ROMÂN – ROHMAN – ROYMENOS

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

6a

ROMÂN – ROHMAN – ROYMENOSš73ac3b42d011d90567e7133eca25410e

Nu numai actul creaţiei lumii a fost menţionat în miturile, legendele şi basmele poporului român, ci şi existenţa oamenilor cerului – în special a celor care şi-au păstrat sfinţenia originară şi nu s-au răzvrătit împotriva Poruncilor lui Dumnezeu: Oamenii Luminii. Nici de această dată nu este vorba despre vreo fantezie a celor ce au elaborat aceste mituri, ci despre experienţe directe. În miturile, basmele şi legendele poporului român, Oamenii Luminii (sau o parte a lor) au primit numele de Rohmani, Blajini sau (Cei) Albi.

Rohman este un cuvânt arhaic autohton care înseamnă “om luminos”, având aceeaşi rădăcină ca şi supranumele acordat în antichitate Cavalerului trac: “Zeind-Roymenos” (Sfântul Luminos).

La rândul său, cuvântul “blajin” – care are o etimologie slavă – este echivalentul termenului autohton “rohman”. Cu alte cuvinte, atât blajin, cât şi rohman se pot traduce prin expresia “om luminos”.

Referindu-se la răspândirea cuvântului rohman în arealul carpato-danubiano-pontic, Romulus Vulcănescu, poate unul dintre cei mai competenţi cercetători ai mitologiei române, afirma că au existat mai multe variante regionale ale acestui cuvânt: “rocmani” sau “rogmani” în Bucovina, “ragmani” în Maramureş, “rugmani” în Bistriţa Năsăud. (1)

Despre nevestele Rohmanilor legendele şi basmele poporului român afirmau că sunt foarte frumoase, motiv pentru care denumirea acestora a fost acordată unei flori, numită romaniţă; de altfel, prin Moldova, unei femei frumoase i se spunea că este ca o romaniţă.

Romulus Vulcănescu, în lucrarea sa Mitologie Română, prezintă traducerea unui text scris în limba rusă prin secolul al XIII-lea, intitulat Cetania lui Sveti Zosima, în care apare un călugăr sihastru pe nume Zosima, care a dorit să-i contacteze pe rohmani. Potrivit Cetaniei lui Sveti Zosima, sihastrul Zosima şi-a părăsit într-o bună zi peştera unde sihăstrea şi a pornit în căutarea rohmanilor. După multe peripeţii, călătorind ba pe spatele unei fiare, ba pe “aripile vântului”, în cele din urmă, Zosima călugărul i-a descoperit pe rohmani. Un înger a intermediat contactarea rohmanilor de către Zosima; în cele din urmă, acelaşi înger l-a adus, tot pe aripile vântului, pe Zosima înapoi în peştera sa, dându-i totodată o carte cu povestea vieţii acestora. (1)

În textul scris în limba rusă Cetania lui Sveti Zosima sunt inserate mai multe pasaje cu caracter biblic, probabil interpolări târzii (acesta pare a fi motivul pentru care atorităţile eclezistice ale vremii nu au fost de acord cu răspândirea textului). De reţinut este însă faptul că, reîntors la peştera lui, după plecarea îngerului, lui Zosima i-a apărut Nefârtatul care l-a ameninţat pentru că i-a contactat pe rohmani – ameninţările se referă şi la cei ce vor citi respectiva carte.

Rohmanii nu sunt alţii decât Oamenii Luminii. Lor li s-a mai spus şi Blajini (sensul este de înţelepţi şi non-violenţi). Faptul că Blajinii sunt non-violenţi a fost deja menţionat: Oamenii Luminii au respectat Poruncile lui Dumnezeu ce formează Ordinea cosmosului.

