EXEMPAEOS
APARIŢIA SCRISULUI ŞI PRINCIPIUL LISTEI
Faptul că scrisul a apărut datorită unor necesităţi destul de prozaice – adică pentru clasificarea realităţii – poate fi demonstrat şi prin analizarea termenilor care se foloseau în antichitate. Cuvântul grecesc pentru carte, “biblos”, se referă la aspectul material şi mai puţin la aspectul spiritual al cărţii.
Numele biblos, de unde a provenit de fapt cuvântul Biblie, arată numai că sulul de papirus pe care se scria cândva se aducea din oraşul fenician Byblos. Echivalentul ebraic al cuvântului grecesc bibos este sepher. La rândul său, cuvântul sepher, care provine de la rădăcina S P R, are sensul de a număra, de a enumera, iar sopher (participiul prezent activ substantivizat) are sensul de contabil, socotitor sau administrator, cuvânt tradus destul de inexact în versiunile moderne ale Septuagintei sau ale Vulgatei, prin termenul de scrirb sau scriitor.
Sensul cuvântului carte este identic în greacă şi în ebraică: sepher sau biblos înseamnă la origine listă, iar principiul narativ al expozeului este structurat după modul de alcătuire al unui proces verbal. Sensul cuvântului carte şi ce însemna acest termen în vechime este dezvăluit în Vechiul Testament, chiar în Facerea, cap 5;1, atunci când se afirmă „aceasta este cartea (sepher) generaţiilor neamului omenesc”, în ebraică „za sepher toldot ‘adam”.
*
În antichitate, textele ce conţineau informaţii de natură iniţiatică nu erau citite aşa cum citim noi o carte, tot astfel, în vechile şcoli, textele iniţiatice nu erau studiate aşa cum sunt studiate textele în ziua de astăzi. În antichitate, textele sacre erau memorate cât mai fidel, elevul învăţând cu precizie modul de recitare, intonaţia şi procedeele respiratorii care trebuiau respectate în timpul citirii. Într-un fel, se proceda la fel ca în institutele de arte dramatice şi de actorie din zilele noastre, în care elevii învaţă cum să recite corect un anumit text. În general, toate vechile texte sacre au fost scrise în versuri nu atât pentru frumuseţea exprimării, cât mai ales pentru că, versificate, puteau fi memorate mai uşor.
În vechile temple, exista o „diviziune a muncii” foarte strictă. Preotul principal al templului, ca un veritabil „manager general” al instituţiei, împărţea sarcinile de serviciu şi opera împărţirea strictă a activităţilor. Textele aflate în „biblioteca” orală a templului trebuiau transmise într-o succesiune neîntreruptă. Elevii aflaţi de mici în serviciul templului erau obligaţi să înveţe pe dinafară textele sacre care le reveneau prin diviziunea muncii. Elevii nu numai că învăţau pe dinafară textele sacre, ci trebuiau să le psalmodieze cu intonaţia potrivită, pe care numai un maestru o putea cunoaşte şi o putea transmite iniţiatic.
Transpunerea în scris a informaţiilor sub forma miturilor s-a dezvoltat destul de târziu, mai mult o concesie a vechilor contactori, care au acceptat ca o parte din informaţiile mistice să fie făcute publice. Făcând publică cunoaşterea iniţiatică, vechii contactori au avut grijă să o oculteze şi să o învăluie într-un limbaj metaforic şi simbolic, pentru a nu servi unor interese nefaste. Astfel, treptat, în secole de efort iniţiatic, cunoaşterea de tip ezoteric a vechilor contactori şi iniţiaţi şi-a croit drum din semiobscuruitatea templelor pentru a ajunge să fie discutată în agora, marea piaţă publică a cunoaşterii omeneşti.
Ulterior, prin pana genială a unor mari rapsozi, barzi sau oameni de litere precum Homer, Hesiod sau Platon, vechea cunoaştere iniţiatică a fost sintetizată şi refolmulată, începându-şi o nouă carieră.
TEXT – CG – fragment din cartea aflată în lucru EXEMPAEOS
FOTO – ANCIENT HISTORY