În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

GEORGE GĂNESCU

MISIUNEA L.E.

FRAGMENTE (2)

 

Capitolul XXIII

Avea să revină adesea, aproape obsesiv, asupra „episodului Wiegler”. Simţise nevoia, de-a lungul timpului, să dea răspunsuri la un gen de întrebări, ce constituie uneori obiectul unor analize psihologice. De fapt, simţise nevoia să descopere cauza care stătea la originea unui deznodământ imprevizibil şi dramatic. Sincer cu sine însuşi, recunoscuse că nici o reconstituire nu putea fi întru totul obiectivă. Timpul modifică perspectiva şi elimină asperităţile sau adaugă elemente noi, care nu se mai supun vechilor judecăţi. Devenise conştient că reconstituirile mentale servesc mai curând la reglarea unor procese psihice, conştiente sau inconştiente, decât la stabilirea unor adevăruri.

Cu toate acestea, suprimarea unui om este întotdeauna un act extrem, care lasă urme adânci, chiar şi atunci când este comis în legitimă apărare. Pe front, unde a ucide şi a fi ucis face parte din „îndatoririle” zilnice, era cu totul altceva, era o ripostă violentă dată unei acţiuni violente. Da, desigur, când ajunsese în faţa oberstleutnant-ului Wiegler se simţise aproape ca pe front – deşi fusese obişnuit cu alte uniforme în care trebuia să ţintească. Considerase, poate în virtutea instinctului de conservare, că, automat, legile războiului intraseră în funcţiune, din momentul ridicării sale de către oamenii locotenent-colonelului german.

Duritatea şi lipsa de menajamente din partea bărbaţilor îmbrăcaţi în mantale lungi îi activase propria-i agresivitate subconştientă – o trăsătură de caracter care, în mare măsură, îl determinase să se orienteze spre cariera armelor.

După ce îşi dădu seama că nu sunt oamenii Poliţiei sau ai Siguranţei, se lăsă condus fără nici un fel de împotrivire. Hurducăiala autodubei şi aerul stătut din spaţiul întunecos şi umed îi aminti de front şi de dormitoarele improvizate, insuficient aerisite. Cei trei însoţitori – din care unul, înţelese, era un scharfuhrer, un sergent major – rostiră doar câteva fraze în germană, până ce autoduba ajunse la destinaţie. Fu îmbrâncit într-o pivniţă joasă cu miros de urină.

– Ich mochte dich sprechen, vreau să-ţi vorbesc, se adresă Eparu, în germană, scharfuhrer-ului, cel care părea a fi şeful. Acesta tresări şi avu un moment de ezitare, vru să zică ceva, dar se răzgândi, se întoarse pe călcâie şi dispăru. Eparu rămase singur în celulă. Vorbea bine limba lui Goethe, naşa lui fusese o nemţoaică severă şi cultă, care dorise ca finul ei, Savin, să citească „Fenomenologia spiritului” de Hegel, în original. Franka Steinberg era văduvă, autoritară şi perseverentă. Astfel că, micuţul Savin n-a avut încotro şi a învăţat germana. N-a regretat, mai târziu avea să-i folosească chiar mai mult decât şi-ar fi putut închipui. Nu numai că citise opera filozofului devenirii în original, dar servise ca translator, pe front, între unităţi germane şi române. Fapt care îi adusese unele avantaje şi care, totodată, îl ajutase să conştientizeze cât se poate de clar absurditatea şi inutilitatea acelui război. Deoarece, era clar, oricine ar fi câştigat, România ar fi rămas fără o parte din teritoriul ei. Câştiga într-o parte, pierdea într-alta. Atunci, quid prodest?

Locotenentul Eparu înţelegea, aşadar, frânturi din discuţiile purtate de cei care treceau prin faţa ferestruicii zăbrelite…

–Ein augenblick, un moment, vă rog…

–Zu deinem besten, spre binele tău…

– Die feindlichen truppen, trupele duşmane…

 Oamenii ăştia chiar nu-şi dădeau seama că erau pe cale să piardă războiul? Vorbeau pe un ton detaşat, ca şi cum era vorba de un meci de fotbal, unde conduceau şi erau pe cale să câştige partida.

– Ach wo! Da de unde!…

– Naturlich, naturlich, desigur, desigur…

Îşi ridică gulerul pardesiului şi părul blond cenuşiu fu în totalitate acoperit în zona cefei. Zvâcnirile din şold îl avertizară că va avea o noapte grea şi din acest punct de vedere. Un ceai fierbinte şi o aspirină i-ar fi prins bine, dar era puţin probabil ca gazdele sale să meargă atât de departe cu ospitalitatea.

 Se ghemui pe priciul de scânduri negeluite, îşi prinse adică genunchii cu braţele, pentru a oferi o suprafaţă cât mai mică temperaturii scăzute şi umidităţii. Îşi aminti de personajul acela ciudat al lui Jack London, dintr-unul din romanele sale.Un tip care sfida moartea fizică – în condiţiile unei detenţii nimicitoare, transformase supliciul fizic în tehnică ad-hoc pentru degajarea spiritului de corpul dens, în vederea pătrunderii în alte dimensiuni spaţiale şi temporale. Dacă şi-ar bloca respiraţia, de exemplu…

Îi reveni în minte chipul domnului Brăescu, după încercarea sa de sinucidere şi fu cuprins de un tremur, deopotrivă fizic şi nervos. Îşi scutură braţele cu putere şi se deslipi de patul rudimentar, pentru a începe să se plimbe, cu mâinile înfundate în buzunarele pardesiului, prin celula cu iz de pipi. Prin ferestruica zăbrelită intra o lumină slabă şi se auzea sporadic zgomotele maşinilor şi ale porţii grele, metalice, la închidere sau la deschidere.

 Se părea că nimic nu-l va mai deranja în noaptea aceea… Întrebările, gândurile, veneau nechemate, iar paşii măsurau metodic, în diagonală, celula. Probabil că, acolo, la subsol, fusese cândva o pivniţă pentru depozitarea alimentelor sau a butoaielor cu vin. Şi-ar fi dorit o cană cu vin fiert, uşor îndulcit şi poate o ţigară bună, din care să poată pufăi, în timp ce mâna ar putea zăbovi pe părul mătăsos al Aritinei… Era ciudat că-i venise în minte tocmai obrazul uşor emaciat al fetei. În locul acela mizer şi în situaţia în care se afla, chipul ei ar fi trebuit să fie ultimul care să-i vină în minte. Prin faţa ferestruicii se auziră paşi apăsaţi şi alte voci se pierdură în curtea mare pe care, fugitiv, avusese ocazia s-o vadă când fusese dat jos din autodubă.

– Wirklich, într-adevăr…

– Sicher, sicher, herr unteroffizier, da, sigur, sigur, domnule subofiţer…

– Luftangriff, atac aerian…

Eparu se opri câteva clipe din mersul său. Undeva, pe teritoriul german, avusese loc un atac aerian. Autorii atacului nu puteau fi decât americanii, care aveau să câştige războiul datorită, în mare parte, superiorităţii zdrobitoare a aviaţiei lor de vânătoare şi bombardament. Îşi aminti de primul bombardament american în România, la Ploieşti, în 1942 – acţiune care nu contase în economia războiului, dar care, se înţelege, devenise subiect de îngrijorare pentru cei din spatele frontului. Americanii veniseră seara, după ora 10, cu 13 „Halpro„, îşi aruncaseră „cadourile” de la 4000 de metri şi făcuseră cale întoarsă, la baza lor din Sudan.

