AEGYPTIACA

REÎNTOARCEREA LA ADEVĂRATUL DUMNEZEU

MONOTEISMUL LUI MOISE

Istoria şi natura nu uită niciodată, chiar dacă oamenii au memoria scurtă. Monoteismul nu a fost o concepţie chiar aşa de nouă. Încă din cele mai vechi timpuri, încă din prima etapă a istoriei umanităţii, desemnată adesea prin expresia “Evul de aur”, exista, la scara întregii umanităţi, un monoteism primordial: oamenii erau conştienţi de existenţa Unicului Dumnezeu, creator al cerului şi al pământului, a celor văzute şi a celor nevăzute.

În acea perioadă de timp, oamenii posedau, în mod nativ, o formă de clarvedere primară, prin intermerdiul căreia erau conştienţi de existenţa Unicului Dumnezeu. Unii oameni simţeau prezenţa Unicului Dumnezeu în natură. Altor oameni, Unicul Dumnezeu li se revela prin teofanii (sau hierofanii). Unii oameni erau capabili să vorbească în mod direct cu Unicul Dumnezeu.

“Evul de aur” şi concepţia monoteistă primordială au luat sfârşit în momentul în care o parte a umanităţii a ales să nu mai respecte Ordinea cosmosului şi să-şi asuprească semenii. Astfel, oamenii din această categorie n-au mai fost capabili să se conecteze la aspectele ortoexistenţiale superioare ale cosmosului, dar au continuat să contacteze fiinţe decorporate aflate în palierele inferioare – în special pe cele din palierul infraeteric. Astfel s-a ajuns ca locul lui Dumnezeu, în conştiinţa oamenilor, să fie luat, printr-un proces de substituire, de acele fiinţe decorporate care se manifestau pe nivelurile ortoexistenţiale inferioare al cosmosului (în infraeteric) şi care încă puteau fi “văzute” prin clarvedere de acea categorie de oameni. Fiinţele aflate pe nivelurile inferioare ale cosmosului au fost desemnate ca fiind „zei”.

Substituirea, în conştiinţa oamenilor, a Fiinţei Supreme, Dumnezeu, cu unul din zeii infraeterici s-a produs şi în Egiptul faraonic, unde fiecare colegiu sacerdotal şi, implicit, fiecare templu, lupta pe toate fronturile posibile pentru impunerea propriului zeu infraeteric într-o poziţie cât mai înaltă a panteonului. Fiecare templu egiptean era închinat unui singur zeu sau unei singure familii de zei (eneadă sau odgoadă). În vechiul Egipt, războiul politic s-a îngemănat foarte strâns cu cel religios şi, mai mult decât atât, cu războiul magic, în care se foloseau arme de luptă parapsihologice. Pe de-o parte, intrigile de la curtea faraonului, din spatele “scenei” şi stabilirea unui sistem de alianţe între diferite familii nobiliare, iar pe de altă parte războiul pentru impunerea propriului zeu în fruntea ierarhiei. Acest război s-a perpetuat neîncetat de-a lungul istoriei statului egiptean, de la primul faraon istoric, Menes, până în perioada de declin, sub ultimii regi din dianstia Ptolemeilor.

Prima substituire înregistrată de documentele egiptene, a Fiinţei Supreme, Dumnezeu, s-a produs chiar în timpul primei Dinastii, care a debutat în jurul anului 3200, când zeul Ptah a fost propulsat în poziţia principală a panteonului egiptean. Faptul că zeul Ptah, reprezentat adesea printr-un bărbat cu capul complet ras, cu barba lungă şi cu toiagul de conducător în mână, a fost doar un substitut al Fiinţei supreme, a fost consemnat chiar de teologia memphită, care îl considera pe Ptah drept “copilul sacrosanct al primilor zei anteriori”. Ptah, evident, nu poate fi identificat cu Fiinţa Supremă. A doua substituire s-a produs câteva sute de ani mai târziu, când zeul Ra a fost impus în postura de zeu suprem de elita sacerdotală de la Heliopolis, de la Memphis şi, probabil, din alte centre religioase importante. Datorită faptului că zeul Ptah nu putea fi eliminat, pur şi simplu, de pe firmamentul panteonului, preoţii egipteni au realizat un util şi eficient sincretism, afirmând că Ptah se manifestă ca Ra. În consecinţă, nici zeul Ra nu poate fi identificat cu Fiinţa supremă, Ra nefiind altceva – spus în limbaj modern – decât Geniul planetar al astrului zilei. Ra era Spiritul conducător al Soarelui, care, la fel ca tot ce există în cosmos, are două aspecte: un aspect vizibil şi un aspect invizibil, spiritual sau ortoexistenţial. Aspectul invizibil putea fi cunoscut doar de acei specialişti ai sacrului care pacticau meditaţia asupra soarelui.

