Din punct de vedere spiritual, etnogeneza poporului român a început cu mult timp înainte de epoca lui Pelasgos, prin formarea unor linii genealogice de oameni ai cerului.
Aceste linii genealogice au fost întemeiate de câţiva capi de linii genealogice, denumiţi Începători, Întemeietori sau Patriarhi (sensul originar este de Tată prim). Înţelepciunea populară românească i-a denumit Babe. Începătorii au fost strămoşii tuturor oamenilor cerului ce s-au întrupat vreodată în palierul cuantic material. Locul iniţial de manifestare al Începătorilor a fost arealul carpato-danubiano-pontic.
Începătorii nu trebuie însă confundaţi cu zeii, deşi au făcut parte din aceeaşi categorie a oamenilor cerului. Spre deosebire însă de zei, Începătorii au respectat poruncile lui Dumnezeu. Datorită faptului că au fost oameni ai cerului de mare elevare spirituală, Începătorii au devenit, dacă se poate spune astfel, porţi de intrare ale duhurilor omeneşti în palierul material. În zorii istoriei, Începătorii au născut din „coapsa lor”, prin parthenogeneză, fii şi fiice. Progeniturile directe ale Începătorilor-Babe au fost desemnate de înţelepciunea populară românească prin termenul de Moşi. La rândul lor, Moşii au avut fii şi fiice. Împreună cu progeniturile lor, Moşii au întemeiat aşezări sedentare denumite moşii. Ulterior, Începătorii au reunit toate moşiile, întemeind regate.
În perimetrul propriilor regate, Întemeietorii au “formatat” culoare energetice (un fel de tuneluri sau conducte energetice de câţiva metri diametru, denumite “găurile de vierme”) între cer şi palierul material, prin intermediul cărora energia luminoasă provenită direct de la Dumnezeu se scurgea pe pământ. Precum un izvor alimentează cu apă o oază din deşert, locurile respective au devenit un izvor nesecat de energie luminoasă în palierul material.
Numărul total al Începătorilor a fost în jur de douăzeci şi patru. Din numărul total, au rămas în arealul carpato-danubiano-pontic un număr de maxim nouă, restul migrând de-a lungul şi de-a latul globului terestru. Numărul Începătorilor care au rămas în arealul carpato-danubiano-pontic poate fi dedus doar indirect, în urma analizei celei mai importante sărbători a poporului român de dinainte de creştinare: sărbătoarea de Întâi Martie, în cadrul căreia strămoşii poporului român celebrau nu numai venirea primăverii şi începutul anului agricol, precum consideră cercetătorii materialişti, ci în primul rând îşi reaminteau de actul creaţiei lumii, sărbătoarea fiind oarecum echivalentă cu ceea ce se înţelege astăzi prin Anul Nou. Apoi, în primele nouă zile ale lunii Martie, strămoşii poporului român îi celebrau pe Întemeietorii denumiţi Babe, iar în următoarele nouă zile îi sărbătoreau pe Moşi. Din faptul că înţelepciunea populară celebra la începutul lunii martie doar nouă Babe se poate deduce că au fost luaţi în considerare doar cei rămaşi în arealul carpato-danubiano-pontic. Nu au fost luaţi în considerare acei Începători care au migrat împreună cu fiii şi fiicele lor în alte zone ale pământului. În teritoriile în care au migrat, Începătorii au întemeiat regate locuite în exclusivitate de oameni ai cerului.
În acest context nu poate constitui o surpriză concluzia revoluţionară a unui studiu genetic întreprins în ultima perioadă de timp de o echipă internaţională de oameni de ştiinţă care, în urma unei “analize întreprinse asupra a 22 de indicatori genetici, a demonstrat că aproape toţi bărbaţii ce trăiesc actualmente în Europa pot fi împărțiți în zece categorii diferite, fiecare reprezentând o altă linie paternă. Probele provin de la un nou studiu al cromozomului masculin J, un haplogrup ADN al cromozomului Y, moştenit de fiu de la tată”. Cercetătorii menţionaţi au concluzionat că “mai mult de 95% dintre bărbaţii europeni din ziua de azi sunt descendenţii a 10 strămoși pe linie masculină”.
Datorită faptului că, în arealul carpato-danubiano-pontic, cele mai multe aşezări sedentare au fost situate pe culmile munţilor sau în păduri dese, forma de civilizaţie constituită sub directa îndrumare a Începătorilor-Babe poate fi denumită de „munte-pădure”. În perimetrul focarelor de civilizaţie de munte-pădure, locuite în exclusivitate de oameni ai cerului, la îndemnul Babelor, au fost instituite reguli stricte de natură spirituală. Regulile erau astfel concepute încât oamenii să respecte Poruncile lui Dumnezeu. Dacă mare parte dintre regulile ce trebuiau respectate pot fi regăsite astăzi în orice cod de conduită morală, inclusiv în Decalogul lui Moise, cuprinzând bunăoară interdicţia de a ucide, de a fura, de a minţi etc, unele reguli pot părea în ziua de astăzi destul de stranii.