Distrugerile fuseseră neînsemnate – de altfel, regiunea petrolieră respectivă era bine apărată şi americanii aveau să constate acest lucru pe pielea lor, un an mai târziu, în august, când 175 de bombardiere „Liberators” au pornit spre rafinăriile din zona Ploieşti – Câmpina. S-au reîntors la bază doar vreo 10, unul s-a prăbuşit, iar altele s-au rătăcit din cauza ceţei. Celelalte au atacat en-rase-mottes, la joasă înălţime. Aviaţia româno-germană, mitralierele şi tunurile de 8,8 au doborât 45 de bombardiere, iar 108 prizonieri americani aveau să se bucure de ospitalitatea românească – pe bune! Dar asta nu însemna mai nimic. Unchiul Sam avea capacitatea să scoată pe bandă rulantă piloţi, avioane, tancuri, nave de război şi alte chestii distrugătoare, în vreme ce nemţii erau epuizaţi şi multă vreme n-aveau să mai reziste tehnologiei americane şi puhoiului rusesc, care, precum un tăvălug irezistibil fărămiţa şi nivela totul în calea lui.

Mai târziu, locotenentul Eparu avea să se întrebe cât de justificată fusese hotărârea suveranului din seara zilei de 23 august 1944, când anunţase la radio armistiţiul cu Rusia sovietică şi încetarea luptelor din partea trupelor române. Până la urmă, ajunse la concluzia că altă soluţie nu existase. Ruşii puteau fi întârziaţi, dar nu opriţi. Mai devreme sau mai târziu, inevitabilul avea să se producă. La data aceea, armata a 3-a română, din grupul de armate Dumitrescu din Basarabia era aproape încercuită, iar armata a 6-a germană era în retragere spre Prut. Astfel, era greu de crezut că ruşii mai pot fi opriţi pe linia Adjud-Bereşti. Din nefericire, ruşii au tratat armatele române, care nu mai luptau şi se considerau în armistiţiu, ca pe nişte armate duşmane. Aşa încât, aproximativ 130.000 de soldaţi şi ofiţeri români au fost dezarmaţi şi li s-a aplicat tratamentul obişnuit în cazul prizonierilor de război.

 Ce avea să urmeze? Cum avea el să primească schimbările care se anunţau? Atunci, nu ştia. Dar înlănţuirea evenimentelor din perioada aceea avea să prefigureze viitorul şi nu era foarte greu de ghicit evoluţia ulterioară: militară, politică şi socială.

Într-un fel, istoria avea să-i dea dreptate, hotărârea sa de a ieşi din război, din proprie iniţiativă fusese, dintr-un anumit punct de vedere, justificată. Până la urmă, toată armata ieşise din război. Din păcate, poporul român avea să plătească din greu…Multe întrebări aveau să-şi găsească răspuns mai târziu, de-a lungul anilor. Raportându-se strict la situaţia sa, întrebarea era: când anume putea primi o condamnare morală? Atunci când luptase împotriva ruşilor sau atunci când refuzase, la un moment dat, să mai lupte împotriva lor?

Da, iniţial, obiectivul armatelor române fusese eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Intraseră în luptă armatele a 3-a şi a 4-a române, conduse de generalul Nicolae Ciupercă şi armata a 11-a germană, condusă de generalul Ritter von Schobert. Ostilităţile fuseseră declanşate printr-un nimicitor bombardament al aviaţiei germano-române, efectuat pe 22 iunie 1941, când fuseseră distruse la sol cam 400 de avioane ruseşti. Cum au luptat trupele române în perioada aceea? Bine, pentru că erau motivate. Sau, mai precis, aşa cum afirmase generalul Hauffe, şi cum a rămas consemnat într-un document privind bătălia de la Odesa: „Conducerea nu este la înălţime ; soldatul român îndeplineşte aşteptările”. Scurt şi la obiect. Hauffe era îndreptăţit să facă asemenea aprecieri, deoarece se afla, ca observator, în trenul mareşalului român şi era foarte bine informat asupra mersului bătăliei. Aşadar, ostaşul român luptase bine la Odesa. Dar pe cine arătase Hauffe cu degetul când se referise la „conducere”? Făcuse aluzie la refuzul conducerii armatei române, care respinsese oferta generalului Schobert de a interveni cu o divizie de infanterie germană? Care ar fi redus şi pierderile suferite de trupele române? Poate. Cert este că extinderea prezenţei româneşti, cu mult dincolo de hotarele României, adică în Crimeea, Stalingrad, Cuban, nu servise în nici un fel intereselor naţionale. Din contră, avea să justifice mai târziu ocuparea României de către trupele ruseşti. Sau poate ar fi fost, oricum, ocupată? „Eliberată”? Poate, deoarece după încheierea celei de mai mari conflagraţii a secolului 20, politica colosului slav era, neîndoielnic, una de expansiune mondială a comunismului, prin folosirea unor metode diferite. Era şi motivul pentru care menţinuse, după conflict, 170 de divizii pe picior de război, în vreme ce puterile occidentale îşi demobilizaseră aproape în totalitate armatele, menţinând numai trupele necesare în părţile atribuite fiecărei puteri învingătoare, după împărţirea Germaniei în zone de ocupaţie.

Eparu făcu câteva mişcări de încălzire cu braţele, fără a se opri din plimbarea sa lentă pe cimentul uşor alunecos. Dintr-un ungher ţâşni un şobolan, îi tăie calea şi dispăru sub câteva lăzi aruncate de-a valma.

– Uberfall, atac prin surprindere…

– Du redest, vorbeşti prostii…

– Wohl oder ubel, de bine de rău…

 Eparu încercă, fără zgomot, dar şi fără succes, să deschidă uşa celulei. Fusese încuiată cu cheia, auzise când aceasta se răsucise de două ori în broască, ştia că încearcă degeaba, dar mai ştia că micile preocupări constituiau un mod de a fi cât de cât în formă pentru inevitabilele confruntări care aveau să urmeze. Trebuia să fie pregătit pentru orice. Încă nu-şi dădea seama al cui deţinut era. Se afla, probabil, la Comandamentul german din C. unde se aflau mai multe servicii de spionaj şi contraspionaj, poate şi Gestapo-ul…Prefera să se afle în mâinile Abwehr-ului, care, la data aceea, încă mai funcţiona ca structură independentă. La începutul anului 1944, Abwehr-ul avea să fie subordonat Direcţiei centrale a siguranţei Reichului – R.S.H.A.