După invadarea Egiptului de către triburile migratoare ale hicsoşilor, care s-a produs la începutul celui de-al doilea mileniu înainte de Iisus Hristos, a avut loc o răsturnare a valorilor tradiţionale. Hicsoşii (denumiţi de egipteni Heka Hasut), care i-au cucerit destul de rapid pe egipteni datorită tehnicii superioare de luptă, inclusiv prin folosirea carelor de război necunoscute pe atunci egiptenilor, l-au impus drept zeu suprem pe Seth – zeul răului -, cel despre care filosoful grec Plutarhos afirma că “a umplut de răutate pământul şi marea”. Impunerea lui Seth, ucigaşul lui Osiris, duşmanul de moarte al vechilor egipteni, ca zeu suprem, a reprezentat o umilinţă de mari proporţii pentru elita preoţească egipteană.

După 200 de ani, sub conducerea unor faraoni remarcabili, egiptenii i-au alungat pe hicsoşi şi pe zeul lor nefast, instaurând o nouă eră: cea a Imperiului şi a hegemoniei egiptene în Asia mică. Pe acest fundal, elitele sacerdotale au impus în conştiinţa religioasă a Egiptenilor un zeu nou, care a încercat, în scurt timp, să ia locul lui Ra. Acest zeu, mult mai agresiv, a fost Ammon. Ascensiunea zeului Ammon a fost sprijinită de elita preoţească de la Hermopolis, care astfel a intrat în conflict cu elitele preoţeşti din celelalte centre religioase importante ale Egiptului, în special cu cea din Oraşul Soarelui, Heliopolis. Elitele religioase de la Heliopolis îl considerau în continuare pe zeul Ra drept zeu suprem. Începând cu domnia reginei Hatschepsut, colegiul sacerdotal care-l spijinea pe zeul Ammon a dobândit o putere aproape absolută, mai ales prin înfiinţarea “Oracolului lui Ammon” de la Theba. Treptat, zeul Amon a dobândit valenţe universaliste, fiind exportat în toată Asia Mică.

Ascensiunea rapidă a lui Ammon a fost însă blocată de preoţii de la Heliopolis prin intermediul faraonului “eretic” Amenofis al IV-lea (Ahnaton), care a instaurat o nouă formă de cult cu caracter aproape personal. Noua formă de cult s-a bazat pe promovarea, ca zeu suprem, a zeului Aton, al cărui aspect vizibil era discul solar. Aton era doar o altă formă de manifestare a zeului Ra. Altfel spus, un substitut al unui alt substitut. De altfel, inscripţiile din acea perioadă afirmau că Aton este “trupul lui Ra”. Ra este zeul cu faţa acoperită care se ascunde în cealaltă lume, în timp ce Aton este zeul manifestat în discul solar. După moartea prematură şi misterioasă a lui Amenofis al IV-lea (Ahnaton), urmaşul său Tutankh-aton (devenit Tutankh-amon după schimbarea zeului patron) a repus în drepturi cultul lui Ammon şi a permis iarăşi elitei preoţeşti de la Hermopolis să preia puterea. Cultul lui Aton a ieşit din istorie o dată cu moartea faraonului Ahnaton. Akhetatonul, Oraşul lui Aton (astăzi Tell-el Amarna) a fost acoperit de nisipul deşertului, fiind redescoperit abia la începutul secolului al XX-lea al erei creştine.

