ZEII DE PE CULMILE MUNŢILOR
Reconsiderarea subiectului din perspectivă spirituală va începe cu zeii – tema principală în contextul abordării istoriei anticei. Despre zei numai de bine: nu numai că au existat şi încă există – că au realitate ontologică -, dar au avut o influenţă covârşitoare asupra unei întregi epoci din istoria umanităţii. Din punct de vedere spiritual, zeii au fost oameni decorporaţi care au refuzat să se întrupeze şi să intre în circuitul palingeneziei. Locurile de reşedinţă ale zeilor erau şi sunt situate în palierul cunatic infraeteric, denumit în vechile scrieri văzduh. Deşi au refuzat să se întrupeze, zeii s-au manifestat în lumea materială prin fenomene denumite pe parapsihologia modernă aport, aptraport sau asport.
Uneori, manifestările unor astfel de fiinţe în palierul material au fost denumite teofanii sau hierofanii. Ca opinie personală, cu privire la activitatea zeilor este greşită folosirea termenilor teofanie sau hierofanie, care pot fi aplicaţi doar în cazul lui Dumnezeu. Până în prezent doar două evenimente menţionate în vechile scrieri pot primi aceste calificative: cea din deşertul Madian şi cea de pe Muntele Sinai, în care Dumnezeu s-a manifestat în faţa omului Moise.
Zeii nu au fost însă născuţi prin femeie (afirmaţie stranie, dar corectă în acest context), care să fi avut experienţa vieţii unui om întrupat, adică copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte trupească, astfel că afirmaţia fundamentală a concepţiei euheministe (a filozofului grec Euhemeros, care a trăit în secol al al III – lea după Iisus Hristos), folosită de autorul Daciei preistorice şi de epigonii săi nu stă în picioare: zeii nu au fost oameni divinizaţi sau onoraţi după moarte pentru faptele lor eroice. Zeii n-au fost onoraţi după moarte pentru simplul motiv că n-au murit niciodată. De altfel, manifestarea zeilor este încă un subiect învăluit în mister. Dacă s-ar spune că zeii s-au manifestat în genul fantomelor de astăzi doar pentru a fi observaţi de supuşi, printr-un fel de materializare parţială, ar fi în bună măsură eronat, iar subiectul ar fi elucidat doar parţial. Un exemplu de materializare parţială în epoca modernă a fost cel al fantomei denumită Katie King, care se materializa la şedinţele de spiritism conduse de mediumului Florence Cook, în jurul anului 1870.
În antichitate, zeii se materializau cel mai adesea în mod total, astfel că au intervenit uneori în mod brutal în istoria oamenilor. Materializându-se în lumea materială, un zeu se putea lupta cu sabia în mână cu un om întrupat, iar dacă cineva este uimit de o asemenea afirmaţie trebuie să-şi reamintească cazul similar descris chiar în Biblie: lupta personajului Iacob (om întrupat) cu un înger (fiinţă necorporală). Un zeu materializat putea ucide în luptă un om întrupat, dar putea fi ucis foarte rar. De fapt, un zeu putea fi ucis doar de un om al cerului întrupat, a cărui putere fiinţială era egală cu cea a zeului. Un alt caz în care un zeu putea fi ucis era momentul în care începea să se materializeze. Orice făptură necorporală este vulnerabilă atunci când începe să se materializeze şi încă nu-şi poate folosi în mod deplin puterile; în acele momente delicate chiar şi un copil poate ucide o astfel de făptură. Cel care reuşea să ucidă un zeu putea să-şi însuşească puterile acestuia. De fapt, cele mai secrete scrieri ale antichităţii nu au fost cele ce descriau existenţa zeilor şi lumea de dincolo, aşa cum se crede în prezent, ci cele care arătau punctele vulnerabile ale zeilor şi modalităţile prin care aceştia puteau fi ucişi.
La eventuala întrebare “cine avea interesul să fie asasinat un zeu”, răspunsul este destul de banal: toţi. Motivaţia este de asemenea la îndemână: zeii se comportau ca nişte satrapi. Dădeau porunci oamenilor întrupaţi, iar cei ce nu le executau erau pasibili de pedepse foarte grele. În antichitate, manifestarea zeilor a generat o teroare greu de imaginat astăzi. De fapt, epoca sclavagistă a început în momentul în care zeii au început să intervină discreţionar în istoria oamenilor întrupaţi. De aici a rezultat războiul dintre zei şi oameni, menţionat în vechile scrieri mitice.