Oare cine avea interesul ca el să fie arestat? Şi de ce nu de către români? Nu mai aveau încredere în serviciile autohtone? Evitau să conclucreze cu aliaţii pe teritoriul cărora se aflau? Posibil, în ultima vreme serviciile române depuneau din ce în ce mai puţin zel în depistarea şi arestarea celor care sabotau maşina de război germană. Locotenentul nu credea că agenţii care-l arestaseră ar fi provenit din SS sau Waffen-SS. Nu observase la ei acele inele cu insigna organizaţiei şi cu deviza „Onoarea mea este credinţa”, pe care le purtau membrii SS. Mai curând făceau parte din Sicherheitsdienst, serviciul de siguranţă, SD. În zilele acelea serviciile începuseră să se comaseze, pentru a deveni mai eficiente şi pentru a fi mai bine controlate de la centru – R.S.H.A. Ca structură organizatorică, SD-ul era subordonat comandantului SS, Heinrich Himmler, dar în ţări aliate, precum România, acest lucru conta mai puţin. Pe plan local, fiecare şef sau şefuleţ se considera un fuhrer şi se comporta ca atare în zona lui de influenţă. Ceva în genul secretarilor de partid PCR de mai târziu: de judeţ, de municipiu, de raion…avea să constate, peste ani şi ani, Eparu. Atunci, fiecare avea să se comporte precum stăpânul de drept pe propria-i tarla: „Cel mai tare din parcare”, pentru a folosi un termen popular… După instaurarea democraţiei populare – care, Eparu recunoştea, îşi avea părţile ei bune – în România, cel mai înalt ideal era acela de a deveni şef, conducător, adică „fuhrer” în domeniul în care activa. Oamenii făceau sau erau capabili să facă cele mai mari mârşăvii pentru atingerea acestui scop. Delaţiunea avea să fie instrumentul cel mai des folosit. Era instrumentul preferat al laşilor. Un X, un neica nimeni, îşi pâra printr-o anonimă vecinul – fie el handicapat fizic sau psihic – cum că acesta ar pune „în pericol” orânduirea socialistă, iar respectivul făcea ani grei de puşcărie. Unii erau închişi doar pentru câteva cuvinte cu aluzii anatomice, care îi trimitea pe ruşii „eliberatori” în originea lor. Alţii, pentru că unele caracterizări făcute „iubiţilor conducători” ai epocii păreau inspirate dintr-un manual de zoologie, erau încadraţi la conspiratori, fiind închişi, bătuţi, torturaţi şi, eventual, ucişi. Unii nici măcar nu-i înjuraseră pe mai marii zilei, dar ar fi putut s-o facă, nu? Pentru că, atenţie, fuseseră înscrişi în partidele burgheze… Eparu auzi din nou paşi care defilară prin faţa ferestruicii sale şi stătu cu urechea la pândă…

– Der fuhrer dankt ihnen, conducătorul vă mulţumeşte.

 Asta semăna cu condoleanţele trimise, prin cărţi poştale, recentelor văduve sau mame îndoliate din Germania celui de al treilea Reich. Dictaturile, de stânga sau de dreapta, iubeau lozincile. Mai târziu, peste ani şi ani, după Marea buimăceală din decembrie 1989, Eparu avea să constate că democraţiile capitaliste nu se lăsau nici ele mai prejos şi foloseau publicitatea în locul lozincilor. Adică, prin diverse mijloace de informare, inculcau în conştientul şi subconştientul oamenilor tot felul de afirmaţii, care de care mai aiurite – unele de-a dreptul tembele – pentru a primi voturi sau a vinde produse inutile Avea să se întrebe: de ce tembele şi nu inteligente?

Pentru că, concluzionase el, după o matură chibzuinţă, cele inteligente te obligă să gândeşti, iar când reflectezi la un lucru, te trezeşti la realitate, devii lucid, nu mai cumperi produsul respectiv. O afirmaţie trăsnită este un fel de anestezic mental, gândirea intră în concediu medical sau de odihnă, adoarme chiar, iar prin repetare, subconştientul nu mai respinge mesajul, ci îl reţine, îl depozitează, pentru ca, mai târziu, cu primul stimul potrivit,subconştentul să-l aducă la suprafaţă, să opteze pentru ceva sau cineva, considerând că a ales liber, că a votat în cunoştinţă de cauză.

Aşadar, nu numai dictaturile manipulează minţile oamenilor, ci şi democraţiile capitaliste, numai că acestea din urmă o fac mult mai subtil, prin intermediul banilor, în joc fiind interese economice. De fapt, avea să constate Eparu, omul nu alege niciodată liber, el doar crede că face asta. Liberul său arbitru se reduce, de fapt, la a fi de acord cu ce i s-a servit de către un subconştient hrănit, saturat chiar de sugestii venite din diverse surse: economice, doctrinare, religioase, politice…

– Ach gott, lieber gott!, Dumnezeule! auzi locotenentul şi mai zăbovi câteva secunde lângă ferestruică.

– Wirklich, herr unteroffizier, într-adevăr, domnule subofiţer… Fluxul gândurilor fu reluat, dar se întrerupse la zgomotul unor paşi care coborau treptele de la pivniţă. Curând se auzi cheia răsucindu-se în broască şi uşa fu trântită cu putere la perete.

– Der haftling rumanisch, deţinutul român, se auzi cu claritate vocea uneia dintre cele două umbre, care îşi făcuseră apariţia în cadrul uşii. Era scharfuhrer-ul care-l ridicase de la domiciliu.

Se apropie brusc lumina unei lanterne puternice, care poposi pe faţa ofiţerului român. Orbit, Eparu închise ochii.

– Schlechtes kind! Verrater! Copil rău! Trădător! zise cealaltă umbră, pe care Eparu o identifică, puţin mai târziu, ca fiind un feldwebel, un plutonier.

Scharfuhrer-ul nu comentă cele spuse de colegul său, se mulţumi doar să-i facă un semn românului să-l urmeze.

Fu încadrat de feldwebel, care mergea înainte şi de scharfuhrer, care aproape că-i sufla în ceafă. Îşi dădu seama că venise momentul confruntării. Cu cine anume, încă nu ştia. Se putea însă spune, fără să greşească, că acea confruntare începuse în chiar acele momente.

Fu împins pe nişte coridoare cvasipustii, mai urcară nişte trepte, străbătură un hol spaţios, slab iluminat şi, în cele din urmă, feldwebel-ul se opri în faţa unei uşi diferite de celelalte, prin aceea că pe ea nu scria nimic.Eparu bănui că era biroul comandantului.

 

Capitolul XXIV

 

Feldwebel-ul introduse mai întâi capul, apoi intră cu totul şi, după câteva clipe îi făcu semn lui Eparu să intre. Scharfuhrer-ul rămase dincolo de uşa gros capitonată, iar feldwebel-ul făcu încă doi paşi, duse scurt mâna la viziera chipiului şi pocni regulamentar din călcâie. Dinapoia biroului din lemn de acaju, bărbatul aflat în fotoliu aşteptă.

– Heil Hitler! salută în forţă, plutonierul german.

– Heil Hitler! răspunse celălalt, schiţând un gest cu braţul.

– Herr oberstleutnant! Domnule locotenent-colonel!

– Ja? Da? îl încurajă ofiţerul german, pe un ton binevoitor.

– Der haftling rumanisch. Er spricht deutsch. Deţinutul român. Vorbeşte germana.

– Oh, ja?! Oh, da?!… Gut, gut, Hans! Bine, bine, Hans! Totul este în regulă, Hans?