Elita sacerdotală de la Hermopolis şi cultul lui Amon au mai rezistat doar câteva secole pe scena istoriei, fiind în cele din urmă eliminate sub dinastia faraonilor Ramsezizi, care au mutat capitala de la Teba în partea de nord a ţării. Treptat, zeul Ammon a fost uitat, redevenind un mic zeu local, aşa cum fusese odinoară, deşi în afara Egiptului a continuat să exercite o oarecare influenţă. Sunt cunoscute templele sale din inima Africii negre, de la Napata şi Meroe, din Sudanul de astăzi, sau celebrul templu din deşertul libian, care, câteva secole mai târziu, a fost vizitat de Alexandru Macedon. În doar câteva secole, Ammon ca substitut al lui Ra, Ra ca substitut al lui Ptah, Ptah ca substitut al Unicului Dumnezeu, au ieşit pentru totdeauna din istorie. Toţi s-au dovedit a fi fost doar substitute. În schimb, adevăratul monoteism – credinţa în Unicul Dumnezeu, singurul creator al cerului şi al pământului, a celor văzute şi a celor nevăzute – a triumfat în istorie datorită unui mic trib de străini – evreii – care migraseră în partea de nord a Egiptului cu numai câteva secole înainte de reforma religioasă a lui Ahnaton.

Istoria timpurie a poporului evreu este cunoscută fragmentar. Se ştie că, în jurul anului 2000 înainte de Iisus Hristos, o populaţie denumită, se pare, habiru a coborât din regiunile Mesopotamiei şi s-a stabilit în Egipt. Cei desemnaţi prin acest termen au fost, după cum indică sursele documentare, doar o parte dintre strămoşii evreilor. După majoritatea surselor documentare, strămoşii evreilor s-a stabilit în Egipt ca oameni liberi, însă, de-a lungul timpului, datorită condiţiilor politico-economice precare, mulţi dintre ei au devenit sclavi.

Potrivit tradiţiei, Terah, fiul lui Nahor, împreună cu fiul său Avraam, a plecat din Ur, oraş din Chaldeea, în oraşul Harran, în nordul Mesopotamiei. După o vreme, din cauza foametei, Avraam a plecat împreună cu soţia sa în Egipt, unde s-a stabilit. Este de presupus că Avraam a fost însoţit de un mic nucleu de oameni, de familia şi de rudele sale, la care s-a adăugat ulterior o parte din tribul său. Ceva mai târziu, a avut loc migrarea celui de-al doilea val important de evrei în Egipt. Cel mai important eveniment al istoriei evreilor în Egipt, s-a produs însă în perioada în care Iosif a fost vândut de fraţii săi unui nobil egiptean, Putifar, care era comandantul gărzii faraonului. Ulterior, Iosif a devenit vizir, ceea ce i-a permis să-şi cheme întreaga familie în Egipt. Treptat, după cum scrie în Vechiul Testament, tribul lui Israel s-a înmulţit în Egipt şi „s-a întărit foarte tare de s-a umplut ţara de ei”. Evreii s-au stabilit în principal în ţinuturile Deltei Nilului, în nordul Egiptului, participând ca mână de lucru la realizarea mai multor construcţii importante, în special la Heliopolis.

Salvarea din sclavie a survenit când Moise, un personaj de mare anvergură spirituală, a scos poporul evreu din sclavie şi l-a condus spre Ţara Făgăduinţei, situată pe teritoriul Canaanului. Potrivit tradiţiei, în momentul poposirii în Canaan, evreii erau împărţiţi în 12 triburi.

