EUHEMERISMUL

EUHEMERISMUL

Adept al concepţiei euhemeriste, Nicolae Densuşianu consideră că zeii au fost oameni muritori, veneraţi după moarte. Euhemerismul este o concepţie antică promovată de un autor grec pe nume Euhemer din Mesena, care a trăit în secolul al treilea înainte de Iisus Hristos, potrivit căreia zeii au fost oameni divinizaţi după moarte pentru faptele lor măreţe din timpul vieţii.

Aşadar, din perspectiva acestei concepţii, Nicolae Densuşianu considera că prin cultul pe care l-au promovat în arealul grecesc, pelasgii n-au făcut altceva decât să-şi onoreze regii prin construirea unor artefacte megalitice – pe care, în spiritul vremurilor în care a scris, le-a denumit simulacre. Zeii Greciei mai afirmă autorul Daciei preistorice au fost importaţi in corpore de la pelasgi, aducând în sprijinul afirmaţiei sale tranşante opinia exprimată în vechime de Herodot, care exprimă aceeaşi părere cu contemporanul său Socrate, „că numele divinităţilor, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, grecii le-au primit de la pelasgi”.

Una din constatările de excepţie ale autorului Daciei preistorice a fost că în tradiţiile, legendele şi basmele populare româneşti încă pot fi regăsite multe informaţii valoroase cu privire la istoria străveche a umanităţii. “Unele dintre acestea tradiţiuni – afirma Nicolae Densuşianu – sunt cuprinse în colindele religioase, ce se cântă la serbările Crăciunului şi în prima săptămână a anului nou, dar altele le aflăm din cântecele eroice populare, numite şi cântece bătrâneşti. În colindele religioase, ce nu sunt decât imnuri festive ante-creştine, aceşti monarhi glorioşi din timpurile pelasge ne apar ca personalităţi divine, semizei din ceriu, care domnesc peste pământ şi peste cer”.

Autorul Daciei preistorice consideră, de asemenea, miturile antice, mai ales cele greceşti, ca fiind o sursă valoroasă de informaţii cu privire la trecutul imemorial al umanităţii. Majoritatea zeilor grecilor îşi au originea în arealul carpato-danubiano-pontic. În spiritul euhemenismului pe care l-a promovat, Nicolae Densuşianu consideră că “diferiţi monarhi ai acestei lumi depărtate, admiraţi pentru binefacerile lor şi temuţi pentru puterea lor extraordinară, începură să fie consideraţi ca zei, li se institui un cult public, iar după moarte, ei fură adoraţi ca o providenţă”.

Primul mare zeu cinstit de populaţia pelasgă a fost în opinia autorului Daciei preistorice, Uranos. Cunoscut şi sub denumirile Megas Uranos sau Cerus Magnus, Uranos a fost primul mare rege al Imperiului pelasg. Denumit uneori Munteanul, Uranos a fost monarhul care a început munca de civilizare a oamenilor.

“Toate legendele şi tradiţiunile vechi ne înfăţişează pe acest Uranos ca unul din monarhii cei mari ai lumei preistorice. El este întemeietorul marelui imperiu pelasg în Europa şi Africa, cel dintâi care a guver­nat lumea şi căruia, pentru meritele sale cele mari faţă de genul ome­nesc, preoţii instituiţi de dânsul îi atribuiră calităţi şi onori divine. La vechii latini, însă, divinitatea cea mare a universului fu personifi­cată mai întâi sub propria numire de Caelus. Acest Caelus, probabil unul şi acelaşi cu Uranos (sau Munteanul) al grecilor, apare ca părintele lui Dokius, unul din primii civilizatori ai lumii vechi, care a învăţat pe oameni să construiască locuinţe de lut”. (30)

După Uranus a domnit Saturn, sub a cărui guvernare s-a propagat folosirea pe scară largă a agriculturii şi dezvoltarea primelor elemente de civilizaţie şi cultură. Saturn i-a determinat pe oameni sã abandoneze viaţa sãlbaticã, i-a adunat în societate, le-a dat legi după care să se comporte; el este “începãtorul şi propagatorul fericirii omeneşti”. Peste tot în antichitate, întreaga regiune nord-vestică era conside­rată ca Imperiul lui Saturn. “Marea nordică ne apare, atât în literatura grecească, cât şi în cea romană, numită Marea lui Saturn.

