NEDUMERIREA REGELUI CAROL ROBERT

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

NEDUMERIREA REGELUI  CAROL ROBERT

57154691_647968922301214_5139839718774538240_o

Regele Carol Robert, care probabil nu era la curent cu realitatea din pădurile întunecoase ale Ţării Româneşti, după ce a reuşit să ajungă în cele din urmă de la Turnul Severin la Curtea de Argeş (sau indiferent unde era amplasată reşedinţa lui Basarab), trebuie să fi fost foarte nedumerit de întorsătura neaşteptată pe care au luat-o evenimentele. La Curtea de Argeş, oastea lui Carol Robert era deja înconjurat de oşti inamice, astfel că era mai mult decât îngrijorat. Textele cancelariei maghiare indică situaţia reală de pe teren atunci când specifică faptul că a fost vorba despre o înţelegere în pripă (cf. termenii din documente înseamnă „suspendare a ostilităţilor” sau „armistiţiu”) survenită între Bararab şi regele Carol Robert, acesta din urmă renunţând să-l mai detroneze pe primul, deşi ar fi avut mijloace militare suficiente să o facă. Mai mult decât atât, regele Carol Robert i-a cerut lui Basarab un posibil itinerariu de retragere rapidă din zonă. Probabil că în acel moment, regele maghiar şi-a dat seama că Basarab Întîiul nu stăpâneşte singur (sau nu stăpâneşte deloc) Ţara Românească. Documentele ulterioare maghiare vorbesc în acest context despre o pace (astucia) care a fost încălcată de Basarab. „Când am ajuns cu o parte a oastei noastre în ţara noastră transalpină spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basaras (sic), necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice (sub ficte pacis astucia) a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră.” (20)

De fapt, regele maghiar s-a înşelat numindu-l viclean pe Basarab, la fel cum s-a înşelat toată istoriografia. Principele catolic Basarab a fost consecvent cu regele catolic Carol Robert până la capăt în spiritul cavalerismului Evului Mediu, dar şi în spiritul regulilor politice din acea perioadă, Basarab fiind vasalul lui Carol Robert, căruia era obligat prin jurământ să-i arate supunere şi să-i plătească tribut (fără jurământ de vasalitate nu avea nici un sens să plătească tribut).

Basarab i-a indicat în mod onest regelui maghiar un drum de ieşire cât mai rapidă din Ţara Românească, pentru a scăpa de încercuirea oştilor inamice care evident, nu erau ale sale, ci ale lui Mihail Negru Vodă. Oştenii lui Mihail Negru Vodă (împreună cu oştenii cnejilor şi voievozilor autohtoni care l-au susţinut pe Mihail) au urmărit de la adăpostul pădurilor oştirea regelui maghiar de la intrarea pe teritoriul românesc şi până la cetatea Argeş, au hărţuit-o neîncetat prin atacuri prin surprindere, au pustiit totul în calea pe care s-a deplasat, astfel că oştirea maghiară – atât partea umană, cât şi partea animală – a avut probleme serioase cu hrana.

Acesta a fost şi motivul pentru care acel ostaş maghiar pe nume Bako a provocat uimire când a reuşit să ajungă nevătămat în tabăra regelui din proximitatea cetăţii Argeş. „Cu puţini ostaşi – afirmă Cronica pictată despre numitul Bako -, mîntuindu-se printr-un noroc vrednic de mirare…, ne-a ajuns tocmai sub cetatea Argeş, unde noi şi întreaga noastră oaste am rămas uimiţi de sosirea lui neaşteptată şi unde şi-a împlinit în chip vrednic de laudă însărcinările ce i-au fost date şi pe care le-a luat asupra sa.” (20)

Dacă drumul era atât de curat, iar regele doar se plimba nestingherit cu oastea sa prin Ţara Românească doar pentru a o cerceta şi a-i admira priveliştile, ce minune ar fi fost dacă acel oarecare Bako l-a ajuns din urmă sub cetatea Argeş?! Itinerariul de defluire din Ţara Românească a oştirii maghiare nu putea fi decât unul singur, căci într-adevăr, regele maghiar se retrăgea pe cel mai scurt drum spre ţara sa, nefiind prea sigur de numărul şi dotarea ostaşilor inamici care-l urmăreau. Acest itinerariu a fost indicat foarte corect de istoricul Nicolae Stoicescu (şi de consilierii militari de la Marele Stat Major ai Armatei Române şi de la Editura Militară care l-au consiliat în călătoria de documentare pe care a întreprins-o „la pas” în acea zonă, la finele deceniului al şaptelea al secolului trecut): Curtea de Argeş – Perişani – Câineni – Sibiu. Posada se afla aşadar în apropierea Perişanilor, probabil în zona numită Ruginoasa, unde s-au găsit la un moment dat săbii ruginite.