Mulţi istorici moderni sunt de părere că exodul condus de Moise a avut loc după revoluţia monoteistă a lui Ahnaton, dar nu mai târziu de una sau două generaţii; mai mult decât atât, unii dintre aceşti istorici susţin că reforma religioasă a lui Ahnaton l-a influenţat în mod decisiv pe Moise. Printre cei care susţin această ipoteză se numără Mircea Eliade şi Sigmund Freud. Astfel, Mircea Eliade afirma că Moise a trăit la două generaţii după moartea lui Ahnaton, în timpul dinastiei Ramseşilor. „Nu este exclus – remarca Mircea Eliade – ca tânărul Moise să fi cunoscut reforma religioasă a lui Ahnaton, care înlocuise cultul lui Ammon prin monoteismul solar al lui Aton”. (13) La rândul său, Sigmund Freud, părintele psihanalizei, într-un studiu ce datează din tinereţe, era de părere că „omul Moise, eliberatorul poporului evreu, acela care i-a dat legile şi religia, dacă a trăit cu adevărat, aceasta a fost în secolul al XIII-lea sau al XIV-lea înainte de Iisus Hristos.” Sigmund Freud a considerat că Moise nu a fost la origine evreu, ci egiptean. „Dacă avem curajul să acceptăm această formulare ca fiind adevărul general la care se supune şi legenda lui Moise, atunci deodată ni se luminează calea: Moise este egiptean – de origine nobilă, probabil. (83)

Numele Moise, după cum au stabilit astăzi istoricii, are o etimologie egipteană şi nu una ebraică. Etimologic, s-a stabilit că numele Moise conţine particula egipteană m s i, care înseamnă „născut sau fiu”. Numele Moise provine de la egipteanul „mose„, care înseamnă „copil”, fiind abrevierea unui nume întreg, ca de pildă Ptah-mose, Ra-mose (Ramses) sau Amon-mose, adică „copilul lui Amon” sau „copilul lui Ptah”, nume care, la rândul lor, sunt abrevieri ale unor formule mai complexe care au sensul „Amon a făcut un copil” sau „Ptah a făcut un copil”.

După Sigmund Freud, Moise a fost un bărbat nobil şi distins, probabil un membru al familiei faraonului şi un adept convins al noii religii a lui Ahnaton. „Putem cuteza acum, spune Sigmund Freud în studiul citat, să formulăm următoarea concluzie: dacă Moise a fost egiptean şi dacă el a transmis evreilor propria sa religie, atunci aceasta a fost aceea lui Ikhnaton (Ahnaton), religia Aton.” O dată cu moartea sau cu asasinarea lui Ahnaton, „natura energică a lui Moise a conceput planul întemeierii unei noi împărăţii, al găsirii unui nou popor, căruia să-i dea religia pe care Egiptul o refuzase„. (83 ) Probabil că Moise era conducătorul unei provincii de graniţă – mai afirmă Sigmund Freud -, în care, cu câteva sute de ani în urmă, în perioada invaziei hicsoşilor, se stabiliseră şi câteva triburi ebraice. El s-a pus în fruntea lor şi a condus exodul, care a avut loc – cel mai probabil – între 1358 şi 1350 înainte de Iisus Hristos, adică imediat după moartea lui Ahnaton şi înainte de domnia lui Horemheb.

Există însă şi cercetători care sunt de părere că exodul condus de Moise a avut loc cu mult timp înainte de reforma lui Ahnaton. Printre cei care situează exodul înainte de epoca lui Ahnaton se numără cercetătorul român Constantin Daniel, care este de părere că dacă exodul evreilor a avut loc în jurul anului 1449 înainte de Iisus Hristos, iar Ahnaton a domnit între anii 1372 şi 1354 înainte de Iisus Hristos, atunci trebuie admis că monoteismul lui Moise a „putut înrîuri apariţia monoteismului solar al lui Ahnaton„. (16)

Este însă evident că exodul evreilor a avut loc după domnia lui Ahnaton. De fapt, exodul a avut loc în secolul al XIII-lea, la aproximativ două generaţii după decesul lui Ahnaton (aşa cum afirma Mircea Eliade), pe timpul domniei lui Ramses al II-lea, care a fost cel numit „Faraon” în Vechiul Testament. Oricum, chiar după fuga din Egipt, relaţiile dintre evrei şi egipteni au rămas destul de strânse, avându-se în vedere că regele Solomon s-a căsătorit cu fiica unui faraon.