– Jawohl, herr oberstleutnant. Da, domnule locotenent-colonel. Totul este în regulă. Românul este la dispoziţia dumneavoastră.

– A opus rezistenţă?

– Nu, domnule locotenent colonel.

– A pus întrebări?

– Nici una, domnule locotenent-colonel.

– Înseamnă că se aştepta să fie ridicat.

– Sicher, herr oberstleutnant! Sigur, domnule locotenent-colonel!

Ofiţerul german îşi aprinse o ţigaretă şi urmări cu privirea volutele fumului până ce acesta se destrămă. În spatele lui, agăţat de perete, se afla un tablou imens cu imaginea Fuhrer-ului celui de al III-lea Reich. Comandantul avea fixate pe veston câteva barete multicolore: medalia de merit şi medalia pentru serviciu exemplar. Ofiţerul german era blond-şaten şi când se ridică din fotoliu, românul aprecie că erau aproximativ de aceeaşi înălţime. Avea o faţă prelungă şi purta ochelari cu montură aurită. Culoarea ochilor putea fi un amestec de verde cu cafeniu deschis, lentilele modificau nuanţa în funcţie de unghiul în care cădea lumina. Nasul era curbat, iar buza inferioară cădea spre bărbie… Faţa prelungă părea dominată de fruntea înaltă şi lată, semn al unei inteligenţe pronunţate şi al unei capacităţi de concentrare susţinute. Gesturi degajate. Sigur, foarte sigur pe el însuşi, nici că s-ar fi putut altfel, mai ales că situaţia din acele momente îi dădea un avantaj greu de egalat…

Se apropie de român şi-l privi pătrunzător şi insistent. Avea un zâmbet neîntregit, ca şi cum oscila între a se situa pe o poziţie dură sau pe una de autoritate binevoitoare. Totuşi, politeţea rece, calculată, nu putea ascunde duritatea intenţiilor. Făcu un gest şi feldwebel-ul Hans se retrase, nu înainte de a da salutul regulamentar.

Românul plecă ochii, nu dorea să-l provoace în nici un fel. Remarcă cizmele lustru-oglindă, cu pielea moale care se ondula uşor la fiecare pas. Fu încercuit, ofiţerul german îi dădu târcoale, în timp ce-l studia… Nările mobile, părură că se lărgesc şi vibrează, ca pentru a prinde din zbor orice impresie sau pericol care, eventual, ar fi apărut în acele clipe.

Eparu fu atent mai ales la mersul ofiţerului german. Dacă expresia feţei putea fi schimbată la comandă, mersul nu putea fi supravegheat, scăpa controlului. Felul cum mergea, adică maniera de a călca, de a se opri, reflecta starea sufletească, intenţiile. O fizionomie impenetrabilă, care nu spunea nimic, putea fi lesne compensată prin analiza mersului. Ofiţerul german se mişca lent, iar când staţionă nu-şi depărtă prea mult picioarele, de parcă ar fi vrut să se afle mereu într-un echilibru, fizic şi psihic, fără să încerce să sfideze – fapt care i-ar fi diminuat simţul observaţiei şi precauţia.

– Oberstleutnant Wiegler, se recomandă el pe un ton scăzut, ca şi cum i-ar fi făcut o confidenţă.

Românul fu luat pe nepregătite, nu se aştepta ca ofiţerul german să se prezinte, având în vedere circumstanţele, care erau departe de a fi în favoarea sa.

– Leutnant Savin Eparu! se auzi el vorbind, luând, din reflex, o poziţie perfect verticală.

– Observ că vorbiţi germana, rosti Wiegler, privindu-l întrebător.

– Da, naşa mea, Franka Steinberg, a avut ambiţia să citesc „Fenomenologia spiritului” de Hegel în original. A reuşit.

Locotenent-colonelul german se afla acum în faţa românului. Îl cercetă cu o privire aproape supărătoare.

– Într-adevăr, a reuşit. Vorbiţi bine limba germană.

– Am servit şi ca translator în armata română.

– Asta ar trebui să spună multe, nu?…Aţi fost rănit?

– Da, de partizanii ruşi. În momentul de faţă mă aflu în convalescenţă.

Oberstleutnant-ul îi indică un scaun aflat lângă birou, în timp ce el îşi reocupă locul pe fotoliu, de cealaltă parte a mesei de lucru.

– Sunt gata să vă ascult depoziţia.

Românul îl privi cu un aer surprins, neprefăcut.

– Depoziţia? Nu ştiu la ce vă referiţi, herr oberstleutnant…

Wiegler începu să dea semne de nerăbdare.

– Ăsta-i motivul pentru care vă aflaţi în faţa mea. De ce credeţi că v-am adus aici?

– Nu ştiu, herr oberstleutnant.

– Vorbiţi prostii! Îl privi sever. Ştiţi prea bine la ce mă refer.

– Ştiu doar că am fost răpit din patul meu şi adus aici. Protestez!

– Cam târziu, herr leutnant, cam târziu pentru proteste.

– Mi-ar fi folosit la ceva să procedez altfel mai devreme?

Pe obrazul bine ras al ofiţerului german se înfiripă o grimasă. Îşi turnă un pahar cu apă şi-l goli până la fund. Când vorbi, expulză cuvintele cu putere, ca şi cum intenţiona să le arunce direct în urechile românului.

– Eu sunt acela care pune întrebări!

– Repet: nu ştiu de ce am fost adus aici, nu mi s-a spus nimic până acum.

Wiegler se aplecă uşor peste birou şi-l fixă cu privirea.

– În calitate de aliat şi de fost combatant pe frontul de răsărit, unde aţi luptat alături de trupele germane împotriva bolşevicilor, ar fi trebuit să fiţi mai atent alături de cine mergeţi…De partea cui vă aflaţi…Pe cine vreţi să slujiţi… Războiul v-a transformat cumva într-un trădător, herr leutnant?

– Vă rog, herr oberstleutnant! protestă românul ridicându-se în picioare.

Obrazul lui Wiegler se înroşi instantaneu şi bătu cu pumnul în birou.

– Staţi jos, herr leutnant! Altfel vom continua discuţia la subsol, iar acolo n-o să mai aveţi ocazia să faceţi pe indignatul… Spuneţi-mi mai bine care sunt legăturile dumneavoastră cu sabotorii din acest oraş! Şi, mai ales, care sunt aceştia! Dacă sunteţi sincer şi mărturisiţi, sunteţi liber să plecaţi – cu condiţia să părăsiţi oraşul imediat. În caz contrar, vă dau pe mâna feldwebel-ului Hans Horst, care are metode mult mai puţin elegante pentru a vă face să mărturisiţi!

Eparu se lăsă greoi pe scaun, regretându-şi ieşirea sa necontrolată. Principalul era ca Wiegler să devină mai puţin vigilent, pentru a-şi putea pune în aplicare planul pe care-l concepuse. A-l înfuria pe ofiţerul german şi a-l determina să recurgă la măsuri extreme era cea mai păguboasă soluţie.

Clătină capul cu putere.

