşadar, primii cercetători moderni ai mitologiei considerau că miturile sunt simple invenţii epice, alegorice sau literare ale unor visători din vechime. De altfel, pionierii mitologiei definită ca ştiinţă nu au făcut altceva, în vastele lor tratate teoretice, decât să preia, dintr-o perspectivă nouă, mai vechile concepţii ale antichităţii greceşti, în special cea promovată de Euhemeros din Messene.
O interpretare diferită a fost dată însă miturilor de fondatorii psihanalizei: Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung. Astfel, Sigmund Freud aprecia că religia, cultura şi societatea omenească au apărut “drept urmare a unui omor primordial”. Comunităţile primitive au fost conduse, în opina lui Sigmund Freud, de un mascul adult – “tatăl” -, care avea în subordine un număr variabil de femele şi de tineri masculi; când tinerii masculi au devenit îndeajuns de maturi ca să stârnească gelozia căpeteniei grupului – a tatălui -, au fost alungaţi. Fiind canibali convinşi, afirma Sigmund Freud, până la urmă fiii alungaţi şi-au ucis tatăl, l-au mâncat, iar apoi şi-au însuşit femeile sale. Sigmund Freud afirma că “Dumnezeu este forma sublimată a tatălui fizic”; precum tatăl a fost ucis în cadrul societăţilor primitive, tot astfel, în vechile mitologii, Dumnezeu însuşi este ucis şi jertfit. „Acest omor al tatălui-zeu este străvechiul păcat originar al umanităţii. Această vină a sângelui este răscumpărată prin moartea sângeroasă a lui Hristos.”
Fireşte, cu privire la acest paragraf – care trebuie adnotat în mod necesar cu subtitlul “de la Freud citire” – aproape că nu este nimic de comentat, căci opiniile lui Freud se dizolvă de la sine în faţa evidenţei. Oricum, opiniile lui Sigmund Freud au fost combătute cu virulenţă de marea majoritate a cercetătorilor epocii, în primul rând de Borislav Malinowski şi W. Schmidt.
În schimb, opiniile mult mai poderate ale celuilalt părinte al psihanalizei, Carl Gustav Jung, au făcut vâlvă după cel de-al doilea război mondial şi continuă să facă şi în ziua de astăzi. Fiind frapat de asemănările dintre vechile mituri şi conţinuturile inconştientului colectiv care se manifestă prin arhetipuri, Carl Gustav Jung era convins de valoarea inestimabilă a miturilor.
Carl Gustav Jung afirma că mitul este o “expresie a inconştientului colectiv”, care este comună întregii umanităţi. Psihicul, afirma Carl Gustav Jung, este format din trei niveluri: inconşientul individual, conştientul şi inconştientul colectiv. Inconştientul personal cuprinde conţinuturile psihice ale fiecărui individ, care au trecut în uitare, ieşind din conştient şi, deci, care şi-au pierdut intensitatea. La rândul său, inconştientul colectiv, care este transpersonal, cuprinde o serie de structuri psihice identice, comune tuturor oamenilor, numite arhetipuri. Carl Gustav Jung afirma că arhetipurile sunt, în esenţă, “nuclee neuropsihice înnăscute, care au sarcina de a iniţia, controla şi mijloci caracteristicile uzuale de comportament şi trăirile tipice tuturor fiinţelor umane”. Arhetipurile sunt structuri psihice identice, comune tuturor oamenilor. “În circumstanţe apropiate, arhetipurile generează gânduri, imagini, mitologeme, simţăminte şi idei similare la oameni, indiferent de clasa lor socială, de credinţe, rase, localizare geografică ori epocă istorică. Întreaga zestre arhetipală a unui individ alcătuieşte inconştientul colectiv, a cărui autoritate şi forţă aparţine unui nucleu central integrând ansamblul personalităţii.”