Cu toate acestea, spre deosebire de opinia lui Sigmund Freud, trebuie admis ca fiind indubitabil faptul că monoteismul lui Moise nu a fost în nici un fel influenţat de monoteismul de factură solară al lui Ahnaton. Deşi explicaţia acestei afirmaţii nu este foarte simplă, poate fi sintetizată uşor: există o diferenţă radicală dintre Aton, zeul sau geniul Soarelui (un aspect al lui Ra), promovat de către Ahnaton şi Unicul Dumnezeu proclamat de către Moise la începutul Cărţii Genezei. Adevăratul Dumnezeu – cel pe care Moise l-a menţionat în Cartea Genezei şi, ulterior pe care Iisus Hristos l-a numit Tată – nu a fost cunoscut de iniţiaţii egipteni, care şi-au axat atenţia asupra unor zeităţi secundare, care se manifestau la un nivel ortoexistenţial inferior al cosmosului – în planul infraeteric. Această diferenţă este evidentă pentru mistici şi mai puţin pentru istorici; de asemenea, această diferenţă de esenţă este evidentă pentru concepţia spiritualistă şi opacă pentru cea istoriografică, care are la bază paradigmele concepţiei materialiste.

Aşa cum a fost menţionat, cauza acestei diferenţe esenţiale trebuie căutată în demersurile limitate ale specialiştilor sacrului egipteni care nu au fost capabili să cerceteze “filmul” istoriei cosmosului, în cronica akasha, decât până în a patra “zi” a creaţiei lui Dumnezeu – adică până în momentul în care au apărut pe firmament luminătorul de zi, Soarele şi luminătorul de noapte, Luna. Vechii specialişti ai sacrului egipteni s-au întors aşadar “în răspăr” pe firul memoriei cosmosului, prin citirea cronicii akasha, doar până în momentul în care şi-a făcut apariţia Ra, Geniul planetar al Soarelui şi au crezut că acesta este începutul absolut.

În concluzie, se poate afirma că Unicul şi Adevăratul Dumnezeu a fost redescoperit, pentru prima oară, în istoria cunoscută, de specialiştii conectării evrei. Ulterior, Unicul Dumnezeu a fost cunoscut şi de cei creştini. Atât specialiştii conectării evrei, cât şi, ulterior, cei creştini l-au redescoperit pe Unicul şi Adevăratul Dumnezeu după milenii de ocultare, în care s-a produs substituirea Sa, în conştiinţa oamenilor, cu diferiţie zei infraeterici.

Rezultatul experienţelor istorice şi religioase ale profeţilor evreu a fost consemnat în mai multe cărţi, care, ulterior, au fost reunite sub titulatura generică de Biblie – un termen de origine iudeo-elenistică, care înseamnă „carte”. De fapt, în mod strict, cuvântul provine de la oraşul fenician Byblos, locul de unde se importau în antichitate papirusurile ce serveau la confecţionarea sulurilor. În limba ebraică, termenul de carte este desemnat prin cuvântul sefarim.

S-a spus deseori că iudaismul este „Religia Cărţii”, ceea ce este perfect întemeiat, dacă este luat în considerare faptul că, secole de-a rîndul, evreii şi-au organizat existenţa cotidiană pe baza Bibliei. Actualmente, Biblia – pentru creştini, Vechiul Testament – este cea mai citită carte din lume (evident, alături de Noul Testament). Numărul total al cărţilor ce formează Vechiul Testament este de 24. Cele 24 de cărţi au fost redactate de-a lungul unei perioade îndelungate, ce a început în secolul al XIII-lea şi s-a încheiat în secolul al II-lea înainte de Iisus Hristos. Deşi a fost redactată de-a lungul unei perioade atât de îndelungate, de autori diferiţi care au trăit în condiţii istorice şi geografice diferite, „răsfoind paginile Bibliei observăm istoria unui dialog cu totul deosebit, acela dintre Dumnezeu şi oameni şi, mai precis, acela dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel”. (84) Acest dialog a fost mijlocit de o serie de personaje de înalt prestigiu spiritual, denumiţi profeţi sau văzători. Titulatura generică ce poate fi atribuită acestor personaje este, la fel ca la celelalte popoare ale antichităţii, cea de specialişti ai conectării sau contactori. Specialiştii conectării evrei au primit uneori numele roe’him, alteori numele nabi (nabiim). Prin termenul nabi erau desemnaţi în special vechii profeţi palestinieni. Biblia specifică (I Regi, cap 9) că „acela care astăzi se numeşte proroc (nabi) înainte se numea văzător” (vizionar: ro’ehim sau ro‘eh).