– Nu am adus nici un prejudiciu Wehrmacht-ului. Niciodată! De aceea nu văd motivul pentru care îmi luaţi acest interogatoriu. Sunt cetăţean român şi mă aflu pe teritoriu românesc. Dacă am încălcat legile statului, voi cere să fiu judecat şi condamnat în virtutea acestor legi, de către compatrioţii mei.

Wiegler îl privi posomorât.

– În ultima vreme, Siguranţa română a fost depăşită de evenimente, nu le-a făcut faţă aşa cum ar fi trebuit. Avem aprobarea lor să acţionăm independent. Este exact ceea ce facem în momentul de faţă… Aşadar, de ce vă interesează soarta lui Pascu?

– Pascu?! Prin mintea locotenentului şuieră rapid o întrebare: De unde ştie că m-am interesat de Pascu? De la Anastasie?

– N-aţi auzit de numele ăsta? De Pascu? Întrebarea, interogativ-ironică cerea un răspuns imediat.

– Am auzit. A locuit în camera pe care am ocupat-o şi eu, cu puţin în urmă, în pensiunea Pancea.

– Acest Pascu face parte dintr-o organizaţie clandestină care sabotează efortul de război german. Iar dumneavoastră, herr leutnant, aţi venit aici să aflaţi ce s-a întâmplat cu el, unde a dispărut…Vreţi să spuneţi că nu-i aşa?

Prin mintea românului începu să circule un tren expres cu tot soiul de idei nebuneşti. Răsuflă adânc. Era momentul să contracareze. Era momentul să-l aducă pe Wiegler pe terenul buimăcelii să-l rupă de siguranţa lui, de ideile, de intenţiile lui. Pentru aceasta trebuia să joace totul pe o carte. Trebuia să rişte, atât cât mai putea fi vorba de risc în acele momente. Oricum, soarta lui nu putea fi mai rea decât era. Wiegler nu era deloc prost şi a lua pe nu în braţe nu-l putea duce decât acolo unde, de fapt, făcuse referire: la subsol. Unde, evident, ar fi avut loc alt gen de discuţie. O discuţie în trei, la care ar fi participat, pe post de „prim-solist” feldwebel-ul Hans Horst, care ştia să rostească, atât de plin de candoare, acele cuvinte paterne: Schlechtes kind! Copil rău!

– Ascult, herr leutnant, reveni ofiţerul german. Răbdarea mea este pe sfârşite. N-aş vrea ca un cititor în original al operelor lui Hegel să uite, după 2-3 ore, cine este şi unde se află. Răspundeţi scurt şi la obiect: De ce aţi venit în C. şi ce legături aveţi cu Pascu sau cu cei care v-au trimis să-l căutaţi?

– Am venit, rosti românul, căutându-şi bine cuvintele, să vă suprim. Aceasta este adevărata mea misiune.

Obrazul lui Wiegler deveni din nou stacojiu, dar, de data asta nu mai bătu cu pumnul în birou. În afară de o uşoară crispare, limbajul trupului său nu indica nici o reacţie. Îl privi fix câteva secunde şi se adânci mai bine în fotoliu, continuând să-l privească cu atenţie.

– Continuaţi, spuse el, pe un ton neutru.

– Aveţi dreptate, fac parte dintr-o Organizaţie şi am primit misiunea să vă suprim. Aproape tot ce s-a întâmplat până acum a făcut parte din planul de a vă suprima. Pascu ar fi trebuit să facă acest lucru, dar a fost descoperit şi a trebuit să fugă. Eu am fost trimis să fac ceea ce n-a reuşit el. Nu cunosc detaliile planului său.

– Planul dumneavoastră care este? îl înterupse Wiegler, pândindu-l cu ochii lui mici şi pătrunzători, dinapoia lentilelor.

– Ştiam că plecarea intempestivă a lui Pascu va conduce la o serie de reacţii în lanţ. Una din aceste reacţii urma să determine transformarea pensiunii Pancea într-o capcană pentru cel care, eventual, îl va căuta pe Pascu. Era normal să se întâmple aşa.

– De ce să-l caute pe Pascu?! N-a ajuns unde trebuia să ajungă? Şi de unde să ştim noi că n-a ajuns şi va fi căutat?

– Nu era atât de prost încât să-i conducă pe agenţi, fie ei români sau germani, direct în braţele…Organizaţiei. A dispărut atât pentru cei care-l urmăreau, cât şi pentru Organizaţie. Prin venirea mea aici, dar mai ales prin întrebările mele, am urmărit să vă atrag atenţia că Pascu a plecat spre o destinaţie necunoscută şi că eu nu pot fi decât înlocuitorul său, care, mai devreme sau mai târziu, va face ce ar fi trebuit să facă el. Era de aşteptat ca, prin mine, să încercaţi să ajungeţi la Organizaţie. La un moment dat, v-aţi temut că aş fi putut să dispar, să mă dau la fund, ca Pascu, aşa că aţi acţionat rapid. Prin urmare, după ce Anastasie a dat greş în încercarea sa de a scoate de la mine informaţii utile – înainte de a mă da pe mâna dumneavoastră – m-aţi ridicat şi m-aţi adus aici.

– Anastasie a fost un dobitoc! Ochse! repetă ofiţerul german. I-am spus să mă cheme imediat ce vă atrage la „cabana părăsită”. N-a făcut-o şi a plătit. A vrut să lucreze şi pe cont propriu. Pentru lăcomia de care a dat dovadă, el şi ageamii lui au acum de suferit.

– Nu ştiam că Anastasie mai trăieşte, zise Eparu.

– Altfel cum am fi aflat de unde să vă luăm?…Da, Anastasie a supravieţuit, n-a murit ; dar el şi tovarăşii lui sunt internaţi în spital cu arsuri pe faţă şi pe corp. Da, Anastasie a reuşit să ia legătura cu noi, înainte de-a se interna.

– Au primit ce meritau, rosti românul, scoţând din buzunarul din spate al pardesiului o batistă, pentru a-şi tampona fruntea.

– Aşadar, reluă ofiţerul german, aţi plănuit să mă …suprimaţi. În ce fel?

– Unul simplu…Mi-am dat seama că esenţa planului era să ajung aici şi să…

– De ce trebuia să ajungeţi aici? De ce neapărat… aici? îl întrerupse ofiţerul german.

– Mi s-a părut modalitatea cea mai sigură de a vă suprima.

Wiegler îşi lăţi gura într-un zâmbet batjocoritor.

– Înainte de a deveni membru în Partidul muncitoresc naţional-socialist, şi de a intra în Direcţia generală a securităţii Reich-ului, în R.S.H.A., am rezolvat diverse cazuri penale în cadrul Kriminalpolizei, în Poliţia judiciară, care este organism separat de Gestapo. Acolo am învăţat să fac diferenţa dintre ficţiune şi realitate. Ceea ce mi-aţi prezentat acum este o ficţiune de doi bani. Nu ştiu de ce aţi inventat-o şi ce anume urmăriţi. Tergiversarea asta n-are să vă îmbunătăţească situaţia.

– De ce aş fi inventat o poveste?