Este, de asemenea, cunoscut faptul că, o lungă perioadă de timp, în mediul rural, înaintea creştinării, poporul român a celebrat o sărbătoare originală: Sărbătoarea Blajinilor, care ulterior s-a transformat în Paştele Blajinilor (sau Paştele Rohmanilor), care se celebra în lunea de după Duminica Tomii. Paştele, fireşte, este o sărbătoare creştină, dar anterior triumfului creştinismului, în acea zi de luni poporul român îşi comemora morţii (în creştinism morţii sunt comemoraţi în Sâmbăta morţilor) şi strămoşii, motiv pentru care femeile mergeau la mormintele strămoşilor şi împărţeau pomeni. Pomenile erau apoi trimise blajinilor sau rohmanilor, şi constau în colăcei în care erau înfipte lumânări aprinse şi coji de ouă roşii ce erau puse să plutească pe râuri curgătoare.

Indiferent de etimologia iniţială a cuvântului rohman, caracteristica purităţii a fost ulterior identificată cu numele; numele a devenit renume datorită purităţii celor ce au fost desemnaţi astfel. În antichitate, numele prin care erau desemnate fiinţele, locurile şi obiectele aveau o altă semnificaţie decât în ziua de astăzi. În vechime, oamenii nu aveau un nume propriu-zis, precum în ziua de astăzi, ci erau desemnaţi în funcţie de caracteristica lor principală: cei puri erau identificaţi cu culoarea Luminii, cei căzuţi/răi cu cea a întunericului. Adeseori, în străvechime, oamenii erau denumiţi după meseria pe care o practicau; astfel, de exemplu, cei ce făceau oale erau apelaţi, de exemplu, Olarul; cei ce făceau obiecte din fier erau apelaţi cu numele Fierarul şi aşa mai departe. Tot astfel, de exemplu, cei care mâncau mult puteau fi denumiţi prin epitelul “Lacomul”, “Nesătulul” sau “Flămânzilă”, cei ce beau multă apă erau desemnaţi prin epitetul “Însetatul” sau, eventual, “Setilă” – precum în basmul cu tentă ezoterică Harap Alb.

Tot astfel, apelaţia Kogaionon ce a fost atribuită unui celebru munte al dacilor nu desemna doar un singur munte, ci toţi munţii ce serveau unor scopuri similare. Nu a existat un singur munte Kogaionon, ci mai mulţi, astfel că actualele controverse cu privire la situarea geografică exactă a acestuia nu-şi au rostul. Orice munte ori vârf de munte unde se putea lua legătura cu aspectele spirituale ale cosmosului, cu zeii sau cu strămoşii decorporaţi, era denumit prin expresia Kogaionon.

Acelaşi lucru se poate afirma despre cuvântul Sarmizegetusa. După cum afirmă cercetătoarea Alexandra Furdui, Sarmizegetusa nu a fost iniţial un cuvânt propriu, ci un cuvânt comun, care desemna capitala politică, administrativă şi religioasă a unui trib. Chiar pe timpul apogeului regatului dac au existat mai multe capitale ce au purtat acest nume. De altfel, împăratul Traian a ales cuvântul comun sarmizegetusa pentru a-şi boteza capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, dar nu pentru a-i copia pe dacii învinşi, ci pentru a semnala faptul că acolo se află capitala. (49)

Oricum, trebuie constatat ca fiind de o importanţă excepţională, faptul că cuvântul rohman din mitologia poporului român este mult mai vechi decât întemeierea Romei, astfel că nu trebuie raportat la romani şi la Roma. Nu numele generic al locuitorilor Imperiului roman, urmaşi ai lui Romulus, întemeietorul Romei, a dat numele de român din ziua de astăzi. Cuvântul român din ziua de astăzi trebuie pus în legătură cu cuvântul arhaic rohman, în sensul că românii de mai târziu s-au considerat, într-un fel sau altul, urmaşii rohmanilor de odinioară.

Concluzia este că rohmanii sau blajinii (Cei puri, Cei albi sau Oamenii Luminii) au fost adevăraţii strămoşi ai poporului român.

57561076_652646178500155_296736292593467392_n