CEA MAI ÎNDELUNGATĂ REVOLUŢIE

După cronologia acceptată de istoriografie, răspândirea agriculturii s-a produs cel mai probabil la sfârşitul glaciaţiunii Wurm, care a provocat schimbări climaterice masive, ce au determinat, la rândul lor, modificări ale florei şi faunei.
De altfel, nu este prea greu de dedus că glaciaţiunea Wurm a fost un efect direct al celui de-al doilea diluviu, fiind un fenomen absolut normal. După cel de-al doilea diluviu a urmat, cel puţin în emisfera nordică, o perioadă relativ lungă de timp, în care ocupaţiile predilecte ale supravieţuitorilor au fost vânătoarea şi culesul.

Oricât de avansate au fost civilizaţiile ce înfloriseră înaintea celui de-al doilea diluviu, supravieţuitorii a trebuit să o ia de la început în ceea ce priveşte confecţionarea unei îmbrăcăminţi adecvate, construcţia locuinţelor, organizarea unor aşezări sedentare, precum şi reinventarea meşteşugurilor. Tot astfel s-au produs evenimentele imediat după potopul din vremea lui Noe; la fel se vor desfăşura şi în condiţiile în care, în viitor, oamenii nu vor avea grijă de propria lor planetă şi se va produce un cataclism similar: supravieţuitorii o vor lua de la capăt.
Trecerea de la vânătoare ca unică ocupaţie, care a generat mentalitatea de prădător, la cea sedentară de cultivator şi de producător s-a desfăşurat progresiv, destul de lent, de-a lungul mai multor generaţii. Amintirea vechii perioade, în care vânatul se găsea din belşug, a rămas întipărită în memoria ancestrală a oamenilor ca un „tărâm veşnic al vânătorii”.
După ce glaciaţiunea Wurm se va fi încheiat, clima a devenit mai caldă, pădurile s-au extins considerabil, calotele de gheaţă s-au topit, marile animale precum mamuţii au dispărut, vânatul a devenit mai rar, ceea ce a determinat grupurile de oameni să adopte un stil de viaţă sedentar. Consecinţa a fost că grupurile de oameni au ales să se aşeze cu predilecţie în zona marilor fluvii, râuri sau lacuri şi să se ocupe cu cultivarea terenurilor, alături de vânătoare şi de pescuit. Primele plante cultivate, cu începere probabil din mileniul al şaptelea înainte de Iisus Hristos, au fost cerealele: orzul, grâul, ovăzul şi secara. Orzul şi grâul au fost cerealele cele mai intens cultivate în primele milenii ce s-au scurs de la descoperirea agriculturii. La acestea s-au adaugat, în mileniile următoare, meiul, fasolea, porumbul, bumbacul şi cartoful – ultimele numai în America.
În Europa, în Mesopotamia, în Egipt, în India sau China, pe teritoriile mănoase din jurul marilor fluvii precum Dunărea, Tigrul şi Eufratul, Gangele, Indusul, Fluviul Galben sau Nilul, acolo unde, după potop, s-au format primele focare de civilizaţie, a început, încă din mileniul al patrulea, cultivarea pe scară largă a viţei de vie şi a pomilor fructiferi – în special, a smochinului, a curmalului, a părului, a mărului, a prunului şi a cireşului, care până atunci creşteau în sălbăticie.
Paralel, au început să fie domesticite animalele. Primul animal domesticit, probabil cu mult înainte de mileniul al optulea, a fost câinele. Oaia, capra, porcul şi boul au început să fie domesticite, pe scară largă, cel mai târziu în mileniul al şaptelea. Ulterior, au început să fie domesticite animalele de tracţiune: calul, măgarul, cămila.
Trecerea la un mod de viaţă sedentar, aşezarea unor mari grupări de oameni în locurile care ofereau condiţii propice, în văile roditoare ale marilor fluvii sau pe lângă marile lacuri, a facilitat apariţia unei adevărate „revoluţii” tehnologice: construcţia de case, apariţia olăritului, a torsului, a ţesutului, a roţii, prelucrarea lemnului şi perfecţionarea navigaţiei. Ulterior, a început fabricarea ceramicii. Comerţul a cunoscut o înflorire spectaculoasă. Ca o consecinţă, alimentaţia oamenilor a cunoscut un salt spectaculos, îmbogăţindu-se progresiv, ceea ce a determinat importante modificări psiho-somatice.
Începând din mileniul al treilea înainte de Iisus Hristos, pe văile fertile ale marilor fluvii şi râuri s-au dezvoltat comunităţi bine închegate, sate, oraşe, oraşe-state, cetăţi în interiorul cărora civilizaţia omenească a luat un mare avânt. Principalele focare de civilizaţie ce s-au dezvoltat imediat după al doilea potop – văile mănoase dintre Tigru şi Eufrat şi valea Nilului în Orientul Apropiat, valea Indusului şi a Fluviului Galben în Orientul Îndepărtat, văile Dunării şi Rinului în Europa – au format civilizaţii satelit care, la rândul lor, au constituit focare pentru alte forme de civilizaţie.