– Poate pentru a întârzia un deznodământ inevitabil. E greu de crezut că cineva ar dori să ajungă aici. Iar dacă ajunge, ce credeţi că poate să facă? Nu poţi să suprimi un om cu mâinile goale, decât dacă este imobilizat. Sunt eu imobilizat?! Rânji ameninţător. Ca să nu mai amintesc că, în apropiere se află feldwebel-ul Hans, care poate ucide cu mâinile goale un om doar în câteva secunde. Atunci? Care a fost planul dumneavoastră, herr leutnant? Sau, mai precis, pentru că tot sunteţi aici – unde aţi sperat să ajungeţi, nu? – cum credeţi că aţi fi putut să mă suprimaţi?…Îi arătă un buton, lângă lampadarul de pe birou. Este suficient să apăs şi Hans vine imediat. Atunci?! Pe ce v-aţi bazat când aţi făcut afirmaţia?

– Pe Ideea care devine.

– Asta-i o ghicitoare?!

– Nu, este ceva în legătură cu filozofia devenirii, a ideii care devine ceva întotdeauna. Esenţa a orice este ideea, mai precis ideea în mers. Ideea devine lucru după o lege raţională, pe care ea o are în sine…

Românul se simţea mai aproape ca niciodată de momentul crucial. În timp ce dezvolta ideile lui Hegel, se tampona pe frunte cu batista luată din pardesiu – din buzunarul din spate. După frigul din beci, temperatura relativ ridicată din biroul lui Wiegler devenea din ce în ce mai sufocantă, având în vedere modul în care era îmbrăcat. Era, prin urmare, normal, să-şi folosească batista – că aceasta se afla în buzunarul din interiorul pardesiului era destul de neobişnuit, dar nicidecum suspect. Atinse discret, ca din întâmplare, uşoara proeminenţă, care se afla cam la acelaşi nivel cu locul de unde scosese batista. Acolo se afla tocul din piele mascat în căptuşeala pardesiului. Acolo, în acea mică ascunzătoare pe care o făcuse înainte de a veni în C. se afla atuul său – sau condamnarea sa la moarte.

– O poveste fără cap şi coadă, conchise Wiegler. Astea sunt speculaţii filozofice, n-au nimic de-a face cu suprimarea unui om. N-au nimic de-a face cu realitatea. Ce urmăriţi, de fapt?

– Să vă încredinţez că moartea poate veni şi încetul cu încetul, nu neapărat dintr-o dată. Şi că, de fapt, de acest fel de moarte se teme mai mult un om, chiar şi unul curajos, cum sunteţi dumneavoastră.

– Încetul cu încetul?!… Adică peste o lună, un an? Ofiţerul râse în surdină.

– Timpul nu este important. Încetul cu încetul se poate referi la secunde, la minute, la ore, la zile, la ani… Nu ştim niciodată când murim definitiv, dar ştim că murim încetul cu încetul în fiecare clipă. Fiecare clipă de apropie de moarte.

– Asta-i valabil pentru toţi oamenii, herr leutnant. Îi întinse o coală de hârtie şi un stilou… Aştept depoziţia dumneavoastră scrisă.

– Termin imediat, herr oberstleutnant! Planul meu era să vă conving că sunteţi pe cale să muriţi încetul cu încetul. Mi s-a părut a fi o formulă penetrantă, care poate pătrunde în mod insidios în lumea dumneavoastră profundă, interioară, acolo unde sunt sedimentate cele mai intime sentimente şi temeri. M-am gândit că este posibil să perforez puţin stratul exterior, să ajung la acel milenar instinct de conservare. Încetul cu încetul, m-am gândit eu, este o ameninţare care diminuează mult certitudinea apărării. Nu ne putem sustrage ameninţării treptate, care poate veni oricând, de oriunde şi care, de regulă, nu se poate evita. Încetul cu încetul poate fi cafeaua otrăvită de la micul dejun sau un gând care se roteşte în jurul axei sale şi care, pe măsură ce acceleraţia creşte, antrenează în vârtejul din ce în ce mai rapid toate celelalte preocupări, interese, idei….Un vârtej care sugerează că moartea aşteaptă, nevăzută şi nesesizabilă, că poate să-şi arate faţa în orice moment, că poate să irupă de-acolo, din subconştient, pentru a se manifesta intempestiv acum sau peste câteva minute…Fără îndoială că sunteţi un om care nu se teme de bombe, de gloanţe, de atentate, de primejdia cunoscută ca atare într-un război. Nu moartea în sine vă sperie, ci faptul că aceasta ar putea să planeze asupra dumneavoastră, că sunteţi nevoit să aşteptaţi, să tot aşteptaţi…. Instinctul de conservare se declanşează la primejdie, dar o dată cu trecerea timpului, apare epuizarea nervoasă, apoi obişnuinţa, iar angrenajul psihic se desface din încordarea spaimei şi îşi reia activitatea normală. Încetul cu încetul exclude însă această destindere, nervii nu suportă prea mult presiunea şi cedează. Din planul conştient, ideea primejdiei coboară în străfunduri şi acolo aaşteaptă, aşteaptă…O aşteptare distrugătoare, iar eliberarea de această aşteptare înseamnă poate tocmai punctul final pe care încearcă să-l evite: Moartea.

– Vorbe, vorbe şi iar vorbe! Să nu mai pierdem timpul, herr leutnant. Scrie depoziţia, acum! Zu deinem besten, Spre binele tău…Ofiţerul german vorbise pe un ton autoritar, imperativ, şi trecuse chiar la persoana a doua singular. Era evident că-şi pierduse răbdarea.

Românul lungise discuţia pentru a-l determina pe Wiegler să-şi reia plimbarea prin încăpere, aşa cum făcuse la început. Locotenentul avea nevoie ca ofiţerul german să se îndepărteze de biroul său. Wiegler se afla încă în vecinătatea butonului de unde îl putea alerta pe feldwebel-ul Hans Horst. În plus, el însuşi nu avusese încă ocazia să se ridice în picioare, pentru a putea acţiona. Din poziţia în care se afla, exista posibilitatea ca lovitura să nu aibă suficientă forţă de pătrundere. Poziţia ortostatică era aproape obligatorie pentru a ţinti şi a-şi lua avânt.

 Cum însă ofiţerul german nu părea că are de gând să-şi reia plimbarea prin birou, se hotărî să rişte.

– Aş putea să-mi folosesc propriul stilou? întrebă locotenentul.

Wiegler ridică din umeri cu indiferenţă. Părea satisfăcut că, în sfârşit, îl determinase pe român să facă o mărturisire scrisă, fără utilizarea forţei. Preferase întotdeauna interogatoriile psihologice şi evita metodele brutale ale celor ca Hans Horst. Însă atunci când dădea greş cu puterea lui de convingere, nu se dădea în lături să-şi lase subalternii să rezolve un caz sau altul cu ajutorul metodelor murdare. Era un om puternic şi fizic şi psihic. Avea o constituţie deosebit de rezistentă. Fusese obişnuit să bea o noapte întreagă bere cu tovarăşii lui de petrecere, să cânte în cor cu ei – Horst wessel-lied, imnul naţional-socialiştilor – iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, să meargă la serviciu, pe Prinz Albrecht Strasse 8, unde se afla sediul R.S.H.A. O cană cu cafea tare şi putea apoi să lucreze ore în şir fără să se clintească de pe scaun. Avea o disciplină a minţii excelentă şi credea sincer în victoria lui Hitler. Totuşi, idealul său era Goring, pe care-l considera ca fiind foarte inteligent – într-adevăr, mai târziu s-a afirmat că acesta avea un coeficient de inteligenţă mult peste media obişnuită. Credea în atotputernicia forţei, indiferent cum se manifesta aceasta.