Cele mai stranii reguli se refereau la procreaţie. Printre regulile impuse de Babe era primordială procreaţia în condiţii de puritate trupească, mentală şi spirituală, scopul fiind aducerea la întrupare a unor oameni ai cerului cu caracteristici compatibile cu cele ale părinţilor. Împreunarera trebuia să se realizeze doar în anumite condiţii, iar în restul timpului bărbaţii trebuiau să locuiască separat de femeile lor.
Celebra istorisire a lui Herodot cu privire la agatârşii din zona Transilvaniei se referă de fapt la un focar de civilizaţie de munte-pădure, în care bărbaţii locuiau uneori separat de femei. Femeile agatârşilor, afirma Herodot, “sunt în comun, ca să fie toţi fraţi, şi că, fiind atât de înrudiţi, să nu aibă unii împotriva altora nici ură nici pizmă”. Probabil că, referitor la ultima afirmaţie, cel denumit părintele istoriografiei ori nu a priceput ce i-au spus călătorii ce vizitaseră acele locuri, ori nu a fost informat corespunzător. Exprimarea corectă ar fi trebuit să fie că femeile locuiesc într-un loc comun, adică separate de bărbaţi, tocmai pentru a nu exista ispita ce ar fi dus la procreaţii nedorite. Prin procreaţie nedorită se înţelege aducerea la întrupare a unor oameni ai cerului cu apucături imorale, care la maturitate puteau perturba armonia dintre membrii comunităţii.
Agatârşii au fost consideraţi de către Herodot de neam scitic, ceea ce iarăşi constituie o inexactitate, justificată totuşi în condiţiile precarităţii transmiterii informaţiilor în antichitate. Agatârşii au fost autohtoni din Transilvania, care n-au avut nimic de-a face cu sciţii. Timp de câteva sute de ani, inclusiv în perioada vieţii lui Herodot, sciţii au dominat politic, militar şi administrativ o porţiune destul de vastă din arealul carpato-danubiano-pontic, teritoriu cunoscut în epoca respectivă sub numele de Scitia minor. Sciţii erau o populaţie nomadă, războinică şi destul de crudă, provenită de prin stepele de la nordul Mării Negre (unde se afla Scitia major), astfel că atribuirea unor caracteristici spirituale elevate acestora nu are temei. Aceeaşi confuzie, datorată probabil tot precarităţii transmiterii informaţiilor în antichitate, între autohtoni şi sciţi a făcut-o un alt istoric al antichităţii, Strabon, care, referinduse tot la „sciţii” din arealul carpato-danubiano-pontic, i-a denumit deloc metaforic abioi, adică vii, plini de viaţă (divină).
Nu este lipsit de importanţă nici faptul că numeroase cutume ce compuneau corpusul de reguli bazate pe principii spirituale promovate în regatele Babelor au fost perpetuate de-a lungul timpului până în epoca modernă, fiind prezente atât în Legile frumoase, denumite Belagine, ce au stat la baza modelului de comportament al autohtonilor din arealul carpato-danubiano-pontic, cât şi în corpusul de legi cunoscut în evul mediu sub numele de Legile pământului, Legile Rumânilor sau Jus Valachicum (Lex Antiqua Valachorum).
Cei care nu respectau regulile spirituale instituite de Babe sau Moşi erau excluşi de pe teritoriul regatului sau al moşiei, devenenind paria, astfel că erau obligaţi să găsească rapid un alt loc unde să se stabilească. O dată cu trecerea timpului, cei excluşi au întemeiat noi aşezări şi, implicit, au pus bazele unei noi forme de civilizaţie. Datorită faptului că, de cele mai multe ori, cei excluşi au coborât din munţi în zonele joase, nou constituita formă de civilizaţie poate fi denumită „de câmpie”.
Dacă focarele de civilizaţie de munte-pădure aveau o puternică componentă sacrală şi tradiţionalistă, fiind bazate pe principii spirituale ce aveau la bază respectarea Poruncilor lui Dumnezeu, focarele de civilizaţie de la câmpie au devenit moderniste, cosmopolite şi deschise oricăror influenţe. Dacă în focarele de civilizaţie de munte-pădure locuiau doar urmaşii direcţi ai Întemeietorilor-Babe, în focarele de civilizaţie de la câmpie s-au adunat în devălmăşie oameni din tot felul de linii genealogice.
Tocmai rezultatul amestecului de linii genealogice din focarele de civilizaţie de la câmpie a condus la apariţia pe eşichierul lumii materiale a fiilor oamenilor. Oamenii cerului din focarele de civilizaţie de la câmpie n-au mai fost capabili să aducă la întrupare alţi oameni ai cerului, ci au adus la viaţă fii ai oamenilor sau oameni ai pământului, adică clone născute după chipul şi asemănarea lor. La rândul lor, fiii oamenilor au născut noi generaţii de alţi fii ai oamenilor, care au întemeiat noi aşezări sedentare. Rezultatul melanjului haotic dintre linii genealogice, triburi şi seminţii nu a întârziat să apară: au apărut linii genealogice hibride, care au început să se războiască pentru cucerirea unor teritorii. În mod paralel, şi-au manifestat prezenţa zeii, din coapsa cărora s-au născut mai multe linii genealogice de fii ai zeilor.