Unii istorici (în special cei recenţi, dintre care trebuie menţionaţi Alex Mihai Stoenescu şi Neagu Djuvara) s-au cam prins că există un hiatus logic în prezentarea evenimentelor de către istoriografia clasică, astfel că au propus un itinerariu diferit de defluire a oştirii maghiare de la Curtea de Argeş. În consecinţă au propus ca itinerariu alternativ nordul Olteniei (drumul pe care au venit) sau culoarul Timiş-Cerna. Nu de altceva, dar istoricii respectivi şi au dat seama că dacă ar alege itinerariul Curtea de Argeş – Perişani – Câineni – Sibiu, ar intra într-o contradicţie logică; era imposibil ca, de-a lungul a doar şaptezeci de kilometri, armata lui Basarab Întîiul să fi avut timpul necesar pentru a depăşi în marş armata maghiară şi a pregăti ambuscada de la Posada.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu este foarte clar: „Problema este că zona Perişani-Titeşti se află la o distanţă prea mare de Curtea de Argeş (aprox. 70 de km) pentru ca Basarab să fi organizat acolo o încercuire şi o ambuscadă. (…) Pentru ca bătălia să se fi dat la Perişani sau în platoul Titeşti, forţele lui Basarab trebuie să fi devansat cu cel puţin o zi armata maghiară pe acelaşi drum de re­tragere spre Transilvania şi să fi ales un loc al bătăliei la mare distanţă de Curtea de Argeş, ceea ce este ilogic.” (1) La rândul său istoricul Neagu Djuvara afirmă: „dacă oastea regelui ar fi luat, de la Argeş, calea către nord, s-ar fi aflat din primele ceasuri pe drum de munte, fără căi lăturalnice, pe unde Basarab să depăşească lunga coloană a oştii regale, pentru a pregăti, la şaua muntelui, prin trecătoare, cursa în care voia s-o prindă şi care, neîndoielnic, a cerut mai multe zile de pregătire: tăierea copacilor, aducerea arcaşilor pe povârnişurile înconjurătoare etc. Or, în direcţia Loviştei, oastea regală n-ar fi avut mai mult de trei zile de marş. Cum era să fie depăşită de oastea lui Basarab şi pe unde, ca să se pregătească din vreme capcana?” (20)

Într-adevăr, Basarab Întîiul şi oastea sa nu ar fi avut timpul necesar pentru a ajunge şi a depăşi oastea maghiară pe drumuri lăturalnice pentru a o aştepta la Posada Perişanilor, cu ambuscada pregătită (pregătirea logistică, tăierea trunchiurilor de copaci etc). Dar nu oastea lui Basarab Întîiul s-a luptat la Posada cu oştirea lui Carol Robert, ci oastea Ţării Româneşti condusă de adevăratul Voievod al Ungro-Vlahiei, Mihail Negru Vodă. Observând prin iscoade pe ce drum a pornit oastea regelui maghiar, oastea lui Mihail Negru Vodă i-a devansat pe maghiari pe drumuri lăturalnice şi i-a aşteptat la Posada. De fapt, este chiar o ironie a sorţii că regele maghiar a ales, la sfatul lui Basarab, acel drum care ducea chiar în inima fiefului dinastiei Negru Vodă – Câineni (Ţara Loviştei). Chiar dacă nu ar fi ştiut faptul că oastea maghiară este prin zonă, văzându-i atât de aproape de prispa casei lor, cei de la Câineni tot le-ar fi făcut o primire „călduroasă” vajnicilor oşteni ai regelui Carol Robert de Anjou.

Acest aspect a fost înţeles în cele din urmă chiar de regele maghiar care, într-un document emis în anul 1333, dar fără a oferi informaţii suplimentare, afirma următoarele: „agregata sibi quadam potentia et societate Olakali” – adică a fost vorba despre „o uniune a forţelor societăţii valahe”; căror forţe în afara celor ale lui Basarab, singurul recunoscut de coroana maghiară, documentul păstrează o tăcere suspectă.

Unii istorici mai puţin perspicace au dedus în mod greşit că în confruntarea cu Carol Robert, Basarab Întîiul a fost ajutat de tătari. Nu Basarab şi aliaţii săi temporari, tătarii, au înfrânt oastea maghiară, ci românii, cei despre care istoriografia are o opinie extrem de proastă, refuzându-le nu numai victoriile evidente, ci şi capacitatea de a-şi înfrânge inamicii. Într-adevăr, nu este exclus ca în ultima parte a bătăliei de la Posada – în special, în ultima zi din cele patru ale bătăliei, când s-au dat luptele directe între cavalerii în armuri – să fi participat într-adevăr şi „fiii lui Basarab”. Aflând prin ştafete de faptul că oastea maghiară s-a împotmolit la Posada, este foarte posibil ca Basarab să venit cu oştirea sa în trombă la locul luptei, contribuind astfel la rezultatul final – la victorie. O astfel de venire la locul luptei nu ar fi fost posibilă decât în urma unei împăcări, a unei negocieri prealabile şi în urma încheierii unui armistiţiu rapid a lui Basarab cu Mihail Negru Vodă.

Acest armistiţiu între Mihail Negru Vodă şi Basarab poate fi argumentate într-un mod satisfăcător doar dacă sunt urmărite evenimentele desfăşurate din anul bătăliei de la Posada, 1330, până la debutul domniei lui Mircea Cel Bătrân.

58376371_652646181833488_4945656868568563712_n