MORMÂNTUL LUI TUTANKHAMON
(3)
BLESTEMUL FARAONULUI
Problemele dramatice ale arheologilor care au participat, într-un fel sau altul, la deschiderea mormântului lui Tutankhamon au început destul de repede, în aprilie 1923, când lordul George Carnervon a decedat în urma unei boli stranii, la hotelul Continental din Cairo.
Aparent, totul a început de la o infecţie la gât, datorată muşcăturii unui ţânţar. Infecţia de la gât a avansat rapid, pentru ca, la sfârşitul aceleiaşi luni, să se declanşeze o congestie pulmonară. În accesele de febră ce au avut loc înaintea morţii, după cum aveau să declare mai mulţi martori, lordul George Carnervon a pronunţat de mai multe ori numele lui Tutankhamon, iar ultimile sale cuvinte au fost: “am auzit chemarera sa, o voi urma”. În scurt timp, ziarele vremii au anunţat că în momentul în care lordul George Carnervon murea la Cairo, s-a mai petrecut un eveninemt deosebit: departe, la reşedinţa sa din Londra, foxterierul său a început să scheaune, s-a ridicat pe picioarele din spate, după care a căzut mort. (24)
Evident, boala şi, apoi, decesul fulgerător al lordului George Carnervon au produs stupefacţie în întreaga lume, care era ţinută zilnic la curent, prin intermediul ziarelor, cu amănuntele celei mai mari descoperiri arheologice a secolului. De altfel, imediat după moartea lordului George Carnervon, ziarele din întreaga lume au declanşat o intensă campanie mediatică – campanie care nu s-a încheiat nici în ziua de astăzi – al cărei subiect fierbinte, “blestemul faraonului”, a ţinut capul de afiş decenii de-a rândul. Moartea tragică a lordului George Carnervon nu a fost decât începutul.
Din acel moment, presa de pe întreg mapamondul a început să scoată la iveală evenimente petrecute anterior, mai mult sau mai puţin semnificative. Astfel, mulţi martori oculari şi-au amintit cum, în timpul lucrărilor de degajare a mormântului lui Tutankhamon, un canar adus într-o colivie de Howard Carter a fost mîncat de o cobră, ceea ce a fost considerat un “semn”. Ziarele istoriseau că, în timpul lucrărilor de escavare a mormântului, Howard Carter aşezase colivia canarului la umbră, în apropierea criptei. Fără să observe nimeni, o cobră a pătruns în colivie şi a mâncat canarul. Un apropiat al grupului de arheologi, Herbert Winlok, director la Metropolitan Museum of Art din New York, concluzionase, chiar la momentul respectiv, că, “după cum ştie orice băştinaş, cobrele cresc în capetele vechilor regi, ceea ce înseamnă că şarpele regelui atacase mascota arheologilor.” Desigur, Herbert Winlok se referise la şerpii uraeus care erau montaţi pe fruntea faraonilor şi pe direcţia cărora muritorii nu aveau ce căuta, fără a fi “electrocutaţi”. (24)
Privit din perspectiva jungiană a “sincronicităţii”, evenimentul cu canarul mâncat de cobră a reprezentat, într-adevăr, un semnal destul de serios că lucrurile tind să ia o turnură periculoasă. Se ştie, C. G Jung definea sincronicitatea ca pe o “coincidenţă semnificativă”. (27) Prin sincronicitate se poate înţelege un şir de evenimente fără o cauză aparentă, dar care, în fond, are o motivaţie ce nu poate fi explicată în mod raţional şi logic. Privit din această perspectivă, întregul şir de evenimente stranii, care a avut loc începând cu momentul descoperirii şi deschiderii mormântului lui Tutankhamon, poate fi interpretat prin fenomenul de sincronicitate.
Un alt eveniment dramatic ce se înscrie în şirul “coincidenţelor semnificative” a fost decesul fulgerător al miliardarului americam George Jay Gould (1864-1923), prieten apropiat al lordului George Carnervon. La puţin timp după ce vizitase mormântul lui Tutankhamon, G. Gould a fost cuprins de friguri puternice; seara a fost găsit mort. În anul 1924 a murit Archibald Douglas Reed, biologul care a desfăşurat bandaletele şi feşele mumiei; accesele de febră violente i-au provocat acestuia o moarte fulgerătoare, la fel ca şi celorlalte victime. Aceeaşi soartă a avut-o arheologul Artur C. Mace (1874-1928), care l-a ajutat pe Howard Carter să spargă zidul camerei mortuare. Artur C. Mace a murit într-o cameră a hotelului Continental din Cairo. Cu câteva zile înainte, el începuse să se plângă de epuizare, murind înainte ca medicii să-i pună un diagnostic. Un alt englez, industriaşul Joel Woolf, nu a mai apucat să se întoarcă în patrie după ce a vizitat mormântul faraonului; el a murit în urma unor accese de febră chiar pe vasul care-l ducea înapoi în Anglia. În anul 1929, Richard Bethell, secretarul lui Howard Carter, a fost găsit mort, dimineaţa, în patul său. Evenimentul a declanşat o adevărată tragedie: auzind vestea, tatăl său s-a sinucis, iar în timpul înmormântării, în drum spre cimitir, dricul a accidentat mortal un copil.
În lunga listă de decese asociată deschiderii mormântului lui Tutankhamon, mai poate fi inclus profesorul La Fleur, care a murit a doua zi după ce a vizitat mormântul, în urma unor accese de febră. Profesorul Jean Dumichem, care în anul 1922 a copiat diferite inscripţii din zonă, a fost şi el lovit de aceleaşi misterioase accese de febră, murind, după, cum afirmă gurile rele, într-o stare avansată de demenţă. În timpul crizelor de febră, Jean Dumichem povestea incredibile evenimente petrecute cu mii de ani în urmă în Valea Nilului.