În cele din urmă, Întemeietorii-Babe s-au retras din palierul material, iar regatele lor şi-au încetat existenţa, astfel că ulterior, treptat, amintirea lor a dispărut din memoria oamenilor; doar unele legende şi basme româneşti mai menţionează existenţa unor împărăţii „albe”, conduse de împăraţi „albi”. Chiar şi după retragerea Întemeietorilor-Babe din lumea materială, locaţiile unde fuseseră amplasate regatele lor au continuat să emită energii benefice datorită fapului că au continuat să funcţioneze vechile culoare energetice prin intermediul cărora energia luminoasă provenită direct de la Dumnezeu se scurgea pe pământ. O bună perioadă de timp, locurile în cauză au continuat să fie locuite şi apărate de oameni ai cerului întrupaţi, urmaşi ai Întemeietorilor.
În acele locaţii oamenii cerului întrupaţi au construit cetăţi înconjurate de ziduri formate din blocuri ciclopice din piatră; un singur bloc de piatră cântărea între două şi zece tone. Un model de cetate înconjurată cu ziduri uriaşe din piatră este Micene (Mykines) din Peloponez, iar în acest caz Nicolae Densuşianu, datorită intuiţiei sale extraordinare, a avut perfectă dreptate, punând-o în legătură cu construcţiile ciclopice din Munţii Carpaţi. Intuiţia sa s-a oprit însă în acest punct, întrucât atât statuile ciclopice, cât şi cetăţile cu ziduri groase din piatră au fost un model arhitectonic general al epocii respective, astfel că este o exagerare afirmaţia că au fost construite pe toată suprafaţa pământului de aceeaşi populaţie omniprezentă: pelasgii. Este vorba doar despre un model arhitectural al unei epoci: epoca megalitică. Caracteristica principală a epocii megalitice a fost construirea artefactelor din blocuri mari din piatră, tot astfel cum caracteristica epocii prezente o constituie ridicarea zgârie-norilor. Pe toată suprafaţa pământului există în prezent peste 3000 de vestigii ale unor artefacte megalitice, al cărei parfum s-a pierdut în negura timpului. Aşadar, enigma construirii unor artefacte uriaşe din piatră pe toată suprafaţa pământului poate fi elucidată foarte uşor fără a recurge în mod obsesiv la pelasgi.
Rămâne însă deschisă întrebarea de ce a fost aleasă piatra pentru construirea unor artefacte gigantice. Răspunsul nu este chiar aşa de complicat, astfel că este la îndemâna oricui fără a necesita artificii scolastice: amintirea potopului din vremea lui Noe era destul de vie în perioada în care au fost construite, astfel că factorii de decizie au ales un material care să dăinuie, indiferent ce cataclisme se vor abate în viitor asupra Terrei. Ceea ce de altfel s-a întâmplat atunci când s-a produs cel al doilea diluviu.
Rămâne, de asmenea, deschisă o altă întrebare, la fel de legitimă: în ce fel şi cu ce mijloace tehnice au fost construite în preistorie artefacte gigantice din piatră, pe care nici inginerii moderni nu ar reuşi să le realizeze cu tehnica existentă. Răspunsul, de această dată, este puţin mai complex: a existat o breaslă care le-a construit. Această breaslă – să-i spunem internaţională – de meşteşugari şi constructori a fost formată din oameni ai cerului cu staturi uriaşe. Ei erau originari din toate locaţiile în care adăstaseră oamenii cerului în migraţia lor de-a lungul şi de-a latul pământului, dar cei mai mulţi îşi aveau originea în arealul carpato-danubiano-pontic. Ei cutreierau pământul construind astfel de edificii.
De altfel, primii oameni ai cerului care s-au întrupat în palierul cuantic material au avut staturi de uriaşi; înălţimea lor depăşea cinci metri. Cu timpul, statura urmaşilor acestora a început să scadă, astfel că nu trebuie să constituie motiv de stupefacţie afirmaţia că constructorii vechilor cetăţi aveau în jur de trei metri şi jumătate. Staturi uriaşe au avut, de asemenea, Începătorii-Babe, care au fost cei mai înalţi oameni care au trăit pe suprafaţa pământului. Înălţimea oamenilor cerului a scăzut treptat, astfel că doar în câteva generaţii – nu mai mult de patru, cinci generaţii – aceştia nu se mai deosebeau ca gabarit de fiii oamenilor sau de fiii zeilor.
Uneori, în miturile greceşti, constructorii cetăţilor şi artefactelor din piatră au fost confundaţi sau identificaţi fie cu titanii, fie cu giganţii, fie cu ciclopii (cei cu un singur ochi), atribuindu-li-se tot felul de acţiuni rele. Nimic mai fals: deşi aveau staturi uriaşe, constructorii cetăţilor erau elevaţi spiritual, morali, foarte pricepuţi în ceea ce făceau, buni cioplitori în piatră şi foarte puternici din punctul de vedere al forţei musculare. Dispuneau, de asemenea, de o tehnologie adaptată acelei epoci, cu ajutorul căreia au reuşit să realizeze artefacte litice ce n-au mai fost egalate.