Dintr-o dată, ca la un semnal, după mii de ani de linişte – în care foşnetul naturii era perturbat doar de şuieratul suliţelor cu vârf de silex ale vânătorilor sau de sfârâitul focului în vetre, deasupra căruia, într-o oală de lut, fierbea o ciosvârtă de bizon sau de antilopă – s-au făcut auzite în lumea oamenilor semnalele agricultorilor ce începeau recoltatul, zgomotele cioplitorilor în piatră care construiau palate şi temple, strigătele înfricoşătoare ale războinicilor care porneau la luptă sau tânguirile mamelor ce-şi pierduseră copiii în înfruntări sângeroase. Solul matern, cald şi primitor al Mamei Pământ, în care totul se cocea de la sine, pentru a hrăni deopotrivă toate fiinţele vii, a fost acoperit de clădiri impunătoare ce sfidau gravitaţia şi căutau să atingă cerul, de hărmălaia marilor descoperiri şi de aviditatea nesecată a oamenilor. Din cel de-al şaptelea mileniu dinainte de Iisus Hristos şi până în secolul al şaptesprezecelea al erei creştine, reverberaţiile generate de descoperirea agriculturii şi de încercările, aproape disperate, ale oamenilor de a cuceri şi de a domina natura, s-au amplificat. Totuşi, faţă de vuietul ce urma să vină, răspândirea agriculturii reprezintă doar un vis palid, ca un parfum ce amintea nostalgia unei copilării uitată prea repede.
După răspândirea pe scară largă a agriculturii – cea mai îndelungată revoluţie din istorie – a urmat “revoluţia” urbană. Primele oraşe au constituit nu numai etapa de debut a dezvoltării civilizaţiei omeneşti aşa cum este înţeleasă astăzi, ci şi prima fază importantă în formularea primelor concepţii cu adevărat coerente. Nu se poate şti cât este de corectă aprecierea istoricului german Wolf Schneider, care afirma că „la originea oraşelor a stat inundaţia”, dar se poate constata, aşa cum afirma scriitorul român Alexandru Tănase, faptul că „experienţa de muncă, cu totul nouă, presupunând construcţie şi inventativitate a agricultorului, a constituit premisa obligatorie a revoluţionării habitatului, a apariţiei oraşelor”.
Este însă în afară de orice îndoială că marile oraşe ale antichităţii au fost constituite de-a lungul marilor fluvii, în văile mănoase unde agricultura şi creşterea plantelor cerealiere a devenit o ocupaţie ce putea asigura traiul zilnic. Trecerea de la stadiul incipient – în care comunităţile erau presărate pe mari suprafeţe de teren, iar membrii nu aveau contact unul cu celălalt – la stadiul urban, a dus la constituirea primelor oraşe-state. Focalizarea civilizaţiei în oraşe-state a determinat, la rândul ei, creşterea populaţiei, structurarea unei organizări statale eficiente, disciplina şi eficacitatea muncii, creşterea economică, o bunăstare relativă a membrilor, construirea unor edificii impunătoare – precum temple, ziduri împrejmuitoare, diguri, case şi palate.
Primul mare oraş, după cum afirmă istoriografia, a fost Ierihonul, care, cu şapte-opt milenii de ani înainte întruparea lui Iisus Hristos, adăpostea mai multe mii de locuitori – între şapte şi zece mii de locuitori, o cifră imensă pentru acea perioadă. Zidurile masive de fortificaţie apărau nenumărate case circulare, în centrul cărora se afla un edificiu impunător în care se făceau ritualuri, ceea ce demonstrează faptul că oamenii acelei perioade aveau deja o concepţie despre lume formulată coerent.
După concentrarea populaţiei în oraşe, s-au înmulţit invenţiile care au uşurat viaţa de zi cu zi a oamenilor: plugul, roata, corabia cu pânze, topirea minereului de aramă, felurite echipamente adaptate la viaţa urbană, tehnicile de calcul şi de măsurare a timpului şi, în cele din urmă – ca un corolar – scrierea. Oraşul a adus însă şi multe calamităţi, ceea ce l-a determinat pe acelaşi cercetător Wolf Schneider să afirme cu destulă îndreptăţire, că „oraşul este leagănul civilizaţiei şi al crimei, creatorul mizeriei şi al luxului, receptacolul în care se acumulează vitalitatea şi nervozitatea, centrul puterii şi al decăderii”.
În mod separat, o dată cu formarea oraşelor şi mai ales a oraşelor-state, a avut loc impunerea unei noi “ordini mondiale”. Dacă, anterior, oamenii trăiau într-o libertate mai mult sau mai puţin relativă, o dată cu apariţia oraşelor s-a constituit o nouă ordine mondială, o ordine supusă despotismului unei elite sau chiar tiraniei unui singur individ. Această nouă ordine mondială s-a perpetuat, cu mici adaptări, până în ziua de astăzi, purtând numeroase denumiri: tiranie, despotism, monarhie, comunism, democraţie populară, capitalism.
Apariţia comunităţilor, a satelor, ulterior a unor oraşe-state, a facilitat structurarea societăţii şi apariţia unor noi categorii sociale în conformitate cu noua ordine mondială. Prima diviziune a muncii a fost, evident, cea dintre bărbat şi femeie. A doua diviziune a muncii a fost cea dintre păstori şi agricultori (menţionată în Vechiul Testament). Ulterior s-a produs a treia diviziune a muncii, prin apariţia unei categorii sociale aparte: a meşteşugarilor (olarii şi, în special, fierarii), adică a acelor persoane care nu s-au mai mulţumit să ia produsele de-a gata din natură