În vechea teologie cosmogonică, numele de onoare al lui Saturn era pater, deus parens, adecă tată al zeilor, al oamenilor şi al tuturor forţelor naturei, întocmai după cum aceleaşi predicate le avuse mai înainte Ceriul (Cerus manus)”. Saturn, este de părere Nicolae Densuşianu, era în antichitate nu numai zeul cerului, ci şi al lumii subterane, adică al infernului, motiv pentru care a fost denumit „Deus Manus sau Manes, termeni identici cu termenul latin mani, acordat spiritelor defuncţilor. De asemenea, Saturn a primit epitetul tartaros, care este denumirea lumii subpământene la vechii greci (Tartar sau Hades), termen care s-ar traduce, afirmă autorul Daciei preistorice, prin cuvântul „tată”. (30)

Datorită faptului că Saturn a fost denumit în antichitate prin expresia Zeul Moş, Nicolae Densuşianu consideră că acesta este unul şi acelaşi cu cel desemnat de vechii daci prin numele Zalmoxis. “Acelaşi titlu de „Zeul-moş” (deus vetus sau avus) îl avea Saturn şi la daci. Istoricul Mnaseas din Patrae, care trăise în secolul al IIIlea î.e.n., ne spune că geţii adorau pe Saturn, pe care ei îl numesc Zamolxis.

Tot asemenea, scrie Diogene Laerţiu, că geţii numesc pe Saturn, Zamolxis. Iar la Hesychiu aflăm: Zalmoxis o Kronos. Numirea de Zamolxis nu putea fi altceva decât un simplu epitet hieratic al lui Saturn, un atri­but cu acelaşi înţeles cu senex, deus vetus, deus avus, Papaios, pres­bites, Majus (sau Maesius), pe cari le avea Saturn şi la alte triburi pelasge. Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-mox-is în limba dacilor nu însemna altceva decât Zeul-moş.” (30)

După Saturn peste a domnit zeul Joe (Jupiter), fiul lui Saturn, care şi-a alungat tatăl în Tartar. „Saturn a fost alungat din domnie şi Joe (Jupiter) re­cunoscut de domn absolut al lumii greceşti”. În cele din urmă, Imperiul pelasg s-a divizat în două regate: partea de nord a intrat sub conducerea lui Typhon, iar partea de sud sub conducerea lui Jupiter, identificat cu Osiris.

Tiphon a fost denumit în vechime Ahriman, afirmă autorul Daciei preistorice, iar locuitorii imperiului ce-l conducea au primit denumirea alternativă de arimi. Cei doi conducători s-au războit pentru dominaţie. Typhon a fost înfrânt şi alungat de zeul Jupiter, identificat cu zeul egiptean Osiris, care a întreprins o incursiune epică la nordul Dunării de alungare a acestuia. Războiul dintre Typhon şi Osiris a fost îndelungat şi foarte violent. În cele din urmă Osiris a triumfat. Fiind înfrânt, atât Typhon, cât şi populaţia sa de arimi au dispărut din istorie.

Amintirea incursiunilor lui Osiris la nordul Dunării a fost reflectată nu numai în miturile egiptene şi greceşti, ci şi în multe legendele populare româneşti, în care zeul egiptean a fost denumit Ostrea. După alte legende, învingătorul şarpelui a fost uriaşul sau “jidovul” Iovan Iorgovan, denumit uneori Novac, care, afirmă Nicolae Densuşianu, a fost unul din generalii lui Osiris.

După alungarea lui Typhon şi după sfârşitul domniei lui Jupiter, peste poporul pelasg a domnit Hermes, denumit Sarmis, întemeietorul ştiinţelor divine şi umane deopotrivă, echivalentul zeului Thoth al vechilor egipteni. Dar fiind faptul că termenul Sarmis face parte din cuvântul compus Sarmizegetusa, concluzia pentru Nicolae Densuşianu a fost evidentă: Sarmizegetusa a fost reşedinţa lui Hermes.

După Hermes, peste Imperiul pelasg a domnit zeul Marte, denumit Ares de greci, considerat zeul războiului, dar şi al dreptăţii. Despre Marte, Homer afima că este regele oamenilor drepţi, care i-a învăţat pe oameni cum să confecţioneze arme din metal, i-a învăţat meşteşugul armelor şi diferite tehnici de luptă. Herodot era de părere că Marte-Ares a domnit peste Scythia, iar Vergiuliu afirma că a fost protectorul câmpiilor getice.

Bazat fiind pe aceste informaţii, Nicolae Densuşianu afirma că Marte a fost o lungă perioadă de timp zeul naţional al dacilor. Informaţia cu privire la preeminenţa zeului Marte în arealul carpato-danubiano-pontic a circulat până în secolul al şaselea al erei creştine, astfel că a ajuns şi la urechile lui Iordanes, cronicarul cel mai exponenţial al goţilor, care afirma că Marte s-a născut pe pământurile geţilor, strămoşii săi.

Iordanes era convins că goţii sunt aceiaşi cu geţii. Lui Marte i-a succededat la domnia Imperiului pelasg Hercules, ale cărui arme erau arcul, paloşul şi buzduganul, care  a avut doi fii: pe Agathyrsus, care a domnit în zona Mureşului şi pe Schytes, care a domnit la nordul Pontului Euxin. După Hercules a urmat la Apollo, care era originar din Insula Leuce