Tot astfel, întrebarea “ce se întâmpla cu zeii dacă erau ucişi în palierul cuantic material”, necesită un răspuns adecvat: şi după ce erau ucişi, zeii continuau să existe, fiind vorba despre oameni ai cerului, dar din acel moment nu se mai puteau manifesta în palierul cuantic material. De aceea, miturile antice, inclusiv cele greceşti, sumeriene, egiptene, hitite sau feniciene menţionau fenomene sau evenimente care stârnesc zâmbete condescendente din partea comentatorilor materialişti din ziua de astăzi: un zeu oarecare putea fi ucis eventual de fiul său, dar apoi reapărea sub ipostaza, dragă istoricilor religiilor, de deus otiosus (zeu retras din lume). În consecinţă, analizele idealizate ale unui trecut cam neguros şi elogiile “în orb” adresate zeilor din vechime de către unii comentatori moderni se potrivesc ca nuca în perete.
Evident că nu toţi zeii antici s-au manifestat în mod discreţionar, dar mulţi au recurs la un astfel de comportament. De altfel, manifestarea zeilor poate fi caracterizată prin câteva trăsături definitorii: în primul rând, fiecare zeu dorea să aibă câţi mai mulţi supuşi în palierul material, care să fie botezaţi în numele său. Fiecare botezat primea o pecete energetică sau aurică care rămânea imprimată la nivelul sufletului şi care, de cele mai multe ori, era reflectată şi la nivelul trupului fizic printr-un tatuaj; aceasta este de fapt originea tatuajelor. A doua trăsătură a fost tendinţa de a acapara un spaţiu vital cât mai întins, iar a treia trăsătura a fost o foame continua de energie.
Fiecare zeu se manifesta concurenţial faţă de ceilalţi zei. Consecinţa a fost că zeii au început să se războiască între ei pentru obţinerea celor trei forme de posesiune. Războaiele dintre zei se desfăşurau simultan la nivelul văzduhului şi la nivelul palierului material; în văzduh se luptau zeii şi “curţile” lor, iar la nivel fizic se luptau oamenii întrupaţi. În acest context trebuie menţionat că este eronată opinia concepţiei materialiste care afirmă că războaiele din antichitate au avut doar cauze politice sau economice. Războaiele au fost duse la poruncile zeilor, scopul fiind cucerirea unor teritorii vitale. Cu cât avea mai mulţi supuşi întrupaţi, cu cât stăpânea teritorii mai vaste şi avea mai multe temple, un zeu avea mai multă putere. Evident, era absolut necesar ca în teritoriile cucerite zeii să aibă temple consacrate în care să fie făcute ritualuri.
Acesta este motivul pentru care, în cazurile unor cuceriri de teritorii, prima ocupaţie a învingătorilor era fie reformatarea vechilor temple, fie dărâmarea celor vechi şi construirea unora noi. În cazul refolosirii unor temple mai vechi, preoţii realizau o reformatare de ordin spiritual şi energetic. Zeii învinşi nu erau însă alungaţi (deşi au existat şi astfel de cazuri), ci declaraţi subordonaţi ai zeilor învingători, aspect ce nu trebuie interpretat metaforic, ci cât se poate de concret. Concomitent, populaţia supusă era fie coborâtă la rangul de sclavi, fie obligată să plătească tribut, concomitent cu aducerea de ofrande în templele zeilor învingătorilor. Au existat însă şi cazuri în care, datorită refuzului de a se converti şi de a aduce ofrande în templele zeilor învingători, oraşe şi populaţii au fost şterse de pe faţa pământului. Cel mai cunoscut caz a fost oraşul mesopotamian Ninive, care a fost şters de pe faţa pământului. Multe populaţii antice, care la vremea lor au construit focare de civilizaţie înfloritoare, au dispărut de pe suprafaţa pământului din astfel de motive; printre acestea trebuie menţionaţi hitiţii, hurriţii, popoarele mării etc.
Creştinii au avut de asemenea mai probleme în primele secole ale noii ere, datorită refuzului de a aduce ofrande în templele zeilor. Un refuz mai special s-a concretizat prin inventarea colivei. Coliva a început să fie preparată la Constantinopole, pe timpului împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, pentru a-i batjocori pe creştini, a dat poruncă ca toate alimentele din pieţe să fie stropite cu sângele animalelor jertfite în templele închinate zeilor. Arhieposcopul de atunci al Constantinopolelui, Eudoxie, a primit în vis porunca de la martir creştin pe nume Teodor, care murise cu vreo cincizeci de ani înainte, să comunice creştinilor să nu mănânce alimentele stropite cu sânge, ci să mănânce grâu fiert cu miere, practică ce s-a extins ulterior în toată creştinătatea.