– Poţi să foloseşti orice stilou doreşti, încuviinţă Wiegler, aprinzându-şi o ţigaretă şi inspirând primul fum cu putere. Simţi o ameţeală plăcută şi aruncă fumul în rotocoale.

Îl văzu vag pe locotenent cum se ridică şi se deschide la toţi nasturii de la pardesiu, şi cum caută cu mâna dreaptă în partea opusă, în căptuşeala pardesiului.

– Ein augenblick, un moment, vă rog, zise românul, căutând ceea ce ofiţerul german crezu a fi un stilou.

Mai trase vârtos din ţigaretă şi ţinu fumul în plămâni una, două secunde…După ce îl urmări cum se strecoară printre buzele întredeschise, se uită din nou la român. Crezu că visează şi se ridică pe jumătate în picioare. Lama largă a kandralei – cuţit siberian cu tăiş dublu – vibră puternic când intră în pieptul său, în zona inimii. Recăzu ca fulgerat în fotoliul său mare şi capitonat. Se uită neputincios la butonul de alarmă de pe birou, dar mâna rămase paralizată, aşa cum începu să-i devină şi restul corpului.

Românul se repezi la el şi-i luă revolverul de la şold, apoi se duse la uşă pe care o încuie pe dinăuntru, pentru orice eventualitate – deşi era evident că Wiegler nu putea fi deranjat decât dacă el însuşi o vroia.

Reveni şi se reaşeză pe scaunul său . Wiegler se afla în aceeaşi poziţie, uşor aplecat într-o parte, susţinut parţial de una din rezemătoarele fotoliului, cu kandraua înfiptă în piept. Nu murise. Sau, mai precis, murea încetul cu încetul… Îl privi pe român cu o ură neputincioasă. Ştia că orice mişcare i-ar fi grăbit sfârşitul, aşa încât se mulţumi, cu bruma de vlagă pe care o mai avea, să-l privească. Doar atât.

– Aţi avut o zi grea, herr oberstleutnant…O zi foarte grea şi doriţi, probabil, să vă odihniţi. Ştiu, am gustat şi eu senzaţia asta de sfârşeală, după nopţi de mărşăluire continuă, când mintea e la un pas de nebunie, iar creierul pare să fie dominat de o singură idee: mişcarea picioarelor…Da, da, vă cred, e atât de greu să te desparţi de viaţă, mai ales în momente ca astea, când mintea începe să se afunde în cazanul uitării şi-n faţa ochilor dumneavoastră dansează valuri care vă duc, vă tot duc…Desigur, nu într-un pat larg şi pufos, unde să vă puteţi odihni oasele trudite după o zi de muncă „rodnică”, ci într-un abis fără zvastică, doar negru, doar abject, doar lipsit de feldwebel-i care să vă păzească…Faceţi cunoştinţă cu neantul, herr oberstleutnant, nu trebuie să vă speriaţi. În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă? Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Vă surprinde răsturnarea situaţiei în favoarea mea? Sincer să fiu, şi pe mine mă surprinde că oamenii dumneavoastră m-au percheziţionat doar când m-am ridicat din pat. Când mi-am îmbrăcat pardesiul, n-au mai făcut-o. O omisiune fatală pentru viaţa dumneavoastră. Nici pe parcurs n-am mai fost percheziţionat. Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. Pentru că, pentru mine sunteţi mai curând un simbol, pe cale de-a fi trimis în lumea lui de reprezentări convenţionale. Iar ca om, nu puteţi decât să vă încadraţi în sensul proverbului german: Heute rot, morgen tot – „azi rumen, mâine mort”. Sau, mai pe româneşte, „astăzi viu, mâine-n sicriu”.

Wiegler se uită din nou spre butonul de alarmă de pe birou. Ochii lui căutau încă, cu disperare, în acel punct, de parcă ar fi vrut să declanşeze soneria prin concentrarea privirii.

– De ce nu renunţaţi la iluzii măcar acum, în ceasul morţii? Când eu îl voi suna şi va veni aici, feldwebel-ul Horst nu va avea nici o şansă…Wiegler, începuse să horcăie, intrase în agonie, se afla în braţele atotputernice ale morţii, dar românul continua să vorbească, nu se îndura să-i dea lovitura de graţie, era obligat să-l asiste până în ultima clipă. Simţea nevoia să vorbească, să exprime gânduri pe care, poate, le vroia de multă vreme exteriorizate…

– Da, feldwebel-ul Horst nu va avea nici o şansă, îl voi convinge şi pe el să se odihnească până mâine dimineaţă, aici, în birou ; da, aici va fi descoperit legat fedeleş, cu o batistă în gură pe post de căluş.

Iar eu mă voi echipa cu vestonul, cu mantaua, cu cizmele – sper să nu-mi fie prea mari – şi cu chipiul dumneavoastră şi voi pleca de aici ca herr oberstleutnant Wiegler. Nu cred că cineva o să se uite cu prea multă atenţie la chipul meu. De altfel, pentru disciplinaţii ostaşi ai Wehrmacht-ului, ceea ce contează sunt însemnele militare, uniforma, ţinuta verticală, aerul de superioritate – este suficient să mă echipez cum trebuie şi nimeni n-o să-şi dea seama cine sunt cu adevărat în semiobscuritatea coridoarelor sau la volanul Mercedes-ului cenuşiu pe care l-am remarcat la intrare. Nici măcar n-o să se uite la chipul meu, vor observa doar gradul, iar acesta, să recunoaştem, este suficient pentru ca privirea să nu se înalţe mai sus de umerii mei… Ah! Să nu uit, voi fi nevoit să conduc singur maşina, dar se mai întâmplă, nu?… Îl căută prin buzunare şi găsi etuiul cu chei, pe care le introduse în propriul buzunar.

Totul decurse precum sperase. La apelul soneriei de pe birou, feldwebel-ul Horst intră, fără să bănuiască nimic. Uluirea sa fu chiar mai mare decât aceea a lui Wiegler. Primi o lovitură zdravănă după ceafă, apoi fu dezarmat, legat, i se puse căluş propria-i batistă – curată, de altfel – după care Eparu se schimbă rapid în noul său echipament ; cizmele erau puţin cam mari, aşa cum bănuise, dar n-avea de gând să valseze cu cei pe care avea să-i întâlnească în drumul său spre libertate…

Străbătu coridoarele şi răspunse în două rânduri la saluturi, automat, ca într-un fel de transă. Nimeni nu-l opri, nimeni nu-l legitimă, nimeni nu-l întrebă nimic. Se opri în faţa Mercedes-ului şi găsi repede cheia potrivită. În mai puţin de un minut, auzi duduitul ritmic al motorului. O sudoare rece îi acoperi fruntea, atunci când văzu apropiindu-se frontal un oberleutnant, un locotenent major. Redeschise uşa maşinii, ambalând totodată motorul, pentru ca vocea să-i fie parţial acoperită şi strigă pe un ton poruncitor, în limba germană, ca celălalt să se îndepărteze. Oberleutnant-ul salută scurt şi îşi schimbă instantaneu direcţia, fără o vorbă. Proverbiala disciplină germană, atât de lăudată şi invidiată, funcţiona fără greş – de data asta în favoarea sa.