Majoritatea profeţilor erau oameni simpli, care au dobândit darul profeţiei fiind aleşi de către Dumnezeu. Cel mai adesea, profeţii biblici nu erau afiliaţi unor sanctuare sau ordine iniţiatice, ci erau independenţi. Profetul Ezechiel a constituit excepţia ce a confirmat regula, în sensul că făcea parte din clasa sacerdotală. Referitor la acest subiect, Mircea Eliade remarca, cu deplină îndreptăţire, că marii profeţi scripturari, de la Amos la cel de-al doilea Isaia (Deutero Isaia, autorul ultimelor capitole din Cartea lui Isaia), „nu-şi proclamau mesajul în calitate de membri ai unei profesiuni, ci în numele unei vocaţii speciale. Ei nu reprezintă anumite clanuri sau anumite sanctuare, nici pe regi, ci se declară trimişi ai lui Dumnezeu”. De exemplu, profetul Ieremia relata următoarele: „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: înainte de a te urzi în pântece te-am cunoscut; înainte de a ieşi din pântece te-am sfinţit; şi te-am rânduit proroc pentru popoare”. La rândul său, profetul Amos mărturisea: „eram păstor şi cultivam sicomori. Şi de la turmă m-a luat Iahve şi mi-a zis: Du-te şi proroceşte în poporul Meu, Israel!”. (13)

Spre deosebire de toţi ceilalţi specialişti ai conectării din antichitate, inclusiv de cei egipteni, care s-au declarat, adesea în mod explicit, drept purtători de cuvânt ai unor zei mai mult sau mai puţin locali ridicaţi parcă peste noapte la rangul de zei suverani, profeţii biblici denumiţi roehim sau nabi şi-au concentrat atenţia asupra activităţii Unicului Dumnezeu. Întreaga concepţie a profeţilor poate fi rezumată într-o extrem de cuprinzătoare formulare, denumită chema: „Ascultă Israile, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul El, Unu”. (84)

Această mărturisire de credinţă (chema) pe care profeţii evrei au lăsat-o moştenire urmaşilor lor a reprezentat o schimbare de paradigmă în cadrul concepţiilor ce s-au succedat de-a lungul timpului încă din antichitate. „Profeţii, prin cărţile sacre ale Bibliei, nu au încercat să demonstreze existenţa unicului Dumnezeu, ci au proclamat-o. Dumnezeu, care este Unul, există. Dumnezeu Unicul este creatorul cerului şi al pământului. Dumnezeu Unicul comunică cu oamenii pentru că îi iubeşte. Pentru că îi iubeşte deopotrivă pe toţi oamenii, Dumnezeu Unicul intervine în istorie atunci cînd consideră că este necesar. Profeţii au înţeles şi faptul că Dumnezeu este preocupat permanent de starea creaţiei Sale. Dumnezeu se manifestă prin atributele Sale de Sfinţenie, de Putere, de Dreptate, de Milă şi de Iubire. Manifestându-se în raport cu creaţia Sa, Dumnezeu Unicul poate fi înţeles de oameni prin Prezenţa Sa (numită shekkhina), prin Lucrările Sale, prin Numele Sale, prin Atributele Sale”. (13)

Deşi Dumnezeu este prezent în istoria oamenilor, Esenţa Sa rămâne ascunsă. Esenţa ascunsă a lui Dumnezeu a fost desemnată de misticii evrei prin numele Ain Soph. Deşi Esenţa Sa este ascunsă, Dumnezeu Unicul se manifestă în mod personal, ca Persoană, prin atributele Sale: Puterea (Atotputernicia), Sfinţenia, Înţelepciunea, Ştiinţa desăvârşită (Atotcunoaşterea), Dreptatea, Iubirea şi Mila. „Rugaţi-vă – a spus Dumnezeu prin gura unui profet – pentru ca mila Mea să fie mai presus de dreptatea Mea, ca să pot fi numai bunătate faţă de copiii Mei pe pământ”. (84)