Până în 1929, când, în urma înţepăturii unei insecte, a murit soţia lordului Carnervon, lady Elisabeth, nu mai puţin de 22 de persoane care, într-un fel sau altul, fuseseră asociate săpăturilor, deschiderii mormântului sau contactului direct cu mumia sau cu obiecte din mormânt, au murit în condiţii destul de bizare. Dintre acestea, 13 persoane participaseră direct la săpături şi la deschiderea mormântului. (24)
Howard Carter, deşi o bună perioadă de timp a fost destul de surescitat şi prezenta aerul de epuizare al unui bolnav, a supravieţuit tuturor. El a murit de moarte naturală în anul 1939, după ce, ani buni după descoperirea mormântului lui Tutankhamon, Valea Regilor îi devenise un al doilea domiciliu. La fel, fiica lordului Carnervon, Evelyn, care a participat, alături de Carter, la toate operaţiunile legate de deschiderea mormântului, a trăit mult timp, stingându-se la o vârstă înaintată. Întrebarea cea mai pertinentă care se poate pune este dacă lunga serie de decese a persoanelor legate, într-un fel sau altul, de deschiderea mormântului lui Tutankhamon, sunt întâmplătoare sau nu. Eliminând de la bun început teoria “coincidenţelor întâmplătoare”, foarte dragă concepţiei materialiste, fiind vorba despre prea multe cazuri succesive pentru a lua în calcul o astfel de teorie, sincronicitatea fiind mai mult decât evidentă, rămâne de cercetat cauza deceselor. Mai trebuie remarcat şi faptul că, în toate aceste cazuri, victimele au decedat datorită unor afecţiuni diferite: cancer, infarct, congestii cerebrale.
Printre cele mai vehiculate ipoteze ştiinţifice se numără ipoteza emisă de dr. George Dern. În 1955 – după cum ne informează Horia Matei -, un membru al Societăţii Geologice din Rhodesia, care făcea cercetări într-o peşteră situată undeva în Africa centrală, s-a îmbolnăvit imediat după întoarcerea din călătorie. Medicii au diagnosticat pneumonie combinată cu plerurezie. “Cum tratamentul aplicat nu s-a dovedit prea eficace, a fost consultat un specialist sud-african care, aflând că geologul petrecuse zile întregi în fundul unei peşteri cu lilieci, declară că, după opinia lui, bolnavul era atins de histoplasmoză, boală provocată de nişte spori ce se dezvoltă pe excremente de lilieci şi care, inhalaţi, se dezvoltă prin ţesuturile pulmonare”. Preluând această idee, Dr. George Dern a emis ipoteza că victimele blestemului lui Tutankhamon au fost atinse de aceeaşi maladie. Totuşi, ulterior, alţi cercetători au ajuns la concluzia că nu liliecii pot fi consideraţi cauza maladiei, ci un soi de ciupercă, numită cryptococcus neuromices, care se găseşte din belşug în subterane, în cripte, în peşteri etc, ai cărei spori pătrund în plămâni şi provoacă leziuni ale ţesutului pulmonar. Fiind absorbite în sânge, respectivele toxine acţionează asupra sistemului nervos central şi provoacă halucinaţii asemănătoare celor determinate de acidul lisergic sau de mescalină. Aceşti spori, afirmă specialiştii, îşi păstrează puterea de germinare timp îndelungat, putând provoca “maladii arheologice”. (37)
Totuşi, efectele mescalinei, aşa cum au fost cercetate experimental de Carlos Castaneda (şi descrise în cele mai cunoscute lucrări ale sale: “Povestiri despre putere”, “Cealaltă realitate”, “Călătorie la Ixtlan” etc) nu constau în halucinaţii – deci, în tulburări psihice -, ci într-o amplificare a acuităţii psiho-mentale şi în atingerea unor stări modificate de conştiinţă, ce presupun percepţia extrasenzorială. (28)
O altă ipoteză, la fel de interesantă, aparţine medicului egiptean Ezzedine Taha, profesor de medicină şi biologie la Universitatea din Cairo, care a consultat un mare număr de arheologi şi de funcţionari din muzee. După profesorul Taha, moartea celor atinşi de “blestemul” lui Tutankhamon a fost provocată de o serie de viruşi cauzatori de maladii, printre care şi cel numit “Asperillus Niger”. După cum afirma profesorul Ezzedine Taha, virusul denumit “Asperillus Niger” posedă o capacitate ieşită din comun de a supravieţui în interiorul mumiilor, în mausolee şi piramide, cavouri şi morminte, spaţii închise în general, o perioadă îndelungată – cel puţin trei-patru mii de ani -, fără să-şi schimbe compoziţia şi să-şi diminueze propietăţile nocive. (24)
Alţi savanţi sunt de părere că, în interiorul mormintelor şi în mausolee există viruşi sau bacterii specifice antichităţii, care, reactivate şi preluate prin contact direct de arheologi sau de funcţionarii din muzee, pot avea efecte devastatoare asupra sănătăţii.
Un caz mai recent, citat de scriitorul Paul Ştefănescu, pare să clarifice, în felul său, problema. Este vorba despre deschiderea, în 1973, a mormântului regelui polonez Casimir al IV-lea Jagiello, care a provocat 12 decese la fel de enigmatice. Analiza sarcofagului regelui polonez a evidenţiat faptul că un microorganism, numit de savanţi “Aspergilus flavus”, întâlnit în locuri închise, în subterane sau în morminte, ar fi putut cauza decesul celor 12 persoane. (24) 