Abia după ce porţile metalice masive începură să se deschidă cu încetineală, începu să creadă că substituirea reuşise şi avea şanse mari să se salveze.

După ce ieşi, acceleră şi se opri în apropierea ultimei sale locuinţe. La ora aceea nu se vedea nici o lumină, nu se auzea nici un zgomot. Pătrunse cu prudenţă în cameră, cu mâna încleştată pe patul revolverului. Fără să aprindă lumina, îşi dădu jos mantaua, vestonul, cizmele şi chipiul şi se îmbrăcă într-un pulover maron, peste care puse un bluzon din piele neagră.

Făcu un pachet din echipamentul german, iar o parte din lucrurile sale le înghesui într-un rucsac, pe care-l cumpărase din capitală, special pentru cazuri de forţă majoră. Celelalte lucruri, împreună cu geamantanul, le abandonă sub patul care, spre binele acestuia, nu avea să mai suporte noi încercări din partea lui.

.Efectele ofiţerului german, precum şi Mercedes-ul, le abandonă la marginea şoselei principale care ducea spre capitală, pentru a da impresia că într-acolo se îndreaptă.

Făcu un ocol şi reveni în oraş, pe jos. După un marş forţat, se opri în faţa casei lui nea Costache. Îi deschise chiar acesta.

– S-a întâmplat ceva?! Cizmarul era surprins, nu se aştepta la asemenea vizită, mai ales că noua ţinută , precum şi rucsacul, indicau că locotenentul nu venise într-o vizită obişnuită, mai ales că nici nu era ora potrivită pentru aşa ceva..

– Da, s-a întâmplat…Nici o grijă, nu m-a urmărit nimeni, răspunse el unei întrebări nerostite.

Nea Costache verifică totuşi strada în ambele sensuri, înainte de a-i face semn să-l urmeze într-o cameră din fundul curţii, lipită de bucătăria de vară.

Din semiîntunericul încăperii se desprinse silueta unui bărbat. După ce mai făcu un pas, Eparu crezu că visează şi, automat, duse mâna la buzunarul unde ţinea arma luată de la Wiegler. Bărbatul era echipat cu o uniformă nemţească – constată, câteva clipe mai târziu, că era o uniformă de Hauptmann, de căpitan din trupele Wehrmacht-ului, pe mâneca vestonului se vedea ecusonul cu vulturul german.

Bărbatul în uniformă începu să râdă şi noul venit îl recunoscu pe Ionescu.

– Nu vă mai recunoaşteţi aliaţii, domnule locotenent?

– Sincer să fiu, am crezut că văd fantoma unui ofiţer …”aliat”, de care m-am despărţit cu puţin timp în urmă.

– V-aţi despărţit?! Cum aşa?

Eparu ridică din umeri.

– E o poveste întreagă…

Ionescu făcu un semn gazdei, care mută lampa cu gaz din hol în camera întunecoasă, şi îi asigură că va sta de pază, afară, pentru a fi scutiţi de surprize neplăcute.

Cei doi se aşezară, de o parte şi alta a mesei, privindu-se pe deasupra sticlei, din interiorul căreia difuza discret o lumină galben-roşiatică.

Primul care vorbi fu Ionescu.

– Despre ce poveste e vorba?

Eparu îşi tamponă fruntea asudată cu batista. Avea ochii încercănaţi şi întreaga sa expresie indica oboseală şi îngrijorare.

– Cu puţin timp în urmă l-am ucis pe locotenent-colonelul Wiegler. Cred că ştiţi cine este…Eparu vorbise cu simplitate, nu căutase să impresioneze, dar efectul fu acela al unui trăsnet căzut în mijlocul încăperii… Ionescu sări de pe scaun, care se răsturnă în spatele lui cu zgomot.

– Ce-aţi făcut?!! Se aplecase şi se sprijinea de tăblia mesei cu palmele, privindu-l stupefiat.

– Ce-aţi auzit, răspunse Eparu, pe un ton sec. I se păru că reacţia celuilalt fusese exagerată.

Ionescu mai rămase câteva secunde în aceeaşi poziţie, după care ridică scaunul şi se reaşeză pe el, privind în continuare, ca hipnotizat, la omul aflat de cealaltă parte a mesei.

– L-aţi ucis pe Wiegler? Puse întrebarea nu atât pentru a primi un răspuns din partea interlocutorului, ci, mai curând, pentru a se obişnui cu ideea. Scoase un pachet cu ţigări, îl servi mai întâi pe Eparu, apoi îşi aprinse şi el una, cu o mână tremurândă. Un timp, fumară în tăcere, fiecare aţintind cu privirea peretele din faţa sa.

– Am fost nevoit s-o fac, rupse tăcerea Eparu.

– Ascult, îl îndemnă Ionescu, care începuse să-şi recapete calmul. Cum aţi fost „nevoit”… s-o faceţi?

Eparu îi relată totul în amănunt, mai puţin motivul principal, care-l determinase să încerce atragerea lui Anastasie într-o cursă, pentru a-l face inofensiv.

Fu rândul lui Ionescu să-şi scoată batista pentru a-şi sterge ceafa şi fruntea, dintr-o dată transpirate, deşi în încăpere era o temperatură destul de scăzută. Când vorbi, era răguşit, nu mai avea vocea limpede pe care o avusese cu doar câteva minute înainte.

– Ne-aţi dat planurile peste cap, domnule locotenent. La expresia mirată a celuilalt, îl întrebă: ştiţi de ce eram îmbrăcat în vestonul nemţesc când aţi venit?

– Bănuiesc ceva, ceva…

– Aţi auzit probabil că, în ultimul timp, s-au înmulţit incendiile la depozitele militare şi la stabilimentele militarizate.

– Da, ştiu la ce vă referiţi.

– Uniforma asta militară urma să joace un rol important, într-o acţiune de sabotare a maşinii de război germane.Tocmai îi făceam proba când aţi venit.

Eparu se uită la ceasul brăţară.

– Nu va trece mult şi se va observa absenţa lui Wiegler şi a lui Horst. În condiţiile astea, se vor lua măsuri excepţionale…

– Da, spuse Ionescu, ridicându-se, va trebui să contramandez totul. Am să vorbesc cu nea Costsche, pentru a pregăti şareta şi calul. Va trebui să vă îmbrăcaţi în haine ţărăneşti pentru a …

– Unde urmează să plec? îl întrerupse Eparu.

– La Cetate, pe malul Dunării, acolo avem câteva case conspirative. Acolo veţi sta, deocamdată, până se mai liniştesc lucrurile…

Un sfert de oră mai târziu, Eparu şi nea Costache plecară împreună, după ce ultimul pregăti singurul mijloc de transport pe care-l avea.: o şaretă trasă de un armăsar de talie înaltă, cu fruntea bombată – un autentic lipiţan, tocmai bun pentru tracţiune uşoară.