Potrivit tradiţiei biblice, primul specialist al sacrului evreu care a devenit conştient de aceste aspecte a fost Moise, care, după ce a fost salvat de la moarte în fragedă pruncie, a fost crescut şi educat în spiritul tradiţiilor Egiptului. Evident, Moise este un nume egiptean, ce conţine particula mys, care are semnificaţia de „fiu”, dar asta nu înseamnă implicit că este vorba despre un egiptean. Cel cunoscut în istorie sub numele Moise a fost, evident, rebotezat în spiritul tradiţiilor egiptene. Dar, deşi a fost educat în spiritul tradiţiilor egiptene, Moise a fost ales de către Dumnezeu să împlinească o anumită misiune – aşa cum specifică Vechiul Testament.

Aşadar, Moise nu a fost un iniţiat, ci un ales. Moise nu a urmat nici un fel de proces de iniţiere, care să-i fi declanşat capacităţile spirituale necesare pentru a intra în legătură cu aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului. Primul contact al lui Moise cu Dumnezeu s-a produs, aşa cum specifică tradiţia biblică (cf. Ieşirea), după fuga sa în deşertul Madian. În deşert, Moise a fost martorul grandioasei teofanii a lui Dumnezeu sub forma „tufişului arzător”. În acel scurt contact cu Dumnezeu, Moise a fost înştiinţat asupra misiunii de a-i scoate pe israeliţi din Egipt. Totodată, Moise a aflat Numele Sacru prin care poate fi chemat (invocat) Dumnezeu.

Ulterior, Moise i-a scos pe evrei din Egipt pe fundalul unor evenimente de mare dramatism şi a unor minuni ce au fost atribuite direct lui Dumnezeu – unele dintre ele au fost realizate în urma invocării, de către Moise, a Puterii lui Dumnezeu: cele zece plăgi ce s-au abătut asupra Egiptului, trecerea Mării de trestii etc. Ulterior, Dumnezeu i s-a revelat lui Moise pe Muntele Sinai printr-o magnifică teofanie. „Muntele Sinai fumega tot, pentru că se pogorâse Iahve pe dânsul în foc; şi se ridica din el fum ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare. Şi Moise grăia şi Dumnezeu îi răspundea cu glas de tunet”. (85)

Prin intermediul lui Moise, poporul evreu a încheiat o alianţă cu Dumnezeu; amintirea acestei alianţe a fost concretizată în construirea Arcei Alianţei. De asemenea, Moise a comunicat poporului evreu şi, prin intermediul său, întregii umanităţi principalele reguli de comportament sintetizate în cele zece porunci. Moise a primit direct de la Dumnezeu cele două Table ale Legii – „table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (cf. Ieşirea; cap. 20).

Trebuie menţionat şi faptul că atât Moise, cât şi prorocii veterotestamentari credeau cu tărie că Unicul Dumnezeu are grijă de toţi oamenii, pentru că îi iubeşte. De asemnenea, marii profeţi credeau cu tărie că Dumnezeu va trimite într-o zi în lumea oamenilor pe Cel Uns, Mesiah, care, potrivit profetului Isaia, va deveni Regele Poporului lui Dumnezeu.

Cel Uns, Mesiah, Regele Poporului lui Dumnezeu s-a născut cu adevărat în lumea oamenilor, dar poporul iudeu nu l-a recunoscut. Mesiah, Cel Uns, Regele Poporului lui Dumnezeu este, evident, Iisus Hristos. Poporul lui Dumnezeu este format din toţi oamenii de pe suprafaţa pământului, indiferent de naţionalitate, rasă sau trib, care cred în existenţa Unicului Dumnezeu şi în faptul că Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a fost trimis pentru mîntuirea tuturor.